ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra

plângerii de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 20 aprilie 2007, petiționarii T.B.

și I.C., în calitate de reprezentanți ai acționarilor B.I.R., s-au adresat

Curții de Apel București cu plângere formulată împotriva rezoluției nr. 1119/P/2006

din 20 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

solicitând admiterea acesteia, desființarea rezoluției atacate și, fie

trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale, fie

reținerea cauzei spre rejudecare, dacă se apreciază că probele existente la

dosar sunt suficiente.

În motivarea plângerii, petiționarii

susțin că rezoluția atacată este nelegală, netemeinică și părtinitoare, din

exprimarea soluției rezultând fără echivoc că procurorii nu au efectuat o

cercetare reală și serioasă a dosarelor aflate pe rolul Direcției Naționale

Anticorupție.

În opinia petiționarilor, soluțiile

pronunțate de făptuitori - procurori în cadrul Direcției Naționale

Anticorupție, structura centrală - nu fac altceva decât să apere un grup de

interese notorii, cunoscut sub numele de „mafia falimentelor bancare”, aceștia

săvârșind infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și

favorizarea infractorului.

Prin sentința penală nr. 96 din 18 mai

2007, pronunțată în dosarul nr. 2819/2/2007 (1065/2007), Curtea de Apel

București, secția I penală, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, arătând că intimații făptuitori

au calitatea de procurori în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, or,

potrivit dispozițiilor art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., instanța supremă

judecă în primă instanță infracțiunile săvârșite de judecătorii și magistrații

asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de judecătorii de la

curțile de apel și Curtea Militară de Apel, precum și de procurorii de la

parchetele de pe lângă aceste instanțe și de procurorii Parchetului Național

Anticorupție.

De asemenea, în conformitate cu

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., plângerea împotriva

rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată se poate

face de judecătorul căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece

cauza în primă instanță.

Investită fiind cu soluționarea pricinii,

Înalta Curte a verificat rezoluția atacată pe baza lucrărilor și a materialului

din dosarul cauzei, reținând următoarele:

La data de 9 octombrie 2006, petiționarii

T.B. și I.C., ca reprezentanți ai celor 2188 de acționari ai B.I.R., vătămați

în interesele lor în urma falimentării și lichidării acesteia, au formulat o

plângere penală împotriva procurorilor Secției de combatere a infracțiunilor

conexe infracțiunilor de corupție din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, M.I.M.,

C.N. și M.A., precum și specialiștilor aceleiași direcții, C.C. și G.B.,

solicitând tragerea acestora la răspundere penală pentru săvârșirea

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de

art. 246 raportat la art. 248

1

C. pen. și favorizarea infractorului

prevăzută de art. 264 C. pen.

Petiționarii au criticat lipsa unei

cercetări efective și dispunerea unei soluții de neîncepere a urmăririi penale

de către procurorul M.A. în dosarul penal nr. 194/P/2003, soluție care a fost

desființată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia penală nr. 5515

din 26 septembrie 2006.

Cu privire la specialiștii C.C. și G.B.

s-a susținut că au ajutat la instrumentarea dosarului nr. 61/P/2002, finalizat

prin trimiterea în judecată a altei persoane decât a celor cu adevărat vinovați

de nerecuperarea unor creanțe, respectiv lichidatorii constituiți într-un grup de

interese ilegale.

În ceea ce îi privește pe procurorii M.I.

și C.N., s-a susținut că s-au folosit de raportul întocmit de specialiștii

Direcției Naționale Anticorupție și care își încălcaseră cu bună știință

atribuțiile de serviciu, protejând astfel, interesele ilegale ale grupului

arătat mai sus.

Plângerea formulată de persoanele

vătămate T.B. și I.C. a făcut obiectul dosarului penal nr. 1119/P/2006, pe

rolul Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin rezoluția din 20 februarie 2007, în

temeiul dispozițiilor art. 228 și art. 10 lit. a) și b) C. proc. pen., s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitori pentru infracțiunile

sesizate, întrucât acestea fie nu sunt prevăzute de legea penală (în cazul

infracțiunii de abuz în serviciu), fie nu există (în ceea ce privește latura

materială a infracțiunii de favorizare a infractorului).

În legătură cu modul de soluționare a

dosarului penal nr. 194/P/2003 al Direcției Naționale Anticorupție, actele

premergătoare efectuate în cauză au stabilit că, de la 8 aprilie 2003 și până

la preluarea acestuia de către procurorul M.A., dosarul a fost în lucru la alți

patru procurori.

Procurorul M.A. a efectuat verificări

pentru a lămuri realitatea existenței rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale „

in rem

”, la data de 10 februarie 2003, astfel cum fuseseră

încunoștințați petiționarii prin adrese oficiale, dar nu a putut stabili acest

lucru; astfel că, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, prin ordonanța din

23 noiembrie 2005, a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii

sindici P.C. și N.M., precum și față de E.I.G., B.M. și alte persoane pentru

săvârșirea infracțiunilor de dare și luare de mită, abuz în serviciu și fals

intelectual, cauza fiind disjunsă și trimisă Parchetului de pe lângă

Judecătoria Sectorului 1 București în legătură cu cercetarea altor fapte

penale.

Soluția a fost desființată de Înalta

Curte de Casație și Justiție care, prin decizia penală nr. 5515 din 26

septembrie 2006 a admis recursul declarat de Consiliul de Administrație al B.I.R.

și a trimis dosarul nr. 194/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție la procuror, în vederea

începerii urmăririi penale sub aspectul faptelor și față de persoanele reținute

în ordonanța desființată.

Din actele premergătoare nu a rezultat că

procurorul M.A. a acționat cu bună știință în sensul neîndeplinirii

atribuțiilor sale de serviciu ori pentru îndeplinirea lor defectuoasă, astfel

încât să cauzeze vătămarea intereselor legale ale persoanelor vătămate.

În legătură cu dosarul nr. 61/P/2002 al

Direcției Naționale Anticorupție, Secția de combatere a infracțiunilor conexe

infracțiunilor de corupție, s-a reținut că a fost soluționat de procurorii M.I.M.

și C.N. care, prin rechizitoriul din 9 noiembrie 2006, au dispus punerea în

mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpaților P.I., R.R., D.V.,

foști angajați ai B.I.R. SA, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în

serviciu contra persoanelor, cu consecințe deosebit de grave prevăzută de art. 246

raportat la art. 248

1

C. pen.

Prin același rechizitoriu a fost trimis

în judecată inculpatul S.D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26

raportat la art. 246, art. 248

1

C. pen.

Prin actul de inculpare se susține că în

perioada 27 iunie 1999 - 25 ianuarie 2000, Comitetul de Direcție al B.I.R. a

aprobat cesiuni de creanță și acordarea de credite unui număr de unsprezece

societăți comerciale controlate de S.D., operațiuni efectuate cu depășirea

competențelor și încălcarea normelor bancare și dispozițiilor legale în

materie.

Prejudiciul cauzat prin infracțiunile

pentru care au fost trimiși în judecată inculpații este de 465.073.547.600 lei,

sumă cu care lichidatorul judiciar s-a constituit parte civilă.

Petiționarii susțin că nu persoana

trimise în judecată ar trebui trase la răspundere penală, adevărații vinovați

aflându-se în rândul celor care, ulterior declanșării procedurii falimentului,

au desfășurat activități legate de recuperarea unor creanțe și, în general, de

activitatea de lichidare judiciară a B.I.R.

Rezoluția de neîncepere a urmăririi

penale reține că, pe de o parte, dosarul se află în curs de judecată, instanța

urmând să se pronunțe asupra vinovăției persoanelor inculpate în cauză, iar pe

de altă parte că responsabilitatea penală a altor persoane poate fi stabilită

în cursul cercetărilor ce se efectuează de Direcția Națională Anticorupție în

dosarul nr. 194/P/2003.

Referitor la activitatea specialiștilor

direcției, C.C. și G.B., rezoluția reține că aceștia au întocmit un raport în

care au nominalizat persoanele care, în opinia lor, erau responsabile de

efectuarea unor activități, fără respectarea prevederilor legale; această

activitate profesională, întreprinsă din dispoziția procurorului, nu a fost

considerată o încălcare a atribuțiilor de serviciu și a fost apreciată ca fiind

lipsită de efecte juridice atâta timp cât numai procurorul putea decide asupra

stabilirii vinovăției și incriminării persoanelor care nu au respectat legea.

Această rezoluție a făcut obiectul

plângerii petiționarilor și a fost verificată în condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 275-278 C. proc. pen., de către procurorul șef al Secției de

urmărire penală și criminalistică care a respins-o ca neîntemeiată prin

rezoluția nr. 4285/1439/2007 din 6 aprilie 2007.

În conformitate cu dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., persoanele vătămate T.B. și I.C., în calitate de reprezentanți

ai acționarilor B.I.R., s-au adresat instanței cu plângere împotriva rezoluției

nr. 1119/P/2006 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Criticând soluția de neîncepere a

urmăririi penale și dezvoltând în concluziile scrise plângerea inițială,

persoanele vătămate au arătat că dispariția rezoluției din 10 februarie 2003

din dosarul nr. 194/P/2003 al DNA îi conduce la concluzia complicității

persoanelor care au instrumentat dosarul, ulterior acestei date, cu grupul de

interese al lichidatorului SC M.S. R.V.A.

Firma de lichidare a îndeplinit acte și

operațiuni privind B.I.R. în temeiul unui titlu a cărui nulitate a fost

constatată de instanțele de judecată, inclusiv prin decizia penală nr. 5515 din

26 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Faptele imputate inculpaților nu

corespund realității, toate având la bază nota de constatare întocmită de

oficiu de control al lichidatorului băncii, firma M.S. R.V.A.

Încadrările juridice date faptelor sunt

greșite sau incomplete.

Persoanele vătămate concluzionează că

procurorul care a dispus rezoluția atacată nu a constatat aceste nelegalități

întrucât nu a făcut o cercetare amănunțită și a probatoriului existent și, în

concluzie, au solicitat admiterea plângerii, desființarea rezoluției și

tragerea la răspundere penală a procurorilor și specialiștilor Direcției

Naționale Anticorupție pentru faptele sesizate.

Plângerea este nefondată.

Înalta Curte constată că toate criticile

formulate de persoanele vătămate se referă la dosare aflate încă în curs de

soluționare pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Direcția Națională Anticorupție și, respectiv, instanței de judecată.

În condițiile în care rechizitoriul

întocmit de procurorii M.I.M. și C.N. în dosarul nr. 61/P/2002 este supus

verificării instanței, în cursul procesului penal, în cauză nepronunțându-se

încă o hotărâre judecătorească definitivă, prin rezoluția atacată nr. 1119/P/2006

din 20 februarie 2007 a DNA nu se puteau controla și nici trage concluzii ori

stabili răspunderii penale cu privire la corecta trimitere în judecată sau nu a

unor persoane, nelămurirea unor situații de fapt, încadrării juridice.

Toate aceste chestiuni de fond urmează a

fi învederate de părți în faza cercetării judecătorești, stabilirea situației

de fapt și de fapt constituind obligația instanței.

În urma desființării ordonanței nr. 194/P/2003

din 23 noiembrie 2005 a Direcției Naționale Anticorupție, Înalta Curte de

Casație și Justiție a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi

penale, dispunându-se să se procedeze la:

a urmăririi penale „

in rem

” așa cum rezultă din înscrisul aflat la

pagina nr. 94 vol. I din dosarul de urmărire penală;

judecătorul P.C. a fost desemnat judecător sindic la data de 24 martie 2000 și

numit apoi în dosarul B.I.R. (vor fi verificate date statistice privind

încărcătura de dosare de faliment pe care o avea repartizată fiecare judecător

sindic, câte dosare având ca obiect falimentul unei bănci erau pe rolul

tribunalului, la data de 29 martie 2000);

nr. 4994/2001 al Tribunalului București a fost repartizat judecătorul N.M.;

a avizat desemnarea ca lichidator numai a SC R.V.A. SA în situația în care

această firmă a avut ca obiect de activitate desfășurarea unor activități de

reorganizare și/sau lichidare judiciară numai după data de 10 aprilie 2000 și

dacă mențiunea nereală din adresa nr. XI/G/162 din 19 iulie 2000 a B.N.R., că

firma P.C.M.C. SRL a verificat bilanțul B.I.R. SA în perioada anterioară

declanșării falimentului, a fost făcută cu intenție de către E.I.G.,

viceguvernatorul B.N.R., pentru a o înlătura de la desemnarea în cauză ca

lichidator și a favoriza în acest fel SC R.V.A. SA. În acest sens, va fi audiat

E.I.G. și B.M. și se va verifica dacă există norme privind criteriile ce sunt

avute în vedere la acordarea avizului. Procurorul urmează să verifice dacă

recomandarea făcută instanței de către E.I.G. – de a introduce în cauză ca

lichidator și firma SC R.C.E.I.P. SA, asigurând instanța că această firmă va

primi avizul B.N.R., nu poate fi apreciază ca un indiciu temeinic al săvârșirii

infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen.

de începere a urmăririi penale „

in rem

”, vor fi valorificate concluziile

raportului de expertiză financiar contabilă întocmită de expertul V.S. și se va

dispune, dacă este cazul, efectuarea unui supliment de expertiză care să

răspundă obiectivelor petentului legate în principal de modul de calcul al

onorariului de 107.994.558.995 lei (în care s-a inclus și TVA), încasat de

lichidator în perioada 10 iulie 2000 – 31 martie 2003, prin verificarea

fiecărui fel de venit pe grupe de încasări; se va verifica dacă lichidatorul a

vândut parte din activul băncii debitoare fără acordul expres al judecătorului

sindic, față de mențiunea cuprinsă în sentința civilă nr. 974 din 12 februarie

2001, dosar 5615/2000 în care se motivează că „lichidatorul poate vinde

bunurile din averea băncii debitoare fără acordul prealabil al creditorilor sau

judecătorului sindic”, totodată, urmează ca expertul să verifice dacă

cheltuielile angajate de lichidator, au fost făcute efectiv (față de susținerea

că s-a lucrat cu angajații băncii) și dacă acestea nu au fost excesive.

Împrejurarea că instanța supremă a

constatat necesar să fie verificate o serie de fapte și împrejurări nu conduce

în mod automat și în lipsa altor dovezi la concluzia că procurorul care a

instrumentat și soluționat cauza a săvârșit infracțiunile de abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului.

În lipsa unor dovezi pertinente din

analiza cărora să se poată stabili existența faptei și săvârșirea ei cu

vinovăție, în mod întemeiat s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

procurorul M.A. sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246 raportat la

art. 248

1

C. pen. și art. 264 C. pen.

Tot astfel, Curtea constată că nici în

cazul făptuitorilor C.C. și G.B. nu există indicii de săvârșire a infracțiunilor

prevăzute de art. 246 raportat la art. 248

1

și art. 264 C. pen.

Aceștia și-au exercitat atribuțiile de

serviciu cu bună-credință, fără a urmări favorizarea ori vătămarea intereselor

legale ale vreuneia din părți, exprimând opinii profesionale care au fost

cenzurate de procurori și coroborate cu alte dovezi existente în cauză.

Așa fiind, Curtea constată că rezoluția

nr. 1119/P/2006 din 20 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, este legală

și temeinică și urmează să o mențină.

În baza art. 278

1

alin. (8)

lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge plângerea petiționarilor B.T. și C.I.

ca nefondată, iar în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va dispune obligarea

acestora la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R ĂȘ T E

Respinge, ca nefondată, plângerea

formulată de petiționarii B.T. și C.I. împotriva rezoluției nr. 1119/P/2006 din

20 februarie 2007 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de Urmărire Penală și Criminalistică, pe care o menține.

Obligă petiționarii la plata sumei de

câte 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Cu recurs.

Pronunțată, în ședință publică, azi 12 martie

2008.