ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2261/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2261/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VI-a comercială, la data de 30 aprilie 2008,

sub nr. 16222/3/2008, reclamanta SC F. SA București a chemat în

judecată pârâta SC A.T. SA București, solicitând instanței

constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a emite acțiuni și

a inexistenței drepturilor acționarilor pârâtei de a subscrie

acțiuni în urma hotărârii A.G.E.A. a SC G.A.F.T. SA (actuala SC A.T.

SA) din data de 30 iulie 1997; constatarea nulității absolute a

actului adițional la contractul de societate și statutul pârâtei SC

A.T. SA (fostă SC G.A.F.T. SA) din data de 17 octombrie 1997, autentificat

de către B.N.P. D.D. și repunerea părților în situația

anterioară încheierii acestui act juridic lovit de nulitate.

La termenul de judecată din

data de 2 iunie 2008, reclamanta SC F. SA București a depus la dosar

precizare a capătului 3 de cerere din acțiunea introductivă,

prin care a solicitat instanței constatarea repunerii părților

în situația anterioară încheierii actului adițional la contractul

de societate și statutul pârâtei SC A.T. SA din data de 17 octombrie 1997,

lovit de nulitate, în sensul constatării întoarcerii dreptului de

proprietate cu privire la bunurile aportate în patrimoniul SC F. SA.

La termenul de judecată din

data de 8 septembrie 2008, reclamanta SC F. SA București a depus la dosar

o nouă precizare, a valorii bunurilor aportate de către aceasta la

pârâta SC A.T. SA anterior încheierii actului adițional la contractul de

societate și la statutul pârâtei din data de 17 octombrie 1997, bunuri cu

privire la care a solicitat instanței, prin capătul 3 de cerere,

constatarea repunerii părților în situația anterioară, în

sensul constatării întoarcerii dreptului de proprietate în patrimoniul SC

F. SA.

Astfel, bunurile aportate odată

cu încheierea actelor contestate și valorile aferente acestor bunuri sunt

următoarele: hala de producție (clădire, construcții

speciale, utilaje și dotări)- evaluată la data aportării la

suma de 268.400 dolari S.U.A.; teren în proprietate hala în suprafață

de 1541 m.p.- evaluat la data aportării la suma de 43.148 dolari S.U.A.;

utilaje de producție (36 bucăți)- evaluate la data

aportării la suma de 51.500 dolari S.U.A.

Prin sentința comercială nr.

12400, pronunțată la data de 17 noiembrie 2008, Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, a admis acțiunea formulată de

reclamanta SC F. SA, în contradictoriu cu pârâta SC A.T. SA, și a

constatat nulitatea absolută a actului adițional din data de 17

octombrie 1997 și repunerea părților în situația

anterioară încheierii actului.

În motivarea acestei hotărâri,

instanța de fond a reținut, în esență, în ceea ce

privește condiția suspensivă, inserată prin pct. 2 din

hotărârea A.G.E.A. a SC G.A.F.T. SA din data de 30 iulie 1997, că

acționarii au condiționat operațiunea de majorare a capitalului

social de îndeplinirea condiției suspensive constând în obținerea

unor aprobări din partea F.P.S. până la data de 10 septembrie 1997.

În cazul în care condiția

suspensivă nu s-a îndeplinit, părțile se găsesc în

situația în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat actul juridic

respectiv, astfel încât toate prestațiile efectuate în temeiul acelui act

trebuie restituite.

Din actele dosarului nu rezultă

că până la data de 10 septembrie 1997 s-ar fi obținut toate

aprobările necesare din partea F.P.S.

Având în vedere faptul că nu

s-a îndeplinit condiția suspensivă, hotărârea A.G.E.A. este

lipsită de efecte juridice.

În speța de față,

actul adițional la contractul de societate și statutul pârâtei are la

bază o hotărâre lipsită de efecte juridice, astfel încât este

dată cu încălcarea dispozițiilor legale imperative edictate

pentru încheierea sa valabilă, sancțiunea fiind nulitatea

absolută.

În ceea ce privește petitul

referitor la repunerea părților în situația anterioară,

instanța a reținut principiul restitutio in integrum, ca un efect al

retroactivității efectelor nulității, în sensul că tot

ce s-a executat în baza unui act juridic nul trebuie restituit, astfel încât

să se ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat.

Împotriva acestei sentințe a

formulat apel pârâta SC A.T. SA București, la data de 27 martie 2009,

motivele de apel fiind depuse în termen, la data de 12 mai 2009.

La termenul de judecată din

data de 27 noiembrie 2009, instanța de apel, din oficiu, în baza art. 297 C.

proc. civ., a pus în discuția părților nepronunțarea de

către instanța de fond asupra mai multor aspecte, respectiv, primul

capăt din petitul cererii de chemare în judecată, și anume,

acțiunea în constatare și cel de-al treilea capăt de cerere

privind repunerea părților în situația anterioară, în

sensul că, deși instanța a solicitat părților să

depună lista bunurilor, aceasta a omis a menționa în ce sens

operează repunerea părților în situația anterioară,

precum și nepronunțarea pe al doilea motiv de nulitate invocat în

acțiunea de fond.

Prin decizia comercială nr. 494,

pronunțată la data de 27 noiembrie 2009, Curtea de Apel

București, secția a VI-a comercială, a admis apelul declarat de

apelanta SC A.T. SA împotriva sentinței comerciale nr. 12400 din 17

noiembrie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a

VI-a comercială, în dosarul nr. 16222/3/2008, în contradictoriu cu

intimata SC F. SA; a desființat în tot sentința atacată și

a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut, în esență,

următoarele aspecte:

Deși reclamanta a înțeles

să învestească instanța cu 3 capete distincte de cerere,

respectiv: acțiune în constatarea inexistenței unor drepturi,

acțiune în constatarea nulității absolute și acțiune

în repunerea părților în situația anterioară, instanța

de fond a omis să se pronunțe asupra primului capăt de cerere

indicat în petitul acțiunii de chemare în judecată, respectiv,

constatarea inexistenței dreptului pârâtei de a emite acțiuni,

neintrând în cercetarea pe fond a acestuia, conform art. 297 C. proc. civ.

Nu poate fi reținută

susținerea intimatei în sensul că numai intimata poate să se

prevaleze de nepronunțarea instanței de fond pe unul dintre capetele

de cerere din acțiunea introductivă, întrucât, atâta timp cât

instanța de judecată este legal învestită cu mai multe capete de

cerere, aceasta este obligată să se pronunțe pe toate capetele

de cerere, în caz contrar, încălcând principiul

contradictorialității, al transparenței procesului civil

și, implicit, al dreptului la un proces echitabil, conform art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce afectează

interesele tuturor părților implicate în proces, și nu doar

interesele părții care a înțeles să învestească

instanța de judecată.

Cu privire la natura juridică a

acțiunii având ca obiect repunerea în situația anterioară ca

urmare a aplicării principiului restitutio in integrum, Curtea a apreciat

că aceasta este o acțiune în realizare, iar nu o simplă

acțiune în constatare, care reiese din dispozitivul sentinței ce face

obiectul apelului.

Ca atare, Curtea a retinut că,

în soluționarea unei atare acțiuni, instanța de judecată

este obligată, pe lângă dispoziția de repunere în situația

anterioară, să menționeze în chiar cuprinsul dispozitivului-

singura parte a unei hotărâri judecătorești care se bucură

de autoritate de lucru judecat- și în ce anume constă această

repunere în situația anterioară, în sensul că trebuie

identificate expres prestațiile pe care părțile sunt ținute

să și le restituie ca urmare a intervenirii sancțiunii

nulității absolute. În caz contrar, instanța de judecată,

prin simpla constatare a repunerii în situația anterioară, lasă

nesoluționat acest capăt de cerere, care, față de cele

anterior arătate, presupune parcurgerea a două etape de rezolvare.

Curtea a mai reținut că,

deși în acțiunea introductivă reclamanta a invocat două

motive de nulitate, prima instanță de fond a omis să cerceteze

cel de-al doilea motiv relativ la valabilitatea mandatului acordat

reprezentantului reclamantei, fapt ce atrage incidența art. 297 C. proc.

civ., instanța de judecată fiind obligată să analizeze

toate motivele invocate în susținerea acțiunii în justiție, cu

atât mai mult cu cât este vorba despre motive de nulitate diferite, atât în

ceea ce privește probele administrate, cât și în ceea ce

privește întemeierea în drept.

Nu se poate reține că,

prin reținerea ca întemeiat a primului motiv de nulitate, instanța nu

mai era obligată să-l cerceteze pe cel de-al doilea, întrucât

acțiunea de fond a fost formulată ca o acțiune unitară,

reclamanta neînțelegând să invoce motive alternative în

susținerea acesteia.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen, reclamanta SC F. SA București, solicitând admiterea

recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecarea apelului Curții de Apel București.

În recursul său, întemeiat în

drept pe prevederile pct. 5 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-

reclamantă SC F. SA București a invocat, în esență,

următoarele motive: încălcarea formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității (art. 304 pct. 5 C.

proc. civ.); aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.);

hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 129 alin. (6), art. 295 alin. (1) și art. 297 C.

proc. civ.

Astfel, la pronunțarea

soluției întemeiate pe dispozițiile art. 297 C. proc. civ., Curtea de

Apel nu a analizat apelul și/sau criticile formulate de către

apelanta- pârâtă SC A.T. SA, ci s-a limitat să sublinieze „lacunele”

hotărârii instanței de fond, invocate din oficiu, raportat la petitul

cererii de chemare în judecată.

Procedând astfel, instanța de

apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității, respectiv, dispozițiile prevăzute

de Codul de procedură civilă în materia judecării apelului,

și anume: art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și art. 295 alin. (1) C.

proc. civ.

Cu privire la critica privind pretinsa

omisiune a instanței de fond de a se pronunța asupra primului

capăt de cerere indicat în petitul acțiunii, soluția

instanței de apel este nelegală din două perspective: în primul

rând, raportat la limitele învestirii sale prin cererea de apel formulată,

potrivit art. 129 alin. (6) și art. 295 alin. (1) C. proc. civ., și,

în al doilea rând, raportat la conținutul și corecta aplicare a

dispozițiilor art. 297 C. proc. civ.

În ceea ce privește prima

teză, instanța de apel și-a depășit limitele

învestirii atunci când a analizat pretinsa nesoluționare a capătului

1 din cererea introductivă.

Astfel, în măsura în care am fi

în ipoteza în care instanța de fond a omis să se pronunțe asupra

unuia dintre capetele de cerere formulate de către reclamant și/sau

l-a respins, singura parte care are interes în formularea căii de atac

este reclamantul, în deplină concordanță cu principiul

disponibilității.

În aceste condiții,

instanța de apel era obligată să se limiteze exclusiv la

criticile formulate pe calea apelului de către apelanta- pârâtă SC

A.T. SA, critici care se raportau exclusiv la hotărârea instanței de

fond, astfel cum a fost aceasta pronunțată. De altfel, pârâta nici nu

avea interes să atace soluția cu privire la primul capăt de

cerere, atâta timp cât îi profita.

Mai mult, pretinsa nepronunțare

asupra unui capăt de cerere nu constituie motiv de ordine publică

pentru a putea fi invocat de către instanță din oficiu.

În ceea ce privește teza

raportată la dispozițiile art. 297 C. proc. civ., instanța de

apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 297 C. proc. civ., raportat

la modalitatea de soluționare a prezentei cauze.

Or, în speță,

instanța de apel nu a analizat în vreun fel apelul pârâtei SC A.T. SA

pentru ca, admițându-l, să poată constata că, referitor la

critica formulată de apelanta- pârâtă și apreciată ca fiind

întemeiată de instanța de apel, se impune rejudecarea cauzei

față de necercetarea fondului în primă instanță.

Cu privire la criticile referitoare

la soluția pronunțată asupra capătului de cerere privind

repunerea părților în situația anterioară, soluția

instanței de apel este nelegală, întrucât, în speță, nu

suntem în prezența unei cereri pentru restituirea prestațiilor

efectuate în temeiul unui act juridic pentru care s-a cerut constatarea nulității,

contrar celor reținute de instanța de apel.

Simpla constatare a

nulității actului adițional, însoțită de

mențiunea repunerii părților în situația anterioară,

este suficientă și nu încalcă principiul autorității

de lucru judecat, hotărârea nefiind susceptibilă de a fi pusă în

executare.

Cu privire la critica referitoare la

omisiunea instanței de fond de a cerceta cel de-al doilea motiv de

nulitate, referitor la valabilitatea mandatului acordat reprezentantului SC F.

SA, susține recurenta că instanța de apel nu poate face

aplicarea art. 297 C. proc. civ., decât ca o consecință a admiterii

apelului cu care a fost învestită, adică în „limite litis”.

Or, soluția de desființare

cu trimitere spre rejudecare, pronunțată de către instanța

de apel, nu este consecința admiterii apelului pârâtei SC A.T. SA- pe care

nu l-a analizat în nici un fel-, ci exclusiv ca urmare a invocării, din

oficiu, a unor pretinse motive de ordine publică, printre care și cel

privitor la neanalizarea unuia dintre motivele de nulitate invocate prin

acțiune.

Analizând recursul reclamantei, prin

prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte

constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor

arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor art. 295

alin. (1) C. proc. civ. „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii

de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de

către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi

invocate și din oficiu”.

În lumina acestui text, efectul

devolutiv al apelului este limitat prin regula exprimată în adagiul

„tantum devolutum quantum appellatum”.

Această regulă,

restrictivă, constituie o exigență a principiului

disponibilității procesuale, care se aplică și în fața

instanțelor de control judiciar ordinar. Ea exprimă tocmai ideea

că instanța ierarhic superioară este limitată să

cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în apel.

Prin urmare, instanța de apel

nu se poate pronunța asupra altor motive decât acelea cuprinse în cererea

de apel. Instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra

fondului numai în limitele criticii formulate de apelant, deci poate judeca

doar atât cât i s-a cerut și se va pronunța, așadar, numai în

limitele strict determinate prin cererea de apel.

Apelul este, într-adevăr, o

cale de atac devolutivă, dar aceasta nu presupune reanalizarea de

către instanța de apel a tuturor problemelor de fapt și de drept

care s-au ridicat în fața primei instanțe, ci numai a acelora care

sunt criticate de către apelant.

În speță, apelanta-

pârâtă SC A.T. SA București, în susținerea apelului său, nu

a atacat hotărârea primei instanțe pentru nepronunțarea asupra

mai multor aspecte, respectiv, „primul capăt din petitul cererii de

chemare în judecată, și anume: acțiunea în constatare, și

cel de-al treilea capăt de cerere, privind repunerea părților în

situația anterioară, în sensul că, deși instanța a

solicitat părților să depună lista bunurilor, aceasta a

omis a menționa în ce sens operează repunerea părților în

situația anterioară, precum și nepronunțarea pe al doilea

motiv de nulitate invocat în acțiunea de fond”, astfel încât nu pot fi

puse în discuție în apel aceste din urmă chestiuni, acestea

neconstituind motive de ordine publică.

Or, instanța de apel,

punându-le în discuția părților, din oficiu, aspect consemnat,

de altfel, în practicaua deciziei pronunțate, cât și analizându-le,

fără a constitui motive de ordine publică, a nesocotit regula

înscrisă în art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce reprezintă o

încălcare a acestor dispoziții și atrage incidența art. 304

pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel nu putea

discuta decât punctele deduse judecății prin petiția de apel sau

cele de ordine publică, întrucât orice alte puncte neaduse în apel

rămân definitiv judecate între părți și nu mai pot fi puse

din nou în discuție fără a știrbi un drept definitiv

câștigat de celălalt litigant.

Așa cum s-a arătat mai

sus, potrivit principiilor de procedură civilă, apelul făcut de

o parte este devolutiv numai în privința punctelor atacate cu apel.

Acest principiu nu poate fi

înlăturat de către instanța de apel, cu atât mai mult cu cât, în

speță, reclamanta, vânzându-și acțiunea admisă pentru

unul din motivele arătate în cerere, deși a discutat înaintea primei

instanțe toate motivele, și pârâta, introducând apel contra

hotărârii de admitere, în apelul introdus de pârâtă instanța de

control judiciar nu poate repune în discuție, din oficiu, întreaga

acțiune din fața primei instanțe, fără ca reclamanta

să fi apelat acea hotărâre.

Și aceasta cu atât mai mult cu

cât ea nu putea să declare apel în contra unei hotărâri care îi

dăduse câștig de cauză și nicăieri legea și nici

echitatea nu cere ca în acest caz reclamanta să fie obligată a

declara apel preventiv, eventual, pentru cazul când pârâta, nemulțumită

de hotărârea pronunțată, ar apela-o.

Mai mult, instanța de apel era

obligată, conform art. 129 alin. final C. proc. civ. să se

pronunțe strict asupra obiectului cererii de apel cu care a fost

învestită.

Articolul 129 alin. final C. proc.

civ. prevede imperativ că, în toate cazurile, judecătorii

hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății,

nefiind posibil ca instanța, cu încălcarea principiului

disponibilității, să schimbe cu de la sine putere obiectul

cererii cu care a fost învestită, și aceasta încă în faza de

apel.

Câtă vreme cererea de apel a

fost promovată în maniera mai sus arătată, instanța de apel

era obligată să se pronunțe asupra temeiniciei ori netemeiniciei

respectivei cereri de apel, strict prin raportare la motivele de apel formulate.

Totodată, hotărârea

instanței de apel a fost pronunțată și cu încălcarea art.

297 C. proc. civ.

Astfel, potrivit prevederilor art. 297

alin. (1) C. proc. civ., „În cazul în care se constată că, în mod

greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a

intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa

părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va

desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre

rejudecare primei instanțe.

Ipoteza avută în vedere de art.

297 alin. (1) C. proc. civ. este aceea în care prima instanță respinge

sau anulează cererea de chemare în judecată, fără a intra

în cercetarea fondului.

Dispozițiile art. 297 alin. (1)

C. proc. civ., așadar, îndreptățesc concluzia potrivit

căreia soluția desființării hotărârii atacate și

rejudecării cauzei de către prima instanță se impune numai

în cele două ipoteze prevăzute în mod expres de text.

În speță, însă, din

sentința Tribunalului București rezultă cu claritate că

instanța de fond a soluționat acțiunea reclamantei, în sensul

admiterii acesteia, constatării nulității absolute a actului

adițional din data de 17 octombrie 1997 și repunerii

părților în situația anterioară încheierii actului.

Nu se încadrează, așadar,

în această ipoteză, situația în care prima instanță a

judecat cererea de chemare în judecată, pe fond.

Eventualele aspecte din petitul

cererii de chemare în judecată pretins a nu fi fost analizate de

către instanța de fond și nearătarea motivelor și

soluției date asupra acestora nu constituie motive suficiente care să

ducă la desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare la instanța de fond.

La rândul său, art. 297 alin.

(2) C. proc. civ. vizează toate acele situații în care prima

instanță s-a pronunțat asupra fondului cauzei, dar instanța

de apel a constatat că a fost necompetentă, sau că ea

însăși este competentă sau a anulat hotărârea atacată

pe baza altui „motiv de nulitate”.

Soluția adoptată de prima

instanță nu se încadrează nici în dispozițiile art. 297 alin.

(2) C. proc. civ., care are în vedere ipoteza în care prima instanță

s-a declarat competentă și instanța de apel stabilește

că a fost necompetentă ori a judecat cauza în fond, atunci când

există vreun alt motiv de nulitate.

În realitate, instanța de apel

nu a statuat că soluția pronunțată de prima

instanță ar fi fost dată cu nerespectarea normelor imperative

privitoare la competență ori a dispozițiilor legale incidente,

respectiv, a nesocotirii vreunui alt motiv de nulitate, astfel încât decizia

instanței de apel este criticabilă și sub aspectul greșitei

rețineri a art. 297 C. proc. civ.

Este de observat, așadar,

că ipotezele prevăzute de textul legal enunțat nu se

regăsesc în speță, întrucât tribunalul a soluționat cauza

în fond, cu legala citare a părților, și că instanța

de apel - fără a identifica, în mod concret, vreun motiv de nulitate

a sentinței tribunalului-, a desființat această hotărâre

și, contrar dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., a trimis cauza spre

rejudecare primei instanțe.

Așa fiind, se constată

că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 297

C. proc. civ., aspect ce induce incidența motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

De asemenea, instanța de apel

greșit a soluționat și cererea de repunere a părților

în situația anterioară, ca efect al admiterii cererii în constatarea

nulității absolute a actului adițional la contractul de

societate și statutul societății pârâte, iar acest efect

intervine independent de caracterul unei acțiuni în justiție, în

temeiul principiului restabilirii situației anterioare, „restitutio in

integrum”.

Pentru aceste considerente, în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza I, alin. (2), (3) și (5)

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată

și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC F. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 494 din 27

noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a comercială.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 iunie 2010.