ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 358/2011

Deliberând asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data

de 4 septembrie 2006, pe rolul Tribunalului Argeș, reclamantul O.G.L. a chemat

în judecată pe pârâții P.M. Pitești și C.L.M. Pitești și a solicitat instanței

ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea dispoziției nr. 2667

din 18 august 2006 emisă de pârâtul P.M. Pitești și acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, constând în terenul în suprafață de 220 m.p., aflat în vecinătatea proprietății sale și atribuirea unui teren viran în suprafață de 1800 m.p. situat pe strada S.N., fostă A.R.

Cererea a fost precizară la data de

10 noiembrie 2006, în sensul indicării terenurilor solicitate în echivalent,

respectiv un teren de 220 m.p. și celălalt de 1848 m.p., situate ca amplasament în apropierea fostei proprietăți a reclamantului din str. Brădet și

pentru care a solicitat măsuri reparatorii în procedura Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 278 din 11

octombrie 2007, Tribunalul Argeș a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

reclamantului, apreciind că, deși în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în raport de probele administrate în cauză, unica

modalitate de reparație o constituie cea adoptată de unitatea administrativ

locală, respectiv de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent dispuse

prin dispoziția atacată.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul

O.G.L. a declarat apel, iar prin decizia civilă nr. 103/ A din 18 aprilie 2008,

Curtea de Apel Pitești a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de apel a reținut că terenul în suprafață de 249 m.p. este afectat de

o lucrare de utilitate publică, conducta de canalizare și cele trei cămine de

vizitare, iar terenul în suprafață de 1800 m.p. nu se mai află la dispoziția primăriei, fiind atribuit în perioada 1992 – 1995, prin ordine ale prefectului, altor

persoane îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 2842 din 11

martie 2009, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza la

aceeași instanță pentru rejudecare, reținând că, prin „amenajări de utilitate

publică ale localităților urbane și rurale”, astfel cum prevăd dispozițiile pct.

10.3 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, se înțeleg suprafețele de teren afectate unei utilități

publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a

deservi nevoile comunității, textul subliniind prin repetarea sintagmelor

„publice”, „comunitate” necesitatea ca respectiva amenajare să folosească unei

comunități, un grup semnificativ de persoane.

În speță, din expertiza efectuată în

cauză rezultă că pe terenul de 249 m.p. se află 3 cămine de vizitare și 2

conducte, o conductă de alimentare cu apă a locuinței reclamantului și o

conductă de canalizare ce traversează terenul solicitat și terenul vecinului,

terenul fiind închis și ocupat de reclamant cu destinație de curte a imobilului

acestuia.

S-a apreciat că era necesar ca, în

vederea determinării cu certitudine a impedimentului la restituire, instanțele

să aprofundeze probațiunea și, în acord cu prevederile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., să administreze toate probele ce întrunesc cerințele art. 167 C. proc. civ.,

inclusiv a unei completări la lucrarea tehnică de specialitate menționată, în

scopul lămuririi pe deplin a situației de fapt și a justei soluționări a

cauzei.

Aceleași considerente au fost avute

în vedere și în ceea ce privește celălalt teren solicitat în compensare și

pentru care au fost depuse doar niște adeverințe de punere în posesie, fără

valoare juridică după adoptarea Legii nr. 169/1997 de modificare și completare

a Legii fondului funciar, ele nefiind urmate, astfel cum rezultă din actele

dosarului, de emiterea ridurilor de proprietate corespunzătoare.

Rejudecând cauza, prin decizia nr. 31/

A din 11 martie 2010, Curtea de Apel Pitești a respins apelul reclamantului, ca

nefondat.

Instanța de apel, cu ocazia

rejudecării cauzei, a suplimentat probatoriul administrat, potrivit

îndrumărilor instanței de casare și cererilor de probatorii formulate de părți,

dispunând administrarea probei cu înscrisuri și expertiză tehnică.

S-a reținut că, potrivit concluziilor

raportului de expertiză efectuat la prima instanță și confirmat prin expertiza

din apel, terenul în suprafață de 249 m.p. solicitat de apelant este

subtraversat de o conductă de alimentare cu apă și de o rețea de canalizare,

evidențiate în schița anexă la raportul de expertiza, la care sunt racordate 10

gospodării. Aceasta nu poate fi restituită în natură dată fiind afectațiunea

publică constând în deservirea nevoilor comunității, respectiv ale unui număr de

zece familii, prima instanță interpretând corect prevederile art. 10 alin. (2)

teza a II-a și art. 11 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Prin cea de-a doua critică,

apelantul a susținut ca terenul de 1800 m.p. este liber și poate fi acordat în compensare, deoarece nu au fost produse probe din care să rezulte un alt

regim juridic al terenului.

Instanța de apel a reținut că, din

transpunerea actelor de proprietate depuse la dosar, a rezultat că întreaga

suprafață de 1800 m.p., este deținută de persoane cărora li s-a reconstituit

dreptul de proprietate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 18/1991,

astfel încât terenul solicitat în compensare nu se mai află la dispoziția

intimatei, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat și motivat recurs reclamantul O.G.L.

Prin motivele de recurs se

formulează următoarele critici de nelegalitate:

Hotărârea pronunțată în cauză are o

motivare necorespunzătoare și contradictorie.

Cauza fiind în rejudecare, așa cum a

hotărât Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța avea obligația să

completeze probele, inclusiv expertiza, pentru a se stabili regimul juridic al

terenurilor în litigiu.

Cerințele Înaltei Curți nu au fost

aduse la îndeplinire, deoarece nu s-a făcut dovada că suprafața de 249 m.p. de pe str. Sever Niculescu face parte din domeniul public al localității, iar completarea raportului

de expertiză a menținut constatările și concluziile din vechiul raport de

expertiză.

Faptul că în subteranul acestui

teren se află o conductă de apă și una de canal de calibru mic, iar la

suprafață trei cămine de vizitare, nu constituie un impediment la atribuire, deoarece

va servi doar pentru lărgirea curții recurentului, putând fi vizitat de serviciile

de specialitate de câte ori va fi nevoie.

Motivele de recurs au fost

întemeiate în drept pe prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul

nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Niciuna din criticile dezvoltate de

recurent nu poate fi circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Deși invocă „motivarea

necorespunzătoare și contradictorie” a deciziei recurate și indică prevederile art.

304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul nu argumentează susținerile formulate. Or,

față de dispozițiile art. 302

1

C. proc. civ., simpla menționare a

unei caz dintre cele cuprinse în art. 304 C. proc. civ., de casare sau de

modificare a unei hotărâri, nu învestește instanța cu efectuarea controlului

judiciar de legalitate.

De aceea, Înalta Curte va analiza

decizia recurată numai din perspectiva criticilor prin care se susține

nelegalitatea hotărârii pentru (1) nerespectarea prevederilor art. 315 C. proc.

civ. și (2) încălcarea dispozițiilor art. 11 alin. (3) din Legea 10/2001 sub

aspectul restituirii în natură a terenului în suprafață de 249 m.p.

(1) Critica formulată este

nefondată.

Potrivit art. 315 C. proc. civ., hotărârea

instanței de recurs este obligatorie sub două aspecte: asupra modului în care

instanța de recurs a dezlegat problema de drept în cauză și asupra necesității

de a se administra anumite probe.

În consecință, starea de fapt

urmează a fi stabilită de instanța de trimitere care își păstrează dreptul de

apreciere asupra probelor pe care le administrează.

Prin decizia de casare nr. 2842 din 11

martie 2009, Înalta Curte nu a dezlegat o problemă de drept în cauză, ci numai

a stabilit pentru instanța de apel obligația ca, în rejudecare, să lămurească

situația de fapt prin „administrarea tuturor probelor ce întrunesc cerințele art.

167 C. proc. civ., inclusiv a unei completări la lucrarea tehnică de

specialitate”.

Împrejurarea că, după completarea

probatoriului, instanța de apel a reținut aceeași situație de fapt nu

reprezintă, pentru considerentele anterior arătate, o încălcare a dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ.

(2) Nici criticile vizând greșita

interpretarea a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt

fondate.

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 „în cazul în care construcțiile expropriate au fost integral

demolate și lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul

parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de

teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea

afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în

echivalent”.

Pct. 10.3 din Normele metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. României nr. 250/07

martie 2007, prevede că sintagma „amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale” are în vedere acele suprafețe de teren afectate

unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări

destinate a deservi nevoile comunității, amenajări de spații verzi, precum și

grădini publice, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât

servituțile legale cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de

urbanism.

Din perspectiva acestor norme

legale, prezența unei conducte de alimentare cu apă și a rețelei de canalizare

care preia apa menajeră de la zece proprietăți face imposibilă restituirea în

natură a suprafeței solicitate, constituindu-se în utilități publice care, în

condițiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, înlătură posibilitatea

restituirii în natură a terenului în suprafață de 248 m.p.

Constatând că instanța de apel a

făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

în raport de situația de fapt reținută, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

Față de actul de dispoziție al

recurentului care, cu ocazia dezbaterilor, a arătat că nu mai susține criticile

cu privire la hotărârea pronunțată de instanța de apel în legătură cu terenul

în suprafață de 1800 m.p., și având în vedere principiul disponibilității care

guvernează desfășurarea procesului civil, Înalta Curte nu va mai analiza

motivele de recurs sub menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul O.G.L. împotriva deciziei nr. 31/ A din 11 martie 2010 a Curții de Apel Pitești, secția civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 ianuarie 2011.