ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 759/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 759/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la data de 22 mai 2006 pe rolul Tribunalului Argeș, reclamantul R.D.C.

a formulat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Pitești și Primăria Pitești,

contestație împotriva dispoziției nr. 1648 din 2 mai 2006, solicitând anularea

acesteia și în principal, să se dispună restituirea în natură a terenului în

suprafață de 2.140 mp., situat în Pitești, Calea București, județul Argeș, iar

în subsidiar, în măsura în care nu este posibilă restituirea integrală pe

vechiul amplasament, să-i fie atribuit în compensare teren situat în imediata vecinătate

sau pe un alt amplasament aflat la dispoziția pârâților, precum și în

condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor

aferente imobilelor preluate abuziv, măsuri reparatorii în echivalent pentru

construcțiile existente pe teren, la data preluării de către stat, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, în condițiile Legii nr. 10/2001, autorul său

R.I.G. a notificat pe pârâți, solicitând acordarea de măsuri reparatorii pentru

terenul în suprafață reală de 2.294 mp și construcțiile ce au fost expropriate

prin decizia nr. 285/1963 emisă de fostul Consiliu Popular Pitești și care au

fost proprietatea notificatorului, fiind dobândite prin actul dotal

autentificat sub nr. 877 din 30 august 1911.

În mod nelegal, prin

dispoziția a cărei desființare se solicită, pentru terenul în discuție,

reclamantului i-au fost acordate despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, deși, în realitate, există posibilitatea restituirii în

natură a acestuia, pe vechiul amplasament sau pe un alt amplasament aflat la

dispoziția pârâților și, de asemenea, nu s-a dispus nimic în legătură cu

imobilele construcții expropriate.

Prin sentința civilă nr.

318/2006, Tribunalul Argeș a respins acțiunea ca nefondată.

Împotriva acestei

sentințe s-a formulat apel de către reclamant, ce a fost admis prin decizia

civilă nr. 167/A/2008 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, care a desființat

sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond,

reținându-se, în esență, că din motivarea sentinței apelate, rezultă că

instanța de fond nu a fost preocupată să rezolve procesul și să cerceteze

fondul pricinii și în legătură cu capătul de cerere prin care reclamantul a

solicitat acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru construcțiile

existente pe teren la data preluării, fiind astfel incidente dispozițiile art. 297

alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 7128

din 1 iulie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondat

recursul declarat de pârâți împotriva deciziei nr. 167/A/2008 pronunțată de

Curtea de Apel Pitești, reținând că nu a fost soluționat capătul de cerere

privind acordarea măsurilor reparatorii pentru construcțiile existente pe

teren.

În rejudecare, prin

sentința civilă nr. 76 din 13 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Argeș,

Secția civilă, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul R.D.C.,

a fost anulată în parte Dispoziția nr. 1648 din 2 mai 2006 și s-a constatat că,

în calitate de moștenitor al autorului R.I.G., reclamantul este îndreptățit să

i se restituie în natură următoarele terenuri situate în Pitești, str. Calea

București: parcela A în suprafață de 269 mp și parcela B în suprafață de 57 mp,

astfel cum au fost identificate și evidențiate în schița anexă la raportul de

expertiză D.C. S-a constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în

condițiile Legii nr. 247/2005, pentru suprafața de 1.968 mp. teren, în loc de 2.140

mp teren. S-a respins cererea privind acordarea de despăgubiri pentru

construcții. Au fost obligați pârâții să plătească reclamantului suma de 3.400

lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele considerente:

Prin dispoziția nr. 1648

din 2 mai 2006, s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate abuziv notificatorului R.I.G. - decedat la data de 12

septembrie 2003 - pentru terenul în suprafață de 2.140 mp situat în P., C.B.,

constatându-se că în prezent imobilul este ocupat de construcții noi și este

afectat de amenajări de utilitate publică - blocul 15, complex comercial str.

Pictor Grigorescu, alee carosabilă, alei acces la blocuri, parcare betonată,

conducte, canale și cabluri, edilitar subterane, spații verzi - iar în

Municipiul Pitești nu au fost identificate bunuri sau servicii care să poată fi

oferite în compensare și de asemenea, că valoarea despăgubirilor calculate la

expropriere în anul 1962, au fost în sumă de 17.052,52 lei vechi.

Dispoziția nr. 1648

din 2 mai 2006 a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar

prin notificarea nr. 788/29855 din 23 august 2001 înaintată prin intermediul executorului

judecătoresc, semnatarul ei, R.I.G., a solicitat acordarea de măsuri

reparatorii în natură sau echivalent - numai pentru terenul în suprafață de

2.294 mp situat în Pitești, str. Calea București, nu și pentru construcții.

Reclamantul are

calitatea de persoană îndreptățită la restituire în sensul cerut de art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 - republicată, fiind potrivit certificatului eliberat

de BNP D.I. sub nr. 12/2004, moștenitorul defunctului R.G. - decedat la data de

12 septembrie 2003, la rândul său, în calitate de descendent de gradul I,

moștenitorul defunctului R.I., care, prin actul dotal autentificat sub nr. 877

din 30 august 1911 a devenit proprietarul unei perechi de case situate în

Pitești, str. Libertății.

În raport de planul

cadastral întocmit în anul 1932, experții cauzei au stabilit că terenul

revendicat de reclamant, are în fapt suprafața de 2294 mp, teren ce a făcut

obiectul măsurii de expropriere.

A constatat expertul

judiciar D.C., prin completarea la raportul de expertiză efectuată în apel

(fila 228, dosar 3833/109/2006), la care părțile nu au formulat obiecțiuni, că

pe vechiul amplasament, fără a fi afectate amenajările de utilitate publică

respectiv, rețele edilitare, pot fi restituite următoarele suprafețe de teren

identificate în schița raportului de expertiză (fila 218, din același dosar):

parcela A în suprafață de 269 mp. și parcela B în suprafață de 57 mp, concluzie

însușită de instanța de judecată, care a aplicat dispozițiile art. 10 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul în care pe terenurile pe care

s-au aflat construcțiile preluate abuziv s-au edificat noi construcții

autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de

teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi sau

afectate de servituți legale sau alte amenajări de utilitate publică, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent.

În ceea ce privește

terenul din imediata vecinătate a celui revendicat, s-a reținut că la termenul

de judecată din 16 martie 2010, reclamantul a precizat personal că solicită

numai restituirea în natură a terenurilor ce au constituit vechea proprietate a

autorului său.

Instanța a mai

reținut că în cadrul procedurii administrative, autorul R.I.G. nu a solicitat

acordarea de măsuri reparatorii pentru construcțiile expropriate, iar o astfel

de cerere nu poate fi adresată direct instanței, decât cu încălcarea

dispozițiilor art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Împotriva sentinței

instanței de fond, în termen legal au declarat apel reclamantul R.D., precum și

pârâții Municipiul Pitești, prin Primar și Primăria Municipiului Pitești.

Prin decizia civilă nr.

21/A din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Pitești a admis apelul declarat de

pârâți, a schimbat sentința în sensul că a admis în parte contestația numai în

ce privește acordarea măsurilor reparatorii pentru construcțiile demolate de pe

suprafața de 154 mp și a respins apelul reclamantului, menținând în rest

dispozițiile deciziei nr. 1648 din 2 mai 2006 emisă de Primar.

În motivarea deciziei

s-a reținut că, în mod greșit s-au restituit în natură suprafețele de 269 mp

din parcela A și 57 mp din parcela B, invocându-se dispozițiile art. 9 din

Legea nr. 10/2001.

Astfel, așa cum

rezultă din procesul verbal încheiat cu ocazia efectuării cercetării locale,

din terenul identificat la parcela A în suprafață de 269 mp, care a fost

restituit în mod nelegal de către instanța de fond, suprafața de 140 mp are

destinația de parc, pe care sunt amplasate bănci și care figurează în evidențele

Primăriei Municipiului Pitești ca spațiu verde aferent blocurilor nr. 15 și 16,

fiind plantați copaci de agrement.

Această situație

rezultă cu certitudine și din planșele foto aflate la dosar, respectiv planșa nr.

2 la fila 38 și la fila 43.

Pe acest teren, așa

cum reiese din relațiile depuse la dosar, se află conducte de gaze, de

termoficare, cabluri de telefon, iar la marginea terenului se află stâlpii de

energie electrică, toate aceste împrejurări fiind constatate personal de către

completul de judecată. În plus, există și un cămin de vizitare.

Diferența de 90 mp

din terenul arătat mai sus, până la suprafața de 239 mp, are destinația de

parcare betonată și deservește blocurile 15 și 16, fiind cuprinsă ca atare în

inventarul domeniului public al Municipiului Pitești.

Și pe acest teren

instanța a constatat afectarea de utilități publice, respectiv conducte de

gaze, telefonie și electrice. În plus, pe partea de sud-est a terenului se află

o alee de acces către blocul 15, din care apelantul-reclamant solicită

retrocedarea a aproximativ 3 m.

În ceea ce privește

cealaltă suprafață de teren de 54 mp din parcela B, pentru care reclamantul ar

solicita, de fapt, 84 mp, s-a constatat de către instanță că acest teren

reprezintă spațiu verde aferent Complexului „D.C.”, teren pe care se află

plantat un copac vechi, iar acest teren este traversat de două rețele electrice

și reprezintă zona de siguranță a complexului, fiind străbătut de o alee de

acces.

Potrivit

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 prin teren liber restituibil în natură se

înțelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică,

ce nu afectează căile de acces, respectiv existența pe terenul în litigiu a

unor străzi, parcări, trotuare, precum și existența sau utilizarea unor

amenajări subterane (conductele de alimentare cu apă, gaze, electricitate,

cablu TV, telefonie).

Referitor la

susținerea apelanților-pârâți, potrivit cu care instanța de fond ar fi

nesocotit dispozițiile imperative cuprinse în considerentele deciziei Înaltei

Curți de Casație și Justiție, ignorându-se art. 315 C. proc. civ., în sensul că

instanța ar fi trebuit să se pronunțe numai cu privire la capătul de cerere

referitor la construcțiile demolate de pe terenul proprietatea autorului

apelantului-reclamant, Curtea a reținut că această critică este nefondată,

deoarece deși instanța supremă a impus obligația instanței de fond de a se

pronunța în mod obligatoriu cu privire la aceste despăgubiri conform Legii nr. 10/2001,

nu a statuat în mod irevocabil pentru terenul solicitat în baza legii speciale,

situație față de care, în mod legal, s-a pronunțat prima instanță.

Însă, critica s-a

constatat a fi întemeiată sub aspectul că instanța de fond, deși s-a pronunțat

pe acest capăt de cerere în sensul respingerii acestuia, pe considerentul că

autorul apelantului-reclamant nu a avut o cerere în acest sens la notificarea

formulată în baza Legii nr. 10/2001 și că s-ar încălca principiul

disponibilității, Curtea a reținut totuși că în cauză prevalează dispozițiile art.

315 C. proc. civ. și sub acest aspect, raportat la îndrumările cuprinse în

decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a procedat la

admiterea acestui capăt de cerere în sensul acordării măsurilor reparatorii în

echivalent bănesc pentru construcțiile demolate de pe suprafața de 154 mp

teren.

În concluzie, Curtea

a admis apelul declarat de pârâți, cu consecința respingerii cererii de

restituire în natură a terenurilor și menținerii dispoziției nr. 1648 din 2 mai

2006 emisă de către Primar, pe acest aspect.

Apelul formulat de

către reclamant a fost respins față de considerentele expuse pe larg în analiza

apelului pârâților, cu mențiunea că atâta vreme cât soluția instanței de fond a

fost nelegală pentru restituirea în natură a terenurilor în suprafață de 269 mp

în parcela A și 57 mp în parcela B, nu se poate admite situația ca

reclamantului să i se restituie terenul în suprafață de 514 mp parcela A și 84

mp parcela B.

Sub acest aspect,

pentru diferența solicitată de către reclamant, soluția instanței de fond de

respingere a contestației pentru restituirea în natură este legală, aceste

terenuri fiind cuprinse în sintagma „amenajări de utilitate publică” și fiind

exceptate de la restituirea în natură, situație confirmată de altfel, în afară

de cercetarea la fața locului, de înscrisurile comunicate de SC D.S. SA

Pitești, SC R. SA București - Direcția de Telecomunicații Argeș, SC E.O. SA

Pitești și SC A.C. 2000 SA Pitești și de rapoartele de expertiză tehnică

întocmite de experții numiți în cauză, pe parcursul ciclurilor procesuale

(reprezentând blocul 15, Complex Comercial str. Pictor Grigorescu, alee

carosabilă, alei acces la blocuri, conducte, canale și cabluri edilitar

subterane, spații verzi).

În ceea ce privește

susținerea apelantului-reclamant că instanța de fond a respins în mod nelegal

cererea privind acordarea de despăgubiri pentru construcții cu ignorarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța s-a pronunțat pe acest capăt de

cerere în sensul respingerii, pe considerentul că autorul reclamantului nu a

formulat această cerere la data apariției Legii nr. 10/2001, prin notificare,

însă, Curtea, așa cum rezultă din considerentele precizate mai sus, a admis

acest capăt de cerere.

Nici susținerea

potrivit cu care, prin soluția pronunțată a fost încălcat principiul non

reformatio in pejus nu este fondată, neverificându-se în nici un moment în

speța dedusă judecății, agravarea situației în propria cale de atac, cu atât

mai mult cu cât dosarul a parcurs mai multe cicluri procesuale.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamantul și pârâții.

Prin

decizia nr. 212 din 18 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție –

Secția I Civilă a admis

recursurile declarate de reclamantul R.D.C. și de

pârâții Municipiul Pitești prin Primar și Primăria Municipiului Pitești și în

consecință a casat decizia nr. 21A din 10 februarie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel Pitești, trimițând cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea

apelurilor.

Pentru

a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut următoarele

considerente:

Acordarea

despăgubirilor pentru construcțiile demolate a constituit o critică comună în

ambele apeluri, reclamantul menționând că, în mod greșit s-a respins acest

capăt de cerere, iar pârâții au arătat că instanța trebuia să se pronunțe doar

pe acordarea acestor despăgubiri potrivit îndrumărilor deciziei de casare.

Din cuprinsul

considerentelor deciziei atacate rezultă însă că instanța de apel nu a analizat

această critică așa cum a fost formulată de fiecare parte, pronunțându-se pe

apelul pârâților asupra unei chestiuni care nu s-a cerut.

Astfel, deși pârâții

au învederat că singura problemă ce trebuia dezlegată în cauză, conform

deciziei instanței superioare, era aceea a acordării despăgubirilor pentru

construcții, instanța a analizat fondul acestui capăt de cerere și a conchis că

în baza art. 315 C. proc. civ. este obligată să țină seama de îndrumările

deciziei de casare, sens în care a constatat că se impune acordarea

despăgubirilor pentru construcțiile demolate de pe suprafața de 154 mp teren.

Însă, această analiză trebuia făcută în soluționarea apelului reclamantului,

deoarece el a solicitat acordarea despăgubirilor.

Procedând astfel,

instanța a încălcat principiul tantum devolutum quantum appellatum, potrivit

căruia era obligată să analizeze toate motivele invocate de apelanți.

În speță, motivele de

apel formulate de reclamant nu au fost deloc analizate, instanța limitându-se a

răspunde la critica privind acordarea despăgubirilor pentru construcții, în

sensul că acest capăt de cerere a fost corect respins de prima instanță.

Pentru a se asigura o

judecată unitară a fost admis și recursul declarat de pârâți, cu îndrumarea ca

celelalte critici inserate în motivarea recursurilor să fie luate în

considerare drept apărări.

În rejudecare, Curtea

de Apel Pitești – Secția I Civilă, prin decizia nr. 44 din 06 iunie 2012 a admis apelurile declarate împotriva împotriva sentinței civile nr. 76 din 13 aprilie 2010,

pronunțată de Tribunalul Argeș, a schimbat sentința și, pe fond, a admis în

parte contestația, în sensul că a anulat în parte dispoziția nr. 1648/2006. A

constatat că reclamantul este îndreptățit la despăgubiri în condițiile Legii nr.

10/2001 și pentru imobilul construcție demolat în suprafață de 154 mp,

menținând în rest dispoziția emisă de Primarul Municipiului Pitești și a

obligat pe pârâți la 2800 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

În pronunțarea

acestei hotărâri, instanța a avut în vedere următoarele considerente:

Prin hotărârea

apelată s-a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru

construcții, cu motivarea că nu s-a solicitat acordarea acestora în cadrul

procedurii administrative.

În raport de

dispozițiile deciziei nr. 7128 din 1 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul Pitești, prin Primar împotriva deciziei nr. 167/A din 15

septembrie 2008, se impunea să fie analizat acest capăt de cerere, prevalând

dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Prin această decizie,

instanța supremă a statuat că prin notificare autorul reclamantului a solicitat

acordarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, de măsuri reparatorii sub forma

despăgubirilor și în privința construcțiilor demolate, reținere care a fost

reluată și în considerentele celei de a doua decizii nr. 212 din 18 ianuarie 2012 a aceleiași instanțe, prin care s-au admis recursurile declarate atât de reclamant cât și de

pârâți (fila 3, decizia Î.C.C.J).

Sub acest aspect,

instanța de apel a constatat nelegalitatea și netemeinicia sentinței civile nr.

76 din 13 aprilie 2010, întrucât în mod greșit a respins acest capăt de cerere,

impunându-se schimbarea acesteia în sensul admiterii contestației și acordării

de măsuri reparatorii reclamantului, sub forma despăgubirilor în privința

construcțiilor ce au existat pe terenul expropriat de la autorul său,

construcții în suprafață de 154 mp, în condițiile dispozițiilor legii speciale,

respectiv art. 11 alin. (5) și (7) din Legea nr. 10/2001.

S-a stabilit cu

înscrisurile de la dosar, care au stat la baza emiterii dispoziției nr. 1648/2006

emisă de Primarul Municipiului Pitești, faptul că terenul în suprafață de 2140

mp împreună cu clădirea au fost expropriate prin decizia nr. 285/1963, pentru

care s-au încasat despăgubiri în sumă de 17.052,52 lei, clădirea fiind

demolată, iar terenul a fost ocupat integral de investiții aprobate.

În ceea ce privește a

doua critică care vizează nelegalitatea și netemeinicia soluției instanței de

fond pentru că nu s-a făcut o apreciere corespunzătoare a probatoriului administrat

în cauză și că a fost admisă acțiunea în mod greșit numai pentru suprafețele de

269 mp și respectiv 57 mp, în loc de 513 mp și respectiv 84 mp, s-a constatat a

fi neîntemeiată și a fost respinsă întrucât nu s-a făcut dovada că terenul a

cărui restituire se solicită în natură, care a fost expropriat de la autorul

reclamantului, este liber în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Imobilul teren și

clădire ce a aparținut autorului reclamantului a fost preluat în proprietatea

statului prin expropriere în vederea construirii de blocuri, așa cum rezultă

din copia extras de pe tabelul privind locuitorii care au fost expropriați,

eliberată de Direcția Generală a Arhivelor Statului – Filiala Județului Argeș

și potrivit probatoriului administrat în cauză, înscrisuri, expertize, planșe

foto, proces-verbal de cercetare locală, rezultă că s-au efectuat lucrările

pentru care s-a dispus exproprierea.

Pentru ca

imobilele-terenuri expropriate să facă obiectul restituirii în natură, în

conformitate cu dispozițiile art. 10 și 11 din Legea nr. 10/2001, este necesar

ca acestea să fie libere.

În sensul

dispozițiilor acestei legi, sunt considerate libere terenurile care nu sunt

afectate servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale

localităților urbane și rurale, iar lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea nu ocupă funcțional întregul teren (art. 11 alin. (2) și (3)).

Din probele

administrate în cauză atât la instanța de fond, cât și la instanța de apel,

rezultă că terenul ce a fost expropriat de la autorul reclamantului a fost

folosit pentru lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, lucrări ce ocupă

funcțional întregul teren, respectiv: construcția blocului 15, Complexul

comercial „D.C.”, str. Pictor Grigorescu, alee betonată carosabilă, alei de acces

la blocuri, parcare betonată, conducte, canale și cabluri edilitare subterane,

spații verzi, inventariate la domeniul public prin Hotărârea Consiliului Local nr.

194/1999.

Terenul pretins a fi

liber de către apelantul-reclamant se constituie în zona de protecție și

utilitate a blocului nr. 15 și a Complexului comercial „D.C.”, fiind afectat de

parcare auto, trotuar, platformă betonată și spațiu verde, străbătut de

conducte, canale și cabluri edilitar subterane.

Sub acest aspect,

pentru diferența de teren solicitată de apelantul-reclamant a fi restituit în

natură, soluția instanței de fond, de respingere a contestației, este legală,

aceste terenuri fiind cuprinse în sintagma „amenajări de utilitate publică” și

care sunt exceptate de la restituirea în natură.

Împrejurarea că o

parte din teren este reprezentat de spațiu verde nu înseamnă că este vorba de o

suprafață liberă, supusă restituirii în natură, întrucât pe de o parte aparține

zonei de utilitate publică a celor două blocuri din imediata vecinătate și a

completului comercial, iar pe de altă parte este traversat de conducte de

canalizare, țevi de apă și de gaze.

Cu atât mai puțin

poate fi considerat „teren liber” în accepțiunea legii, acela ocupat de

parcarea auto, trecerea pietonală sau platforma betonată din fața spațiului

comercial, toate aceste amenajări fiind făcute pentru buna funcționare a

blocurilor de locuințe.

Faptul că parcarea

amenajată și alte amenajări au fost făcute după anul 2000, cum susține

apelantul-reclamant, nu este de natură să impună retrocedarea în natură,

întrucât nu modifică în nici un fel ipoteza de aplicabilitate a normei (art. 11

alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Pentru considerentele

arătate se impunea în cauză menținerea dispozițiilor deciziei emisă de Primarul

Municipiului Pitești cu privire la terenul expropriat ce a aparținut autorului

reclamantului, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a

imobilului teren și au fost propuse despăgubiri în condițiile prevederilor

speciale pentru acesta.

Referitor la apelul

formulat de pârâți, prin care s-a criticat soluția instanței de fond sub cele

două aspecte de nelegalitate și netemeinicie, Curtea a constatat a fi întemeiat

numai în ceea ce privește critica referitor la soluția pronunțată în cauză prin

care s-a dispus anularea în parte a dispoziției nr. 1648/2006, în sensul

restituirii în natură a celor două parcele de teren în suprafață de 269 mp și,

respectiv 57 mp.

Pentru considerentele

arătate în analiza apelului formulat de reclamant, s-a constatat că instanța de

fond a făcut o apreciere greșită a probatoriului administrat în cauză,

considerând că cele două parcele în suprafață de 269 mp și respectiv 57 mp ar

fi libere de investiții legal aprobate în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 și că pot fi restituite în natură.

Din ansamblul

probator administrat în cauză, concluziile rapoartelor de expertiză întocmite

atât la instanța de fond cât și în apel, relațiile obținute de la societățile

deținătoare de rețele de alimentare cu gaze, apă, agent termic, energie

electrică, canalizare, etc. și procesul-verbal de cercetare locală întocmit la

15 octombrie 2011, rezultă că parcelele identificate de expertul D.C. (A, B, C

și D) aparțin domeniului public al Municipiului Pitești și conțin amenajări de

utilitate publică, fiind inventariate potrivit H.G. nr. 194/1999 (filele

130-136, dosar fond).

Chiar din concluziile

raportului de expertiză rezultă că parcela A în suprafață totală de 513 mp are

destinația de parcare auto, respectiv 298 mp și spațiu verde în suprafață de 215

mp, această din urmă parcelă fiind străbătută longitudinal la o distanță de 0,50 m de alee pietonală de un branșament subteran de apă, precum și de o rețea de gaze, iar la sud

se află un cablu electric care deservește stâlpii de iluminat public.

De asemenea, rezultă

că terenul situat în parcela B, în suprafață de 84 mp, are destinația de spațiu

verde și este traversată de o alee pietonală de acces la blocul 14, parcelă

care se află și în zona de siguranță a Complexului comercial „D.C.”.

Susținerile apelantului-reclamant

în sensul că toate aceste rețele de utilitate publică ar putea fi deviate nu au

fost luate în considerare de instanță, având în vedere că terenurile au

suprafețe mici, blocurile se află în imediata vecinătate și nu există

posibilitatea legală în sensul acestor susțineri, operațiunea solicitată

afectând grav interesele comunității.

Rezultă că prin

soluția pronunțată de către instanța de fond în sensul restituirii suprafețelor

de 269 mp și respectiv 57 mp, care are destinația de parc-zonă verde, au fost

încălcate și dispozițiile art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 și respectiv art.

71 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului înconjurător referitoare

la terenurile amenajate ca spații verzi aferente blocurilor de locuit.

Referitor la critica

adusă de apelanții-pârâți, în sensul că instanța de fond ar fi nesocotit

dispozițiile imperative cuprinse în considerentele deciziei Înaltei Curți de

Casație și Justiție, ignorându-se dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în

sensul că instanța de fond trebuia să se pronunțe numai cu privire la capătul

de cerere referitor la construcțiile demolate de pe proprietatea autorului

reclamantului, Curtea a constatat că este nefondată.

Din decizia nr. 7128

din 1 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, rezultă că

instanța supremă nu a statuat în mod irevocabil pentru terenul solicitat în

baza Legii nr. 10/2001, astfel că în mod legal a procedat prima instanță, nefiind

încălcate sub acest aspect dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

În raport de

dispozițiile art. 274 și art. 276 C. proc. civ., instanța a obligat pe

apelanții-pârâți la plata sumei de 2800 lei cheltuieli de judecată către

apelantul-reclamant.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul și pârâții.

I. În recursul său,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a formulat

următoarele critici:

primul motiv de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reclamantul susține că, instanța de apel, admițând apelul său și constatând ca

este îndreptățit la despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 și pentru

imobilul construcție demolat în suprafața de 154 mp, l-a privat de acordarea

integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu,

încălcând dispozițiile art. 296 combinat cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Pentru acest motiv,

solicită admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate în sensul

acordării integrale a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4050 lei,

reprezentând onorariu de avocat și contravaloarea expertizelor efectuate în

cauză.

motiv de recurs, reclamantul susține că, prin hotărârea dată, instanța a

încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., motiv prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, susține că

instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

soluționând cauza cu multă superficialitate și refuzând efectuarea unei noi

completări a raportului de expertiză tehnică de către același expert tehnic

judiciar D.C., cu obiectivele indicate de reclamant.

Amplasarea unor

lucrări ulterior momentului efectuării inițiale a expertizei de către expertul D.C.,

crea posibilitatea instanței de a da eficiență juridică dispozițiilor art. 21

alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care, sancționează cu nulitate absolută

schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri

și/sau construcții notificate potrivit procedurilor prevăzute de prezenta lege.

Toate aceste măsuri

trebuiau ordonate de către instanța de apel în baza principiului rolului activ

al judecătorului, cu atât mai mult cu cât pricina se afla într-o nouă fază de

rejudecare, moment până la care erau administrate suficiente probe ce puteau fi

valorificate și nu ignorate, având în vedere și buna credință a reclamantului

dovedită prin precizarea expresă în fața instanței de fond, în sensul că

pretențiile sale pentru terenul expropriat se rezumă doar la parcelele A, B și

C, renunțând la parcela D, care excede fostei proprietăți a autorului său R.I.G.

Se susține astfel că,

instanța de apel nu a intrat astfel în cercetarea fondului cauzei, motiv ce

atrage potrivit art. 312 alin. (5) C. proc. civ., casarea hotărârii instanței

de apel și trimiterea acesteia spre rejudecare instanței care a pronunțat

hotărârea casată.

Mai susține

recurentul reclamant că, în apel, intimații - pârâți au emis din proprie

inițiativă adrese către diverse societăți comerciale pentru a le comunica dacă

pe terenul în litigiu există rețele de interes public.

Pentru aceste motive,

reclamantul solicită casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare în vederea efectuării completării raportului de expertiză tehnică,

având ca obiective cele indicate în cererea de recurs.

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul susține că în mod

eronat instanța de fond în rejudecare, a statuat că este îndreptățit să i se

reconstituie în natură, în baza art. 10 din Legea nr. 10/2001 numai suprafața

de 269 mp din parcela A, indicată în anexa la raportul de expertiză tehnică D.C.,

iar din parcela B numai suprafața de 57 m.p. indicată în aceeași anexă și același raport de expertiză.

Aceasta întrucât,

Curtea de Apel Pitești, în primul ciclu procesual, a făcut eforturi deosebite

pentru stabilirea corectă a stării de fapt, suplimentând probele cu expertizele

efectuate de experții P.A., B.P. și D.C.

Arată că, în

rejudecare, a precizat expres că în privința parcelei numerotată cu litera D în

suprafață de 1075 mp, nu are nicio pretenție, pe considerentul că această

parcelă este situată în afara fostei proprietăți expropriată de la autorul său,

D.G.

Recurentul reclamant

este nemulțumit de soluția instanței de apel întrucât:

- instanța de apel

prin considerentele sale, face referire la terenul aferent restauratului D.C.,

or, respectivul restaurant este situat în parcela D, la care a renunțat expres

în fata primei instanțe, în rejudecare;

- toate expertizele

în cauză: I.I., P.A., B.P., D.C., propun pentru restituirea în natură

suprafețele de: parcela A:513 mp și parcela B: 84 mp.

Susține că expertul D.C.

a limitat restituirea în natură a parcelei B la 57 mp, pentru că această

parcelă s-ar reduce la această suprafață, urmare afectării sale de zona de

protecție a canalului protector menajer deviat de la parcela D, deși

reclamantul a renunțat la restituirea în natură a parcelei D, astfel încât

această parcelă nu influențează cu nimic parcelele numerotate de expert cu literele

A și B.

Prin urmare, solicită

pentru parcela A, majorarea suprafeței pe care o solicită a fi restituită în

natură, de la 269 mp reținută în dispozitivul hotărârii atacate în apel, la 514

mp, reținută în mod unitar de către toți experții indicați mai sus.

Pentru parcela B,

solicită majorarea suprafeței ce poate fi restituită în natură, de la 57 mp, la

84 mp reținută prin aceleași expertize amintite mai sus.

Mai susține că în

decizia nr. 7370 din 02 noiembrie 2007 a ICCJ, s-a reținut că art. 2-3 din

Legea nr. 10/2001 instituie ca regulă principală acordarea măsurilor

reparatorii în natură și doar ca excepție acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent numai atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a

imobilului în natură, numai că o asemenea imposibilitate obiectivă în speța de

față nu există.

Tot ÎCCJ, prin

decizia nr. 6867 din 19 octombrie 2007 a apreciat că cererea de restituire

pentru imobilele expropriate trebuie să fie rezolvată în sensul restituirii

acestora în natură, măsurile reparatorii prin echivalent fiind doar o măsură

subsidiară aplicabilă doar în cazul în care imobilul a fost afectat total sau

parțial de lucrările pentru care a s-a dispus exproprierea.

Restituirea în natură

a imobilelor solicitate este o măsura echitabilă atât pentru statul român cât

și pentru reclamant, atâta timp cât cifrele de la ANRP sunt descurajante în onorarea de către stat a măsurilor reparatorii în echivalent.

Fată de susținerile

expuse în cadrul acestui motiv de recurs, reclamantul solicită admiterea

recursului, modificarea hotărârii instanței de fond în sensul admiterii în

parte a acțiunii, anularea în parte a dispoziției nr. 1648/2006 și constatarea

că este îndreptățit la reconstituirea în natură a următoarelor terenuri situate

în Pitești, strada Calea București, județul Argeș: parcela A în suprafață de

514 mp și parcela B în suprafață de 84 mp, astfel cum au fost identificate și

evidențiate în schița anexă la raportul de expertiză D.C., pentru restul

suprafeței de teren și construcția demolata fiind îndreptățit la despăgubiri.

II. Invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâții au formulat următoarele

critici:

Soluția instanței de

apel este nelegală în ceea ce privește admiterea capătului de cerere cu privire

la acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale pentru imobilele

construcție în suprafața de 154 mp, față de împrejurarea că în cadrul

procedurii administrative reclamantul nu a solicitat acordarea de măsuri

reparatorii pentru construcțiile expropriate, astfel că, apreciază neîntemeiată

o astfel de cerere formulată direct în fața instanței de judecată, cu

încălcarea dispozițiilor art. 21 si urm. din Legea nr. 10/2001.

Susține că instanța

de apel, prin soluția pronunțată, a admis o cerere pe care emitentul

dispoziției contestate nu a avut-o în discuție la momentul emiterii acesteia,

astfel că nu deține vreo culpă în ceea ce privește faptul că nu s-au dispus

masuri cu privire la acordarea de despăgubiri pentru imobilele construcții.

Sub acest aspect,

recurenții pârâți critică și soluția de obligare la plata cheltuielilor de

judecată.

Verificând

legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate, Înalta Curte

constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate, urmând a fi respinse

ca atare, pentru următoarele considerente:

I. În

ce privește recursul reclamantului:

acordarea parțială a cheltuielilor de judecată, este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Instanța de apel a avut în vedere

dispozițiile

art.

276

C. proc. civ.

,

potrivit cărora „când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în

parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la

plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”.

Curtea a apreciat că acordarea către

reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2800 lei corespunde

exigențelor impuse de dispozițiile

art.

276

C. proc. civ.

, fiind proporționale

cu modul de soluționare a pretențiilor sale, ce au fost admise în parte.

Astfel, prin decizia pronunțată, instanța de

apel, admițând apelurile declarate de reclamant și de pârâți, a schimbat

sentința, iar pe fond, a admis în parte contestația formulată de reclamant, în

sensul că a dispus anularea în parte a dispoziției contestate.

Ca

atare, față de soluția pronunțată, instanța de apel a dispus acordarea

cheltuielilor de judecată, apreciind cuantumul acestora în raport de

pretențiile încuviințate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 276 C. proc. civ.

2-3 Structurând

criticile formulate de reclamant în ultimele 2 motive de recurs, Înalta Curte

constată următoarele:

În conformitate cu

dispozițiile art. 1, 7 și 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a

imobilelor preluate în perioada de referință a legii este regula în materia

măsurilor reparatorii, iar prin excepție, atunci când există o imposibilitate

obiectivă de restituire a imobilului în natură se pot acorda măsuri reparatorii

prin echivalent.

Așa cum rezultă din

interpretarea pct. 10.3 al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.

10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, restituirea în natură a terenurilor

libere este limitată de destinația și suprafața acestora, în maniera de a nu

afecta căile de acces (străzi, alei, trotuare, parcări amenajate), existența și

utilizarea amenajărilor subterane (conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol,

electricitate de mare calibru, adăposturi militare și alte asemenea), ori

amenajările de utilitate publică ale localităților, respectiv suprafețele de

teren destinate a deservi căile de comunicație, dotările tehnico-edilitare

subterane.

Potrivit art. 11 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 în cazurile în care lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea ocupă parțial terenul expropriat persoana îndreptățită poate

obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, pentru cea

ocupată de construcții noi, autorizate, ce este afectată servituților legale și

altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale,

măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

În speță, pentru determinarea

tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptățit recurentul reclamant,

este relevantă situația actuală a terenului solicitat.

Prin urmare, având a

se stabili dacă terenul solicitat este liber, respectiv dacă utilitățile

amplasate pe acesta constituie sau nu servituți legale ori amenajări de

utilitate publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și pct. 10.3

din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin

H.G. nr. 250/2007, se constată că terenul litigios nu este teren liber și

restituibil în natură, în sensul Normelor Metodologice, motiv pentru care,

măsura reparatorie privind acordarea de despăgubiri prin echivalent, dispusă de

instanța anterioară, apare ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte are în

vedere dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată și art. 10.3 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care trebuie

interpretate, în sensul că sintagma amenajări de utilitate publică are în

vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv

suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile unității,

căi de comunicație, dotări tehnico-edilitare subterane și supraterane, iar,

prin teren liber, restituibil în natură, se înțelege terenul neconstruit sau

neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces

(existența pe terenul respectiv a unor străzi, parcări, trotuare), existența

sau utilizarea unor amenajări subterane/supraterane (conducte de alimentare cu

apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru).

În speța supusă

analizei, conform situației de fapt stabilită de instanțele anterioare, terenul

ce a fost expropriat de la autorul reclamantului a fost folosit pentru

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, lucrări ce ocupă funcțional

întregul teren, respectiv: construcția blocului 15, Complexul comercial „D.C.”,

str. Pictor Grigorescu, alee betonată carosabilă, alei de acces la blocuri,

parcare betonată, conducte, canale și cabluri edilitare subterane, spații

verzi, inventariate la domeniul public prin Hotărârea Consiliului Local nr. 194/1999.

Terenul pretins a fi

liber de către reclamant se constituie în zona de protecție și utilitate a

blocului nr. 15 și a Complexului comercial „D.C.”, fiind afectat de parcare

auto, trotuar, platformă betonată și spațiu verde, străbătut de conducte,

canale și cabluri edilitar subterane.

În consecință,

terenul în litigiu nu este teren liber și restituibil în natură, în sensul

Legii nr. 10/2001, instanța de apel făcând o corectă interpretare și aplicare a

dispozițiilor legii speciale la situația de fapt stabilită în speță.

Recurentul se plânge

și de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a

stabilit în raport de acestea situația de fapt.

Or, stabilirea

chestiunilor de fapt ale procesului aparține judecătorilor fondului cauzei, iar

eventuale critici sub acest aspect nu se circumscriu motivului de recurs

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în actuala sa configurație.

Cât privește

relevanța solicitării de noi probe în apel, această susținere nu poate fi

examinată de instanța de recurs, față de actuala structură a recursului, care

nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate

în cauză, inclusiv din perspectiva celor care ar fi fost utile soluționării

cauzei.

Motivul de casare

care permitea analiza, în recurs, a situației de fapt față de dovezile

administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art.

I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte,

examinarea utilității și a concludenței unor probe în soluționarea cauzei

reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu,

iar măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi

cenzurate de instanța de recurs față de cele menționate în precedent, în

legătură cu abrogarea, la data pronunțării deciziei recurate, a motivului de

recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de

probele administrate.

Recurentul mai arată

că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.,

întrucât a soluționat cauza cu multă superficialitate, refuzând efectuarea unei

completări a raportului de expertiză tehnică.

Susținerea nu poate

fi primită, întrucât rolul activ al instanței nu poate și nu trebuie să

substituie obligațiile procesuale ale părților, cu atât mai mult cu cât proba

solicitată tindea doar la completarea celor deja administrate la prima

instanță.

De asemenea,

recurentul reclamant susține încălcarea rolului activ și prin aceea că

hotărârea pronunțată se întemeiază pe o gravă greșeală de fapt și de drept,

decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, anume, expertiza

tehnică.

O atare critică nu

este susceptibilă a fi susținută din perspectiva art. 129 C. proc. civ., ci ea

reprezintă o critică de netemeinicie a deciziei recurate, ceea ce dispozițiile art.

304 pct. 1-9 C. proc. civ. nu permit, astfel cum deja s-a arătat.

Pentru considerentele

ce preced, recursul reclamantului apare ca nefondat și urmează a fi respins ca

atare.

II. Cu privire la

recursul pârâților:

Pârâții critică

decizia din apel în ce privește soluția de acordare a măsurilor reparatorii

pentru construcțiile demolate, susținând că acestea nu au fost solicitate de

autorul reclamantului în procedura administrativă.

Aceste susțineri nu

pot fi primite pentru considerentele ce succed.

Prin decizia nr. 7128

din 1 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat cu putere

de lucru judecat că, prin notificare, autorul reclamantului a solicitat

acordarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, de măsuri reparatorii sub forma

despăgubirilor și în privința construcțiilor demolate, reținere care a fost

reluată și în considerentele celei de a doua decizii a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, nr. 212 din 18 ianuarie 2012.

Rezultă

că prin aceste hotărâri judecătorești s-a tranșat aspectul privind solicitarea

de către contestator a măsurilor reparatorii și pentru construcțiile demolate.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în

caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra

necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Ca atare, sunt nefondate criticile

pârâților care readuc în discuție aspectul privind solicitarea reclamantului de

acordare a măsurilor reparatorii și pentru construcțiile demolate, întrucât

acesta a fost tranșat cu putere de lucru judecat în ciclurile procesuale

anterioare, iar instanța de apel, în mod corect a urmat îndrumările deciziei de

casare.

Se constată a fi nefondată

și critica privind soluția instanței de obligare a pârâților la plata

cheltuielilor de judecată.

Astfel,

potrivit art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., „partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

În condițiile în care

acțiunea îndreptată de către reclamant împotriva pârâților a fost găsită

întemeiată în parte, dispunându-se anularea dispoziției emisă de pârâți,

părțile care au căzut în pretenții sunt pârâții, astfel că, în termenii art. 274

C. proc. civ., aceștia datorează reclamantului restituirea cheltuielilor de

judecată pe care le-a făcut în proces.

Ca atare nu există

nici un temei pentru a se reține că s-a făcut o greșită aplicare a acestei

norme, astfel cum pretind recurenții pârâți.

Față de

considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile

declarate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamantul R.D.C. și de pârâții Municipiul

Pitești, prin primar și Primăria Municipiului Pitești împotriva deciziei civile

nr. 44 din 06 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția I

Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 februarie 2013.