ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 759/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 22 mai 2006 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamantul R.D.C. a formulat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Pitești și Primăria Pitești, contestație împotriva dispoziției nr. 1648 din 2 mai 2006, solicitând anularea acesteia și în principal, să se dispună restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.140 mp., situat în Pitești, Calea București, județul Argeș, iar în subsidiar, în măsura în care nu este posibilă restituirea integrală pe vechiul amplasament, să-i fie atribuit în compensare teren situat în imediata vecinătate sau pe un alt amplasament aflat la dispoziția pârâților, precum și în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, măsuri reparatorii în echivalent pentru construcțiile existente pe teren, la data preluării de către stat, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în condițiile Legii nr. 10/2001, autorul său R.I.G. a notificat pe pârâți, solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață reală de 2.294 mp și construcțiile ce au fost expropriate prin decizia nr. 285/1963 emisă de fostul Consiliu Popular Pitești și care au fost proprietatea notificatorului, fiind dobândite prin actul dotal autentificat sub nr. 877 din 30 august 1911. În mod nelegal, prin dispoziția a cărei desființare se solicită, pentru terenul în discuție, reclamantului i-au fost acordate despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, aferente imobilelor preluate în mod abuziv, deși, în realitate, există posibilitatea restituirii în natură a acestuia, pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament aflat la dispoziția pârâților și, de asemenea, nu s-a dispus nimic în legătură cu imobilele construcții expropriate.

Prin sentința civilă nr. 318/2006, Tribunalul Argeș a respins acțiunea ca nefondată. Împotriva acestei sentințe s-a formulat apel de către reclamant, ce a fost admis prin decizia civilă nr. 167/A/2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, care a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond, reținându-se, în esență, că din motivarea sentinței apelate, rezultă că instanța de fond nu a fost preocupată să rezolve procesul și să cerceteze fondul pricinii și în legătură cu capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcțiile existente pe teren la data preluării, fiind astfel incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. Prin decizia nr. 7128 din 1 iulie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat recursul declarat de pârâți împotriva deciziei nr. 167/A/2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, reținând că nu a fost soluționat capătul de cerere privind acordarea măsurilor reparatorii pentru construcțiile existente pe teren. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 76 din 13 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Argeș, Secția civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul R.D.C., a fost anulată în parte Dispoziția nr. 1648 din 2 mai 2006 și s-a constatat că, în calitate de moștenitor al autorului R.I.G., reclamantul este îndreptățit să i se restituie în natură următoarele terenuri situate în Pitești, str. Calea București: parcela A în suprafață de 269 mp și parcela B în suprafață de 57 mp, astfel cum au fost identificate și evidențiate în schița anexă la raportul de expertiză D.C.

S-a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005, pentru suprafața de 1.968 mp. teren, în loc de 2.140 mp teren. S-a respins cererea privind acordarea de despăgubiri pentru construcții. Au fost obligați pârâții să plătească reclamantului suma de 3.400 lei cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele considerente: Prin dispoziția nr. 1648 din 2 mai 2006, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv notificatorului R.I.G.

- decedat la data de 12 septembrie 2003 - pentru terenul în suprafață de 2.140 mp situat în P., C.B., constatându-se că în prezent imobilul este ocupat de construcții noi și este afectat de amenajări de utilitate publică - blocul 15, complex comercial str. Pictor Grigorescu, alee carosabilă, alei acces la blocuri, parcare betonată, conducte, canale și cabluri, edilitar subterane, spații verzi - iar în Municipiul Pitești nu au fost identificate bunuri sau servicii care să poată fi oferite în compensare și de asemenea, că valoarea despăgubirilor calculate la expropriere în anul 1962, au fost în sumă de 17.052,52 lei vechi.

Dispoziția nr. 1648 din 2 mai 2006 a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar prin notificarea nr. 788/29855 din 23 august 2001 înaintată prin intermediul executorului judecătoresc, semnatarul ei, R.I.G., a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în natură sau echivalent - numai pentru terenul în suprafață de 2.294 mp situat în Pitești, str. Calea București, nu și pentru construcții. Reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul cerut de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - republicată, fiind potrivit certificatului eliberat de BNP D.I. sub nr. 12/2004, moștenitorul defunctului R.G. - decedat la data de 12 septembrie 2003, la rândul său, în calitate de descendent de gradul I, moștenitorul defunctului R.I., care, prin actul dotal autentificat sub nr. 877 din 30 august 1911 a devenit proprietarul unei perechi de case situate în Pitești, str. Libertății.

În raport de planul cadastral întocmit în anul 1932, experții cauzei au stabilit că terenul revendicat de reclamant, are în fapt suprafața de 2294 mp, teren ce a făcut obiectul măsurii de expropriere. A constatat expertul judiciar D.C., prin completarea la raportul de expertiză efectuată în apel (fila 228, dosar 3833/109/2006), la care părțile nu au formulat obiecțiuni, că pe vechiul amplasament, fără a fi afectate amenajările de utilitate publică respectiv, rețele edilitare, pot fi restituite următoarele suprafețe de teren identificate în schița raportului de expertiză (fila 218, din același dosar): parcela A în suprafață de 269 mp.

și parcela B în suprafață de 57 mp, concluzie însușită de instanța de judecată, care a aplicat dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcțiile preluate abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi sau afectate de servituți legale sau alte amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. În ceea ce privește terenul din imediata vecinătate a celui revendicat, s-a reținut că la termenul de judecată din 16 martie 2010, reclamantul a precizat personal că solicită numai restituirea în natură a terenurilor ce au constituit vechea proprietate a autorului său.

Instanța a mai reținut că în cadrul procedurii administrative, autorul R.I.G. nu a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru construcțiile expropriate, iar o astfel de cerere nu poate fi adresată direct instanței, decât cu încălcarea dispozițiilor art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001. Împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal au declarat apel reclamantul R.D., precum și pârâții Municipiul Pitești, prin Primar și Primăria Municipiului Pitești. Prin decizia civilă nr. 21/A din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de pârâți, a schimbat sentința în sensul că a admis în parte contestația numai în ce privește acordarea măsurilor reparatorii pentru construcțiile demolate de pe suprafața de 154 mp și a respins apelul reclamantului, menținând în rest dispozițiile deciziei nr. 1648 din 2 mai 2006 emisă de Primar.

În motivarea deciziei s-a reținut că, în mod greșit s-au restituit în natură suprafețele de 269 mp din parcela A și 57 mp din parcela B, invocându-se dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001. Astfel, așa cum rezultă din procesul verbal încheiat cu ocazia efectuării cercetării locale, din terenul identificat la parcela A în suprafață de 269 mp, care a fost restituit în mod nelegal de către instanța de fond, suprafața de 140 mp are destinația de parc, pe care sunt amplasate bănci și care figurează în evidențele Primăriei Municipiului Pitești ca spațiu verde aferent blocurilor nr. 15 și 16, fiind plantați copaci de agrement.

Această situație rezultă cu certitudine și din planșele foto aflate la dosar, respectiv planșa nr. 2 la fila 38 și la fila 43. Pe acest teren, așa cum reiese din relațiile depuse la dosar, se află conducte de gaze, de termoficare, cabluri de telefon, iar la marginea terenului se află stâlpii de energie electrică, toate aceste împrejurări fiind constatate personal de către completul de judecată. În plus, există și un cămin de vizitare. Diferența de 90 mp din terenul arătat mai sus, până la suprafața de 239 mp, are destinația de parcare betonată și deservește blocurile 15 și 16, fiind cuprinsă ca atare în inventarul domeniului public al Municipiului Pitești. Și pe acest teren instanța a constatat afectarea de utilități publice, respectiv conducte de gaze, telefonie și electrice.

În plus, pe partea de sud-est a terenului se află o alee de acces către blocul 15, din care apelantul-reclamant solicită retrocedarea a aproximativ 3 m. În ceea ce privește cealaltă suprafață de teren de 54 mp din parcela B, pentru care reclamantul ar solicita, de fapt, 84 mp, s-a constatat de către instanță că acest teren reprezintă spațiu verde aferent Complexului „D.C.”, teren pe care se află plantat un copac vechi, iar acest teren este traversat de două rețele electrice și reprezintă zona de siguranță a complexului, fiind străbătut de o alee de acces. Potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prin teren liber restituibil în natură se înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces, respectiv existența pe terenul în litigiu a unor străzi, parcări, trotuare, precum și existența sau utilizarea unor amenajări subterane (conductele de alimentare cu apă, gaze, electricitate, cablu TV, telefonie).

Referitor la susținerea apelanților-pârâți, potrivit cu care instanța de fond ar fi nesocotit dispozițiile imperative cuprinse în considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, ignorându-se art. 315 C. proc. civ., în sensul că instanța ar fi trebuit să se pronunțe numai cu privire la capătul de cerere referitor la construcțiile demolate de pe terenul proprietatea autorului apelantului-reclamant, Curtea a reținut că această critică este nefondată, deoarece deși instanța supremă a impus obligația instanței de fond de a se pronunța în mod obligatoriu cu privire la aceste despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, nu a statuat în mod irevocabil pentru terenul solicitat în baza legii speciale, situație față de care, în mod legal, s-a pronunțat prima instanță.

Însă, critica s-a constatat a fi întemeiată sub aspectul că instanța de fond, deși s-a pronunțat pe acest capăt de cerere în sensul respingerii acestuia, pe considerentul că autorul apelantului-reclamant nu a avut o cerere în acest sens la notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 și că s-ar încălca principiul disponibilității, Curtea a reținut totuși că în cauză prevalează dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și sub acest aspect, raportat la îndrumările cuprinse în decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a procedat la admiterea acestui capăt de cerere în sensul acordării măsurilor reparatorii în echivalent bănesc pentru construcțiile demolate de pe suprafața de 154 mp teren.

În concluzie, Curtea a admis apelul declarat de pârâți, cu consecința respingerii cererii de restituire în natură a terenurilor și menținerii dispoziției nr. 1648 din 2 mai 2006 emisă de către Primar, pe acest aspect.

Apelul formulat de către reclamant a fost respins față de considerentele expuse pe larg în analiza apelului pârâților, cu mențiunea că atâta vreme cât soluția instanței de fond a fost nelegală pentru restituirea în natură a terenurilor în suprafață de 269 mp în parcela A și 57 mp în parcela B, nu se poate admite situația ca reclamantului să i se restituie terenul în suprafață de 514 mp parcela A și 84 mp parcela B. Sub acest aspect, pentru diferența solicitată de către reclamant, soluția instanței de fond de respingere a contestației pentru restituirea în natură este legală, aceste terenuri fiind cuprinse în sintagma „amenajări de utilitate publică” și fiind exceptate de la restituirea în natură, situație confirmată de altfel, în afară de cercetarea la fața locului, de înscrisurile comunicate de SC D.S.

SA Pitești, SC R. SA București - Direcția de Telecomunicații Argeș, SC E.O. SA Pitești și SC A.C. 2000 SA Pitești și de rapoartele de expertiză tehnică întocmite de experții numiți în cauză, pe parcursul ciclurilor procesuale (reprezentând blocul 15, Complex Comercial str. Pictor Grigorescu, alee carosabilă, alei acces la blocuri, conducte, canale și cabluri edilitar subterane, spații verzi). În ceea ce privește susținerea apelantului-reclamant că instanța de fond a respins în mod nelegal cererea privind acordarea de despăgubiri pentru construcții cu ignorarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța s-a pronunțat pe acest capăt de cerere în sensul respingerii, pe considerentul că autorul reclamantului nu a formulat această cerere la data apariției Legii nr. 10/2001, prin notificare, însă, Curtea, așa cum rezultă din considerentele precizate mai sus, a admis acest capăt de cerere.

Nici susținerea potrivit cu care, prin soluția pronunțată a fost încălcat principiul non reformatio in pejus nu este fondată, neverificându-se în nici un moment în speța dedusă judecății, agravarea situației în propria cale de atac, cu atât mai mult cu cât dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamantul și pârâții. Prin decizia nr. 212 din 18 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a admis recursurile declarate de reclamantul R.D.C. și de pârâții Municipiul Pitești prin Primar și Primăria Municipiului Pitești și în consecință a casat decizia nr. 21A din 10 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, trimițând cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele considerente: Acordarea despăgubirilor pentru construcțiile demolate a constituit o critică comună în ambele apeluri, reclamantul menționând că, în mod greșit s-a respins acest capăt de cerere, iar pârâții au arătat că instanța trebuia să se pronunțe doar pe acordarea acestor despăgubiri potrivit îndrumărilor deciziei de casare. Din cuprinsul considerentelor deciziei atacate rezultă însă că instanța de apel nu a analizat această critică așa cum a fost formulată de fiecare parte, pronunțându-se pe apelul pârâților asupra unei chestiuni care nu s-a cerut. Astfel, deși pârâții au învederat că singura problemă ce trebuia dezlegată în cauză, conform deciziei instanței superioare, era aceea a acordării despăgubirilor pentru construcții, instanța a analizat fondul acestui capăt de cerere și a conchis că în baza art. 315 C. proc.

civ. este obligată să țină seama de îndrumările deciziei de casare, sens în care a constatat că se impune acordarea despăgubirilor pentru construcțiile demolate de pe suprafața de 154 mp teren. Însă, această analiză trebuia făcută în soluționarea apelului reclamantului, deoarece el a solicitat acordarea despăgubirilor. Procedând astfel, instanța a încălcat principiul tantum devolutum quantum appellatum, potrivit căruia era obligată să analizeze toate motivele invocate de apelanți. În speță, motivele de apel formulate de reclamant nu au fost deloc analizate, instanța limitându-se a răspunde la critica privind acordarea despăgubirilor pentru construcții, în sensul că acest capăt de cerere a fost corect respins de prima instanță.

Pentru a se asigura o judecată unitară a fost admis și recursul declarat de pârâți, cu îndrumarea ca celelalte critici inserate în motivarea recursurilor să fie luate în considerare drept apărări. În rejudecare, Curtea de Apel Pitești – Secția I Civilă, prin decizia nr. 44 din 06 iunie 2012 a admis apelurile declarate împotriva împotriva sentinței civile nr. 76 din 13 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Argeș, a schimbat sentința și, pe fond, a admis în parte contestația, în sensul că a anulat în parte dispoziția nr. 1648/2006. A constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 și pentru imobilul construcție demolat în suprafață de 154 mp, menținând în rest dispoziția emisă de Primarul Municipiului Pitești și a obligat pe pârâți la 2800 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

În pronunțarea acestei hotărâri, instanța a avut în vedere următoarele considerente: Prin hotărârea apelată s-a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru construcții, cu motivarea că nu s-a solicitat acordarea acestora în cadrul procedurii administrative. În raport de dispozițiile deciziei nr. 7128 din 1 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Pitești, prin Primar împotriva deciziei nr. 167/A din 15 septembrie 2008, se impunea să fie analizat acest capăt de cerere, prevalând dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Prin această decizie, instanța supremă a statuat că prin notificare autorul reclamantului a solicitat acordarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor și în privința construcțiilor demolate, reținere care a fost reluată și în considerentele celei de a doua decizii nr. 212 din 18 ianuarie 2012 a aceleiași instanțe, prin care s-au admis recursurile declarate atât de reclamant cât și de pârâți (fila 3, decizia Î.C.C.J).

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat nelegalitatea și netemeinicia sentinței civile nr. 76 din 13 aprilie 2010, întrucât în mod greșit a respins acest capăt de cerere, impunându-se schimbarea acesteia în sensul admiterii contestației și acordării de măsuri reparatorii reclamantului, sub forma despăgubirilor în privința construcțiilor ce au existat pe terenul expropriat de la autorul său, construcții în suprafață de 154 mp, în condițiile dispozițiilor legii speciale, respectiv art. 11 alin. (5) și (7) din Legea nr. 10/2001. S-a stabilit cu înscrisurile de la dosar, care au stat la baza emiterii dispoziției nr. 1648/2006 emisă de Primarul Municipiului Pitești, faptul că terenul în suprafață de 2140 mp împreună cu clădirea au fost expropriate prin decizia nr. 285/1963, pentru care s-au încasat despăgubiri în sumă de 17.052,52 lei, clădirea fiind demolată, iar terenul a fost ocupat integral de investiții aprobate.

În ceea ce privește a doua critică care vizează nelegalitatea și netemeinicia soluției instanței de fond pentru că nu s-a făcut o apreciere corespunzătoare a probatoriului administrat în cauză și că a fost admisă acțiunea în mod greșit numai pentru suprafețele de 269 mp și respectiv 57 mp, în loc de 513 mp și respectiv 84 mp, s-a constatat a fi neîntemeiată și a fost respinsă întrucât nu s-a făcut dovada că terenul a cărui restituire se solicită în natură, care a fost expropriat de la autorul reclamantului, este liber în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Imobilul teren și clădire ce a aparținut autorului reclamantului a fost preluat în proprietatea statului prin expropriere în vederea construirii de blocuri, așa cum rezultă din copia extras de pe tabelul privind locuitorii care au fost expropriați, eliberată de Direcția Generală a Arhivelor Statului – Filiala Județului Argeș și potrivit probatoriului administrat în cauză, înscrisuri, expertize, planșe foto, proces-verbal de cercetare locală, rezultă că s-au efectuat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea. Pentru ca imobilele-terenuri expropriate să facă obiectul restituirii în natură, în conformitate cu dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, este necesar ca acestea să fie libere.

În sensul dispozițiilor acestei legi, sunt considerate libere terenurile care nu sunt afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă funcțional întregul teren (art. 11 alin. (2) și (3)). Din probele administrate în cauză atât la instanța de fond, cât și la instanța de apel, rezultă că terenul ce a fost expropriat de la autorul reclamantului a fost folosit pentru lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, lucrări ce ocupă funcțional întregul teren, respectiv: construcția blocului 15, Complexul comercial „D.C.”, str. Pictor Grigorescu, alee betonată carosabilă, alei de acces la blocuri, parcare betonată, conducte, canale și cabluri edilitare subterane, spații verzi, inventariate la domeniul public prin Hotărârea Consiliului Local nr. 194/1999.

Terenul pretins a fi liber de către apelantul-reclamant se constituie în zona de protecție și utilitate a blocului nr. 15 și a Complexului comercial „D.C.”, fiind afectat de parcare auto, trotuar, platformă betonată și spațiu verde, străbătut de conducte, canale și cabluri edilitar subterane. Sub acest aspect, pentru diferența de teren solicitată de apelantul-reclamant a fi restituit în natură, soluția instanței de fond, de respingere a contestației, este legală, aceste terenuri fiind cuprinse în sintagma „amenajări de utilitate publică” și care sunt exceptate de la restituirea în natură. Împrejurarea că o parte din teren este reprezentat de spațiu verde nu înseamnă că este vorba de o suprafață liberă, supusă restituirii în natură, întrucât pe de o parte aparține zonei de utilitate publică a celor două blocuri din imediata vecinătate și a completului comercial, iar pe de altă parte este traversat de conducte de canalizare, țevi de apă și de gaze.

Cu atât mai puțin poate fi considerat „teren liber” în accepțiunea legii, acela ocupat de parcarea auto, trecerea pietonală sau platforma betonată din fața spațiului comercial, toate aceste amenajări fiind făcute pentru buna funcționare a blocurilor de locuințe. Faptul că parcarea amenajată și alte amenajări au fost făcute după anul 2000, cum susține apelantul-reclamant, nu este de natură să impună retrocedarea în natură, întrucât nu modifică în nici un fel ipoteza de aplicabilitate a normei (art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001). Pentru considerentele arătate se impunea în cauză menținerea dispozițiilor deciziei emisă de Primarul Municipiului Pitești cu privire la terenul expropriat ce a aparținut autorului reclamantului, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului teren și au fost propuse despăgubiri în condițiile prevederilor speciale pentru acesta.

Referitor la apelul formulat de pârâți, prin care s-a criticat soluția instanței de fond sub cele două aspecte de nelegalitate și netemeinicie, Curtea a constatat a fi întemeiat numai în ceea ce privește critica referitor la soluția pronunțată în cauză prin care s-a dispus anularea în parte a dispoziției nr. 1648/2006, în sensul restituirii în natură a celor două parcele de teren în suprafață de 269 mp și, respectiv 57 mp. Pentru considerentele arătate în analiza apelului formulat de reclamant, s-a constatat că instanța de fond a făcut o apreciere greșită a probatoriului administrat în cauză, considerând că cele două parcele în suprafață de 269 mp și respectiv 57 mp ar fi libere de investiții legal aprobate în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și că pot fi restituite în natură.

Din ansamblul probator administrat în cauză, concluziile rapoartelor de expertiză întocmite atât la instanța de fond cât și în apel, relațiile obținute de la societățile deținătoare de rețele de alimentare cu gaze, apă, agent termic, energie electrică, canalizare, etc. și procesul-verbal de cercetare locală întocmit la 15 octombrie 2011, rezultă că parcelele identificate de expertul D.C. (A, B, C și D) aparțin domeniului public al Municipiului Pitești și conțin amenajări de utilitate publică, fiind inventariate potrivit H.G. nr. 194/1999 (filele 130-136, dosar fond).

Chiar din concluziile raportului de expertiză rezultă că parcela A în suprafață totală de 513 mp are destinația de parcare auto, respectiv 298 mp și spațiu verde în suprafață de 215 mp, această din urmă parcelă fiind străbătută longitudinal la o distanță de 0,50 m de alee pietonală de un branșament subteran de apă, precum și de o rețea de gaze, iar la sud se află un cablu electric care deservește stâlpii de iluminat public. De asemenea, rezultă că terenul situat în parcela B, în suprafață de 84 mp, are destinația de spațiu verde și este traversată de o alee pietonală de acces la blocul 14, parcelă care se află și în zona de siguranță a Complexului comercial „D.C.”.

Susținerile apelantului-reclamant în sensul că toate aceste rețele de utilitate publică ar putea fi deviate nu au fost luate în considerare de instanță, având în vedere că terenurile au suprafețe mici, blocurile se află în imediata vecinătate și nu există posibilitatea legală în sensul acestor susțineri, operațiunea solicitată afectând grav interesele comunității. Rezultă că prin soluția pronunțată de către instanța de fond în sensul restituirii suprafețelor de 269 mp și respectiv 57 mp, care are destinația de parc-zonă verde, au fost încălcate și dispozițiile art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și respectiv art. 71 din O.U.G.

nr. 195/2005 privind protecția mediului înconjurător referitoare la terenurile amenajate ca spații verzi aferente blocurilor de locuit. Referitor la critica adusă de apelanții-pârâți, în sensul că instanța de fond ar fi nesocotit dispozițiile imperative cuprinse în considerentele deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, ignorându-se dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în sensul că instanța de fond trebuia să se pronunțe numai cu privire la capătul de cerere referitor la construcțiile demolate de pe proprietatea autorului reclamantului, Curtea a constatat că este nefondată. Din decizia nr. 7128 din 1 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că instanța supremă nu a statuat în mod irevocabil pentru terenul solicitat în baza Legii nr. 10/2001, astfel că în mod legal a procedat prima instanță, nefiind încălcate sub acest aspect dispozițiile art. 315 C. proc.

civ. În raport de dispozițiile art. 274 și art. 276 C. proc. civ., instanța a obligat pe apelanții-pârâți la plata sumei de 2800 lei cheltuieli de judecată către apelantul-reclamant. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și pârâții. I. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a formulat următoarele critici: 1. Întemeindu-și primul motiv de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul susține că, instanța de apel, admițând apelul său și constatând ca este îndreptățit la despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 și pentru imobilul construcție demolat în suprafața de 154 mp, l-a privat de acordarea integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, încălcând dispozițiile art. 296 combinat cu dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. Pentru acest motiv, solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul acordării integrale a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4050 lei, reprezentând onorariu de avocat și contravaloarea expertizelor efectuate în cauză. 2. Prin al doilea motiv de recurs, reclamantul susține că, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Astfel, susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., soluționând cauza cu multă superficialitate și refuzând efectuarea unei noi completări a raportului de expertiză tehnică de către același expert tehnic judiciar D.C., cu obiectivele indicate de reclamant.

Amplasarea unor lucrări ulterior momentului efectuării inițiale a expertizei de către expertul D.C., crea posibilitatea instanței de a da eficiență juridică dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care, sancționează cu nulitate absolută schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții notificate potrivit procedurilor prevăzute de prezenta lege. Toate aceste măsuri trebuiau ordonate de către instanța de apel în baza principiului rolului activ al judecătorului, cu atât mai mult cu cât pricina se afla într-o nouă fază de rejudecare, moment până la care erau administrate suficiente probe ce puteau fi valorificate și nu ignorate, având în vedere și buna credință a reclamantului dovedită prin precizarea expresă în fața instanței de fond, în sensul că pretențiile sale pentru terenul expropriat se rezumă doar la parcelele A, B și C, renunțând la parcela D, care excede fostei proprietăți a autorului său R.I.G.

Se susține astfel că, instanța de apel nu a intrat astfel în cercetarea fondului cauzei, motiv ce atrage potrivit art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea hotărârii instanței de apel și trimiterea acesteia spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată. Mai susține recurentul reclamant că, în apel, intimații - pârâți au emis din proprie inițiativă adrese către diverse societăți comerciale pentru a le comunica dacă pe terenul în litigiu există rețele de interes public. Pentru aceste motive, reclamantul solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării completării raportului de expertiză tehnică, având ca obiective cele indicate în cererea de recurs.

3. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul susține că în mod eronat instanța de fond în rejudecare, a statuat că este îndreptățit să i se reconstituie în natură, în baza art. 10 din Legea nr. 10/2001 numai suprafața de 269 mp din parcela A, indicată în anexa la raportul de expertiză tehnică D.C., iar din parcela B numai suprafața de 57 m.p. indicată în aceeași anexă și același raport de expertiză. Aceasta întrucât, Curtea de Apel Pitești, în primul ciclu procesual, a făcut eforturi deosebite pentru stabilirea corectă a stării de fapt, suplimentând probele cu expertizele efectuate de experții P.A., B.P. și D.C. Arată că, în rejudecare, a precizat expres că în privința parcelei numerotată cu litera D în suprafață de 1075 mp, nu are nicio pretenție, pe considerentul că această parcelă este situată în afara fostei proprietăți expropriată de la autorul său, D.G.

Recurentul reclamant este nemulțumit de soluția instanței de apel întrucât: - instanța de apel prin considerentele sale, face referire la terenul aferent restauratului D.C., or, respectivul restaurant este situat în parcela D, la care a renunțat expres în fata primei instanțe, în rejudecare; - toate expertizele în cauză: I.I., P.A., B.P., D.C., propun pentru restituirea în natură suprafețele de: parcela A:513 mp și parcela B: 84 mp. Susține că expertul D.C.

a limitat restituirea în natură a parcelei B la 57 mp, pentru că această parcelă s-ar reduce la această suprafață, urmare afectării sale de zona de protecție a canalului protector menajer deviat de la parcela D, deși reclamantul a renunțat la restituirea în natură a parcelei D, astfel încât această parcelă nu influențează cu nimic parcelele numerotate de expert cu literele A și B. Prin urmare, solicită pentru parcela A, majorarea suprafeței pe care o solicită a fi restituită în natură, de la 269 mp reținută în dispozitivul hotărârii atacate în apel, la 514 mp, reținută în mod unitar de către toți experții indicați mai sus. Pentru parcela B, solicită majorarea suprafeței ce poate fi restituită în natură, de la 57 mp, la 84 mp reținută prin aceleași expertize amintite mai sus.

Mai susține că în decizia nr. 7370 din 02 noiembrie 2007 a ICCJ, s-a reținut că art. 2-3 din Legea nr. 10/2001 instituie ca regulă principală acordarea măsurilor reparatorii în natură și doar ca excepție acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent numai atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură, numai că o asemenea imposibilitate obiectivă în speța de față nu există. Tot ÎCCJ, prin decizia nr. 6867 din 19 octombrie 2007 a apreciat că cererea de restituire pentru imobilele expropriate trebuie să fie rezolvată în sensul restituirii acestora în natură, măsurile reparatorii prin echivalent fiind doar o măsură subsidiară aplicabilă doar în cazul în care imobilul a fost afectat total sau parțial de lucrările pentru care a s-a dispus exproprierea.

Restituirea în natură a imobilelor solicitate este o măsura echitabilă atât pentru statul român cât și pentru reclamant, atâta timp cât cifrele de la ANRP sunt descurajante în onorarea de către stat a măsurilor reparatorii în echivalent. Fată de susținerile expuse în cadrul acestui motiv de recurs, reclamantul solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de fond în sensul admiterii în parte a acțiunii, anularea în parte a dispoziției nr. 1648/2006 și constatarea că este îndreptățit la reconstituirea în natură a următoarelor terenuri situate în Pitești, strada Calea București, județul Argeș: parcela A în suprafață de 514 mp și parcela B în suprafață de 84 mp, astfel cum au fost identificate și evidențiate în schița anexă la raportul de expertiză D.C., pentru restul suprafeței de teren și construcția demolata fiind îndreptățit la despăgubiri.

II. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâții au formulat următoarele critici: Soluția instanței de apel este nelegală în ceea ce privește admiterea capătului de cerere cu privire la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilele construcție în suprafața de 154 mp, față de împrejurarea că în cadrul procedurii administrative reclamantul nu a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru construcțiile expropriate, astfel că, apreciază neîntemeiată o astfel de cerere formulată direct în fața instanței de judecată, cu încălcarea dispozițiilor art. 21 si urm. din Legea nr. 10/2001. Susține că instanța de apel, prin soluția pronunțată, a admis o cerere pe care emitentul dispoziției contestate nu a avut-o în discuție la momentul emiterii acesteia, astfel că nu deține vreo culpă în ceea ce privește faptul că nu s-au dispus masuri cu privire la acordarea de despăgubiri pentru imobilele construcții.

Sub acest aspect, recurenții pârâți critică și soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru următoarele considerente: I. În ce privește recursul reclamantului: 1. Primul motiv de recurs, care vizează acordarea parțială a cheltuielilor de judecată, este nefondat, pentru următoarele considerente: Instanța de apel a avut în vedere dispozițiile art. 276 C. proc. civ. , potrivit cărora „când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”.

Curtea a apreciat că acordarea către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2800 lei corespunde exigențelor impuse de dispozițiile art. 276 C. proc. civ. , fiind proporționale cu modul de soluționare a pretențiilor sale, ce au fost admise în parte. Astfel, prin decizia pronunțată, instanța de apel, admițând apelurile declarate de reclamant și de pârâți, a schimbat sentința, iar pe fond, a admis în parte contestația formulată de reclamant, în sensul că a dispus anularea în parte a dispoziției contestate. Ca atare, față de soluția pronunțată, instanța de apel a dispus acordarea cheltuielilor de judecată, apreciind cuantumul acestora în raport de pretențiile încuviințate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 276 C. proc.

civ. 2-3 Structurând criticile formulate de reclamant în ultimele 2 motive de recurs, Înalta Curte constată următoarele: În conformitate cu dispozițiile art. 1, 7 și 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilelor preluate în perioada de referință a legii este regula în materia măsurilor reparatorii, iar prin excepție, atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent. Așa cum rezultă din interpretarea pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor libere este limitată de destinația și suprafața acestora, în maniera de a nu afecta căile de acces (străzi, alei, trotuare, parcări amenajate), existența și utilizarea amenajărilor subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și alte asemenea), ori amenajările de utilitate publică ale localităților, respectiv suprafețele de teren destinate a deservi căile de comunicație, dotările tehnico-edilitare subterane. Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în cazurile în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă parțial terenul expropriat persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, ce este afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

În speță, pentru determinarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptățit recurentul reclamant, este relevantă situația actuală a terenului solicitat. Prin urmare, având a se stabili dacă terenul solicitat este liber, respectiv dacă utilitățile amplasate pe acesta constituie sau nu servituți legale ori amenajări de utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și pct. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, se constată că terenul litigios nu este teren liber și restituibil în natură, în sensul Normelor Metodologice, motiv pentru care, măsura reparatorie privind acordarea de despăgubiri prin echivalent, dispusă de instanța anterioară, apare ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată și art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care trebuie interpretate, în sensul că sintagma amenajări de utilitate publică are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile unității, căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane și supraterane, iar, prin teren liber, restituibil în natură, se înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existența sau utilizarea unor amenajări subterane/supraterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).

În speța supusă analizei, conform situației de fapt stabilită de instanțele anterioare, terenul ce a fost expropriat de la autorul reclamantului a fost folosit pentru lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, lucrări ce ocupă funcțional întregul teren, respectiv: construcția blocului 15, Complexul comercial „D.C.”, str. Pictor Grigorescu, alee betonată carosabilă, alei de acces la blocuri, parcare betonată, conducte, canale și cabluri edilitare subterane, spații verzi, inventariate la domeniul public prin Hotărârea Consiliului Local nr. 194/1999. Terenul pretins a fi liber de către reclamant se constituie în zona de protecție și utilitate a blocului nr. 15 și a Complexului comercial „D.C.”, fiind afectat de parcare auto, trotuar, platformă betonată și spațiu verde, străbătut de conducte, canale și cabluri edilitar subterane.

În consecință, terenul în litigiu nu este teren liber și restituibil în natură, în sensul Legii nr. 10/2001, instanța de apel făcând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legii speciale la situația de fapt stabilită în speță. Recurentul se plânge și de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit în raport de acestea situația de fapt. Or, stabilirea chestiunilor de fapt ale procesului aparține judecătorilor fondului cauzei, iar eventuale critici sub acest aspect nu se circumscriu motivului de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în actuala sa configurație. Cât privește relevanța solicitării de noi probe în apel, această susținere nu poate fi examinată de instanța de recurs, față de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, inclusiv din perspectiva celor care ar fi fost utile soluționării cauzei.

Motivul de casare care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, examinarea utilității și a concludenței unor probe în soluționarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanța de recurs față de cele menționate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunțării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.

Recurentul mai arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât a soluționat cauza cu multă superficialitate, refuzând efectuarea unei completări a raportului de expertiză tehnică. Susținerea nu poate fi primită, întrucât rolul activ al instanței nu poate și nu trebuie să substituie obligațiile procesuale ale părților, cu atât mai mult cu cât proba solicitată tindea doar la completarea celor deja administrate la prima instanță. De asemenea, recurentul reclamant susține încălcarea rolului activ și prin aceea că hotărârea pronunțată se întemeiază pe o gravă greșeală de fapt și de drept, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, anume, expertiza tehnică.

O atare critică nu este susceptibilă a fi susținută din perspectiva art. 129 C. proc. civ., ci ea reprezintă o critică de netemeinicie a deciziei recurate, ceea ce dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. nu permit, astfel cum deja s-a arătat. Pentru considerentele ce preced, recursul reclamantului apare ca nefondat și urmează a fi respins ca atare. II. Cu privire la recursul pârâților: Pârâții critică decizia din apel în ce privește soluția de acordare a măsurilor reparatorii pentru construcțiile demolate, susținând că acestea nu au fost solicitate de autorul reclamantului în procedura administrativă. Aceste susțineri nu pot fi primite pentru considerentele ce succed.

Prin decizia nr. 7128 din 1 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat cu putere de lucru judecat că, prin notificare, autorul reclamantului a solicitat acordarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, de măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor și în privința construcțiilor demolate, reținere care a fost reluată și în considerentele celei de a doua decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 212 din 18 ianuarie 2012. Rezultă că prin aceste hotărâri judecătorești s-a tranșat aspectul privind solicitarea de către contestator a măsurilor reparatorii și pentru construcțiile demolate. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Ca atare, sunt nefondate criticile pârâților care readuc în discuție aspectul privind solicitarea reclamantului de acordare a măsurilor reparatorii și pentru construcțiile demolate, întrucât acesta a fost tranșat cu putere de lucru judecat în ciclurile procesuale anterioare, iar instanța de apel, în mod corect a urmat îndrumările deciziei de casare. Se constată a fi nefondată și critica privind soluția instanței de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Astfel, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În condițiile în care acțiunea îndreptată de către reclamant împotriva pârâților a fost găsită întemeiată în parte, dispunându-se anularea dispoziției emisă de pârâți, părțile care au căzut în pretenții sunt pârâții, astfel că, în termenii art. 274 C. proc.

civ., aceștia datorează reclamantului restituirea cheltuielilor de judecată pe care le-a făcut în proces. Ca atare nu există nici un temei pentru a se reține că s-a făcut o greșită aplicare a acestei norme, astfel cum pretind recurenții pârâți. Față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.D.C. și de pârâții Municipiul Pitești, prin primar și Primăria Municipiului Pitești împotriva deciziei civile nr. 44 din 06 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția I Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2013.