ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2261/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 30 aprilie 2008, sub nr. 16222/3/2008, reclamanta SC F. SA București a chemat în judecată pârâta SC A.T. SA București, solicitând instanței constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a emite acțiuni și a inexistenței drepturilor acționarilor pârâtei de a subscrie acțiuni în urma hotărârii A.G.E.A. a SC G.A.F.T. SA (actuala SC A.T. SA) din data de 30 iulie 1997; constatarea nulității absolute a actului adițional la contractul de societate și statutul pârâtei SC A.T. SA (fostă SC G.A.F.T. SA) din data de 17 octombrie 1997, autentificat de către B.N.P.

D.D. și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui act juridic lovit de nulitate. La termenul de judecată din data de 2 iunie 2008, reclamanta SC F. SA București a depus la dosar precizare a capătului 3 de cerere din acțiunea introductivă, prin care a solicitat instanței constatarea repunerii părților în situația anterioară încheierii actului adițional la contractul de societate și statutul pârâtei SC A.T. SA din data de 17 octombrie 1997, lovit de nulitate, în sensul constatării întoarcerii dreptului de proprietate cu privire la bunurile aportate în patrimoniul SC F. SA. La termenul de judecată din data de 8 septembrie 2008, reclamanta SC F. SA București a depus la dosar o nouă precizare, a valorii bunurilor aportate de către aceasta la pârâta SC A.T.

SA anterior încheierii actului adițional la contractul de societate și la statutul pârâtei din data de 17 octombrie 1997, bunuri cu privire la care a solicitat instanței, prin capătul 3 de cerere, constatarea repunerii părților în situația anterioară, în sensul constatării întoarcerii dreptului de proprietate în patrimoniul SC F. SA. Astfel, bunurile aportate odată cu încheierea actelor contestate și valorile aferente acestor bunuri sunt următoarele: hala de producție (clădire, construcții speciale, utilaje și dotări)- evaluată la data aportării la suma de 268.400 dolari S.U.A.; teren în proprietate hala în suprafață de 1541 m.p.- evaluat la data aportării la suma de 43.148 dolari S.U.A.; utilaje de producție (36 bucăți)- evaluate la data aportării la suma de 51.500 dolari S.U.A.

Prin sentința comercială nr. 12400, pronunțată la data de 17 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC F. SA, în contradictoriu cu pârâta SC A.T. SA, și a constatat nulitatea absolută a actului adițional din data de 17 octombrie 1997 și repunerea părților în situația anterioară încheierii actului. În motivarea acestei hotărâri, instanța de fond a reținut, în esență, în ceea ce privește condiția suspensivă, inserată prin pct. 2 din hotărârea A.G.E.A. a SC G.A.F.T. SA din data de 30 iulie 1997, că acționarii au condiționat operațiunea de majorare a capitalului social de îndeplinirea condiției suspensive constând în obținerea unor aprobări din partea F.P.S.

până la data de 10 septembrie 1997. În cazul în care condiția suspensivă nu s-a îndeplinit, părțile se găsesc în situația în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat actul juridic respectiv, astfel încât toate prestațiile efectuate în temeiul acelui act trebuie restituite. Din actele dosarului nu rezultă că până la data de 10 septembrie 1997 s-ar fi obținut toate aprobările necesare din partea F.P.S. Având în vedere faptul că nu s-a îndeplinit condiția suspensivă, hotărârea A.G.E.A. este lipsită de efecte juridice. În speța de față, actul adițional la contractul de societate și statutul pârâtei are la bază o hotărâre lipsită de efecte juridice, astfel încât este dată cu încălcarea dispozițiilor legale imperative edictate pentru încheierea sa valabilă, sancțiunea fiind nulitatea absolută.

În ceea ce privește petitul referitor la repunerea părților în situația anterioară, instanța a reținut principiul restitutio in integrum, ca un efect al retroactivității efectelor nulității, în sensul că tot ce s-a executat în baza unui act juridic nul trebuie restituit, astfel încât să se ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat. Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta SC A.T. SA București, la data de 27 martie 2009, motivele de apel fiind depuse în termen, la data de 12 mai 2009. La termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2009, instanța de apel, din oficiu, în baza art. 297 C. proc.

civ., a pus în discuția părților nepronunțarea de către instanța de fond asupra mai multor aspecte, respectiv, primul capăt din petitul cererii de chemare în judecată, și anume, acțiunea în constatare și cel de-al treilea capăt de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, în sensul că, deși instanța a solicitat părților să depună lista bunurilor, aceasta a omis a menționa în ce sens operează repunerea părților în situația anterioară, precum și nepronunțarea pe al doilea motiv de nulitate invocat în acțiunea de fond. Prin decizia comercială nr. 494, pronunțată la data de 27 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a admis apelul declarat de apelanta SC A.T.

SA împotriva sentinței comerciale nr. 12400 din 17 noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 16222/3/2008, în contradictoriu cu intimata SC F. SA; a desființat în tot sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Deși reclamanta a înțeles să învestească instanța cu 3 capete distincte de cerere, respectiv: acțiune în constatarea inexistenței unor drepturi, acțiune în constatarea nulității absolute și acțiune în repunerea părților în situația anterioară, instanța de fond a omis să se pronunțe asupra primului capăt de cerere indicat în petitul acțiunii de chemare în judecată, respectiv, constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a emite acțiuni, neintrând în cercetarea pe fond a acestuia, conform art. 297 C. proc.

civ. Nu poate fi reținută susținerea intimatei în sensul că numai intimata poate să se prevaleze de nepronunțarea instanței de fond pe unul dintre capetele de cerere din acțiunea introductivă, întrucât, atâta timp cât instanța de judecată este legal învestită cu mai multe capete de cerere, aceasta este obligată să se pronunțe pe toate capetele de cerere, în caz contrar, încălcând principiul contradictorialității, al transparenței procesului civil și, implicit, al dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce afectează interesele tuturor părților implicate în proces, și nu doar interesele părții care a înțeles să învestească instanța de judecată.

Cu privire la natura juridică a acțiunii având ca obiect repunerea în situația anterioară ca urmare a aplicării principiului restitutio in integrum, Curtea a apreciat că aceasta este o acțiune în realizare, iar nu o simplă acțiune în constatare, care reiese din dispozitivul sentinței ce face obiectul apelului. Ca atare, Curtea a retinut că, în soluționarea unei atare acțiuni, instanța de judecată este obligată, pe lângă dispoziția de repunere în situația anterioară, să menționeze în chiar cuprinsul dispozitivului- singura parte a unei hotărâri judecătorești care se bucură de autoritate de lucru judecat- și în ce anume constă această repunere în situația anterioară, în sensul că trebuie identificate expres prestațiile pe care părțile sunt ținute să și le restituie ca urmare a intervenirii sancțiunii nulității absolute.

În caz contrar, instanța de judecată, prin simpla constatare a repunerii în situația anterioară, lasă nesoluționat acest capăt de cerere, care, față de cele anterior arătate, presupune parcurgerea a două etape de rezolvare. Curtea a mai reținut că, deși în acțiunea introductivă reclamanta a invocat două motive de nulitate, prima instanță de fond a omis să cerceteze cel de-al doilea motiv relativ la valabilitatea mandatului acordat reprezentantului reclamantei, fapt ce atrage incidența art. 297 C. proc. civ., instanța de judecată fiind obligată să analizeze toate motivele invocate în susținerea acțiunii în justiție, cu atât mai mult cu cât este vorba despre motive de nulitate diferite, atât în ceea ce privește probele administrate, cât și în ceea ce privește întemeierea în drept.

Nu se poate reține că, prin reținerea ca întemeiat a primului motiv de nulitate, instanța nu mai era obligată să-l cerceteze pe cel de-al doilea, întrucât acțiunea de fond a fost formulată ca o acțiune unitară, reclamanta neînțelegând să invoce motive alternative în susținerea acesteia. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC F. SA București, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului Curții de Apel București. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta- reclamantă SC F. SA București a invocat, în esență, următoarele motive: încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității (art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.); aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.); hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (6), art. 295 alin. (1) și art. 297 C. proc. civ. Astfel, la pronunțarea soluției întemeiate pe dispozițiile art. 297 C. proc. civ., Curtea de Apel nu a analizat apelul și/sau criticile formulate de către apelanta- pârâtă SC A.T. SA, ci s-a limitat să sublinieze „lacunele” hotărârii instanței de fond, invocate din oficiu, raportat la petitul cererii de chemare în judecată. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, respectiv, dispozițiile prevăzute de Codul de procedură civilă în materia judecării apelului, și anume: art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. și art. 295 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la critica privind pretinsa omisiune a instanței de fond de a se pronunța asupra primului capăt de cerere indicat în petitul acțiunii, soluția instanței de apel este nelegală din două perspective: în primul rând, raportat la limitele învestirii sale prin cererea de apel formulată, potrivit art. 129 alin. (6) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., și, în al doilea rând, raportat la conținutul și corecta aplicare a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. În ceea ce privește prima teză, instanța de apel și-a depășit limitele învestirii atunci când a analizat pretinsa nesoluționare a capătului 1 din cererea introductivă. Astfel, în măsura în care am fi în ipoteza în care instanța de fond a omis să se pronunțe asupra unuia dintre capetele de cerere formulate de către reclamant și/sau l-a respins, singura parte care are interes în formularea căii de atac este reclamantul, în deplină concordanță cu principiul disponibilității.

În aceste condiții, instanța de apel era obligată să se limiteze exclusiv la criticile formulate pe calea apelului de către apelanta- pârâtă SC A.T. SA, critici care se raportau exclusiv la hotărârea instanței de fond, astfel cum a fost aceasta pronunțată. De altfel, pârâta nici nu avea interes să atace soluția cu privire la primul capăt de cerere, atâta timp cât îi profita. Mai mult, pretinsa nepronunțare asupra unui capăt de cerere nu constituie motiv de ordine publică pentru a putea fi invocat de către instanță din oficiu. În ceea ce privește teza raportată la dispozițiile art. 297 C. proc. civ., instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 297 C. proc. civ., raportat la modalitatea de soluționare a prezentei cauze.

Or, în speță, instanța de apel nu a analizat în vreun fel apelul pârâtei SC A.T. SA pentru ca, admițându-l, să poată constata că, referitor la critica formulată de apelanta- pârâtă și apreciată ca fiind întemeiată de instanța de apel, se impune rejudecarea cauzei față de necercetarea fondului în primă instanță. Cu privire la criticile referitoare la soluția pronunțată asupra capătului de cerere privind repunerea părților în situația anterioară, soluția instanței de apel este nelegală, întrucât, în speță, nu suntem în prezența unei cereri pentru restituirea prestațiilor efectuate în temeiul unui act juridic pentru care s-a cerut constatarea nulității, contrar celor reținute de instanța de apel.

Simpla constatare a nulității actului adițional, însoțită de mențiunea repunerii părților în situația anterioară, este suficientă și nu încalcă principiul autorității de lucru judecat, hotărârea nefiind susceptibilă de a fi pusă în executare. Cu privire la critica referitoare la omisiunea instanței de fond de a cerceta cel de-al doilea motiv de nulitate, referitor la valabilitatea mandatului acordat reprezentantului SC F. SA, susține recurenta că instanța de apel nu poate face aplicarea art. 297 C. proc. civ., decât ca o consecință a admiterii apelului cu care a fost învestită, adică în „limite litis”. Or, soluția de desființare cu trimitere spre rejudecare, pronunțată de către instanța de apel, nu este consecința admiterii apelului pârâtei SC A.T.

SA- pe care nu l-a analizat în nici un fel-, ci exclusiv ca urmare a invocării, din oficiu, a unor pretinse motive de ordine publică, printre care și cel privitor la neanalizarea unuia dintre motivele de nulitate invocate prin acțiune. Analizând recursul reclamantei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”. În lumina acestui text, efectul devolutiv al apelului este limitat prin regula exprimată în adagiul „tantum devolutum quantum appellatum”.

Această regulă, restrictivă, constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale, care se aplică și în fața instanțelor de control judiciar ordinar. Ea exprimă tocmai ideea că instanța ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în apel. Prin urmare, instanța de apel nu se poate pronunța asupra altor motive decât acelea cuprinse în cererea de apel. Instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, deci poate judeca doar atât cât i s-a cerut și se va pronunța, așadar, numai în limitele strict determinate prin cererea de apel. Apelul este, într-adevăr, o cale de atac devolutivă, dar aceasta nu presupune reanalizarea de către instanța de apel a tuturor problemelor de fapt și de drept care s-au ridicat în fața primei instanțe, ci numai a acelora care sunt criticate de către apelant.

În speță, apelanta- pârâtă SC A.T. SA București, în susținerea apelului său, nu a atacat hotărârea primei instanțe pentru nepronunțarea asupra mai multor aspecte, respectiv, „primul capăt din petitul cererii de chemare în judecată, și anume: acțiunea în constatare, și cel de-al treilea capăt de cerere, privind repunerea părților în situația anterioară, în sensul că, deși instanța a solicitat părților să depună lista bunurilor, aceasta a omis a menționa în ce sens operează repunerea părților în situația anterioară, precum și nepronunțarea pe al doilea motiv de nulitate invocat în acțiunea de fond”, astfel încât nu pot fi puse în discuție în apel aceste din urmă chestiuni, acestea neconstituind motive de ordine publică.

Or, instanța de apel, punându-le în discuția părților, din oficiu, aspect consemnat, de altfel, în practicaua deciziei pronunțate, cât și analizându-le, fără a constitui motive de ordine publică, a nesocotit regula înscrisă în art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce reprezintă o încălcare a acestor dispoziții și atrage incidența art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. Instanța de apel nu putea discuta decât punctele deduse judecății prin petiția de apel sau cele de ordine publică, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse din nou în discuție fără a știrbi un drept definitiv câștigat de celălalt litigant. Așa cum s-a arătat mai sus, potrivit principiilor de procedură civilă, apelul făcut de o parte este devolutiv numai în privința punctelor atacate cu apel.

Acest principiu nu poate fi înlăturat de către instanța de apel, cu atât mai mult cu cât, în speță, reclamanta, vânzându-și acțiunea admisă pentru unul din motivele arătate în cerere, deși a discutat înaintea primei instanțe toate motivele, și pârâta, introducând apel contra hotărârii de admitere, în apelul introdus de pârâtă instanța de control judiciar nu poate repune în discuție, din oficiu, întreaga acțiune din fața primei instanțe, fără ca reclamanta să fi apelat acea hotărâre. Și aceasta cu atât mai mult cu cât ea nu putea să declare apel în contra unei hotărâri care îi dăduse câștig de cauză și nicăieri legea și nici echitatea nu cere ca în acest caz reclamanta să fie obligată a declara apel preventiv, eventual, pentru cazul când pârâta, nemulțumită de hotărârea pronunțată, ar apela-o.

Mai mult, instanța de apel era obligată, conform art. 129 alin. final C. proc. civ. să se pronunțe strict asupra obiectului cererii de apel cu care a fost învestită. Articolul 129 alin. final C. proc. civ. prevede imperativ că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, nefiind posibil ca instanța, cu încălcarea principiului disponibilității, să schimbe cu de la sine putere obiectul cererii cu care a fost învestită, și aceasta încă în faza de apel. Câtă vreme cererea de apel a fost promovată în maniera mai sus arătată, instanța de apel era obligată să se pronunțe asupra temeiniciei ori netemeiniciei respectivei cereri de apel, strict prin raportare la motivele de apel formulate.

Totodată, hotărârea instanței de apel a fost pronunțată și cu încălcarea art. 297 C. proc. civ. Astfel, potrivit prevederilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., „În cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. Ipoteza avută în vedere de art. 297 alin. (1) C. proc. civ. este aceea în care prima instanță respinge sau anulează cererea de chemare în judecată, fără a intra în cercetarea fondului. Dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., așadar, îndreptățesc concluzia potrivit căreia soluția desființării hotărârii atacate și rejudecării cauzei de către prima instanță se impune numai în cele două ipoteze prevăzute în mod expres de text.

În speță, însă, din sentința Tribunalului București rezultă cu claritate că instanța de fond a soluționat acțiunea reclamantei, în sensul admiterii acesteia, constatării nulității absolute a actului adițional din data de 17 octombrie 1997 și repunerii părților în situația anterioară încheierii actului. Nu se încadrează, așadar, în această ipoteză, situația în care prima instanță a judecat cererea de chemare în judecată, pe fond. Eventualele aspecte din petitul cererii de chemare în judecată pretins a nu fi fost analizate de către instanța de fond și nearătarea motivelor și soluției date asupra acestora nu constituie motive suficiente care să ducă la desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

La rândul său, art. 297 alin. (2) C. proc. civ. vizează toate acele situații în care prima instanță s-a pronunțat asupra fondului cauzei, dar instanța de apel a constatat că a fost necompetentă, sau că ea însăși este competentă sau a anulat hotărârea atacată pe baza altui „motiv de nulitate”. Soluția adoptată de prima instanță nu se încadrează nici în dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., care are în vedere ipoteza în care prima instanță s-a declarat competentă și instanța de apel stabilește că a fost necompetentă ori a judecat cauza în fond, atunci când există vreun alt motiv de nulitate. În realitate, instanța de apel nu a statuat că soluția pronunțată de prima instanță ar fi fost dată cu nerespectarea normelor imperative privitoare la competență ori a dispozițiilor legale incidente, respectiv, a nesocotirii vreunui alt motiv de nulitate, astfel încât decizia instanței de apel este criticabilă și sub aspectul greșitei rețineri a art. 297 C. proc.

civ. Este de observat, așadar, că ipotezele prevăzute de textul legal enunțat nu se regăsesc în speță, întrucât tribunalul a soluționat cauza în fond, cu legala citare a părților, și că instanța de apel - fără a identifica, în mod concret, vreun motiv de nulitate a sentinței tribunalului-, a desființat această hotărâre și, contrar dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Așa fiind, se constată că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 297 C. proc. civ., aspect ce induce incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, instanța de apel greșit a soluționat și cererea de repunere a părților în situația anterioară, ca efect al admiterii cererii în constatarea nulității absolute a actului adițional la contractul de societate și statutul societății pârâte, iar acest efect intervine independent de caracterul unei acțiuni în justiție, în temeiul principiului restabilirii situației anterioare, „restitutio in integrum”. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza I, alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC F. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 494 din 27 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.