ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1991/2010

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosarul

cauzei, constată următoarele:

Prin încheierea din 13 mai 2010 pronunțată în Dosarul

nr. 4244/2/2010 (1234/2010), Curtea de Apel București, secția I penală a

respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 317/2004, invocată

de inculpatul C.N., prin apărătorul ales.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:

Textul de lege a cărui

neconstituționalitate se invocă are următorul cuprins:

Art. 42

(1) Secția pentru judecători

a C.S.M. încuviințează percheziția, reținerea sau arestarea preventivă a

judecătorilor și a magistraților asistenți.

(2) Secția pentru procurori

a C.S.M. încuviințează percheziția, reținerea sau arestarea preventivă a

procurorilor.

(3) Dispozițiile prevăzute

la alin. (1) și (2) privind percheziția și reținerea nu se aplică în caz de

infracțiune flagrantă.

În susținerea excepției,

inculpatul, prin apărătorul său, a arătat că dispozițiile art. 42 din Legea nr.

317/2004 condiționează două din cele patru măsuri preventive și o măsură procesuală,

percheziția, de avizul C.S.M., când, practic, avizul ar trebui acordat pentru

discutarea măsurii preventive, așa încât inculpatul nu mai are vocație la

celelalte măsuri preventive - obligarea de a păsări localitatea sau țara -

instanțele de judecată neputând decât să admită sau să respingă o propunere de

luare a măsurii arestării preventive, ceea ce constituie o discriminare față de

alte categorii de cetățeni. În egală măsură, tot ca o discriminare, orice

cetățean are dreptul la apărare, inclusiv cel statuat prin art. 126 alin. (6)

din Constituția României, potrivit căruia orice act, cu excepția raporturilor

cu Parlamentul și a celor pe timp de război, poate fi dedus judecății. Or,

conform dispozițiilor Legii nr. 317/2004, cu excepția hotărârilor disciplinare,

celelalte hotărâri ale C.S.M. sunt scoase de sub controlul instanțelor

judecătorești, fie că este vorba despre un act administrativ, fie de un act

procesual - penal.

Așadar, dispozițiile legale

criticate - art. 42 din Legea 317/2004, nu cuprind o procedură referitoare la

modul cum se ajunge la o hotărâre de acordare a avizului privind luarea măsurii

arestării preventive, nici o cale de atac, situație în care apreciază că

justiția nu este egală pentru toți, discriminând magistratul, cu atât mai mult

cu cât o altă categorie socio-profesională pentru care este necesar un aviz

pentru luarea măsurii arestării preventive - parlamentarii - își pot exercita,

în comisii, dreptul la apărare, în mod direct sau asistați, în vreme ce, în

fața C.S.M., magistrați nu își pot face apărări, fiind o procedură

necontradictorie, purtându-se discuții asupra referatului întocmit de

procurorul anchetator. În atare condiții, deși dreptul la apărare este garantat

de Constituția României, el nu poate fi exercitat de un magistrat.

Pe de altă parte,

încuviințarea de către C.S.M. a luării măsurii arestării preventive a unui

magistrat știrbește multe atribute ale justiției, care trebuie să fie unică și

imparțială, egală pentru toți, întrucât, așa cum reiese din prevederile art. 133-134

din Constituția României, C.S.M. este garantul independenței justiției, totuși

avizul său este solicitat înainte de a fi pusă în discuție luarea măsurii

arestării preventive, ceea ce ar putea știrbi, din punct de vedere teoretic,

imparțialitatea judecătorului chemat să se pronunțe asupra unei astfel de

cereri. În același timp, este de observat faptul că, așa cum se statuează în capitolul

referitor la autoritatea judecătorească, C.S.M. are atât atribuții care țin de

puterea judecătorească, dar și atribuții ce țin de puterea executivă,

Președintele României prezidează ședințele la care participă. Așadar, chiar

dacă o astfel de ingerință este permisă de Constituția României, nu se mai

poate susține că C.S.M. este un organ al magistraților, ci un organ al puterii

executive, chemat să încuviințeze luarea măsurii arestării preventive.

Un alt aspect de remarcat

este faptul că, așa cum statuează art. 126 alin. (5) din Constituția României,

este interzisă înființarea de instanțe extraordinare, iar art. 42 din Legea nr.

317/2004 constituie chiar o instanță specială care încuviințează arestarea

preventivă, mai firesc fiind să încuviințeze luarea în discuție a măsurii

arestării preventive, singura autoritate care are competența de a încuviințarea

luarea acestei măsuri fiind instanța de judecată.

În consecință, solicitând

sesizarea Curții Constituționale, inculpatul a învederat că instanța - investită

cu cererea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive - nu poate lua

în discuție acest aspect câtă vreme măsura arestării preventive a fost dispusă

în baza unui text neconstituțional, iar analizarea propunerii presupune,

implicit, analizarea temeiurilor de la momentul hotărârii măsurii arestării

preventive.

Curtea de Apel București a

apreciat că soluționarea excepției de neconstituționalitate a articolului

criticat (secția pentru procurori a C.S.M. încuviințează percheziția, reținerea

sau arestarea preventivă procurorilor) nu ține de soluționarea fondului cauzei.

La momentul examinării unei cereri de prelungire a duratei măsurii arestării

preventive, Curtea analizează, așa cum și apărarea a învederat, elemente care

țin de legalitatea luării măsurii arestării preventive. Legalitatea luării

măsurii arestării preventiv a intrat în putere de lucru judecat în momentul în

care încheierea de ședință prin care măsura preventivă a fost luată a fost

cenzurată de o instanță de control judiciar, iar aceasta a considerată că

măsura arestării preventive dispusă de prima instanță este legală și temeinică.

Totodată, Curtea a constatat

că în cauză lipsește interesul născut și actual al părții în raport de care se

poate aprecia că, în mod real, soluționarea aspectului neconstituțional al

textelor de lege ar conduce la respectarea dreptului părții în conformitate cu

dispozițiile Constituției.

Or, în cauză s-au invocat:

- încălcarea egalității în

fața legii chiar de către partea care a beneficiat de protecția suplimentară

oferită de legea de organizare a C.S.M., iar nu de o parte care ar fi fost

discriminată în raport de lipsa unei dispoziții similare;

- încălcarea independenței

justiției, precum și a principiului conform căruia justiția se îndeplinește de

către instanțe, iar nu de către secția de procurori a C.S.M., de către partea

care a fost judecată în fond și recurs cu privire la luarea măsurii preventive;

- încălcarea unor principii

constituționale în legătură cu o fază a procesului intrată în autoritate de

lucru judecat.

În consecință, instanța a

respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 317/2004.

Împotriva acestei hotărâri,

în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.N., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie sub două aspecte:

- al respingerii cererii de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată;

- al soluționării, prin

aceeași încheiere, a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive a

inculpatului.

S-a susținut că instanța

trebuia să sesizeze Înalta Curte în vederea soluționării recursului declarat de

inculpat, iar nu să procedeze la dispunerea prelungirii măsurii arestării

preventive,

Cu privire la excepția de

neconstituționalitate invocată, s-a susținut că aceasta are legătură cu fondul

cauzei, iar partea care o invocă are un interes incontestabil în cauză.

Neverificarea

constituționalității textului de lege criticat poate conduce la prelungirea

unei măsuri care se bazează pe o dispoziție neconstituțională.

Judecătorul investit cu cerere

de prelungire a duratei măsurii arestării preventive trebuie să examineze și

încuviințarea care stă la baza adoptării măsurii privative de libertate.

Acest aviz al secției de

procurori a C.S.M. reprezintă o imixtiune în independența judecătorului, o substituire

în autoritatea magistratului competent să dispună măsura preventivă.

Prin prevederea de

încuviințare a arestării preventive a procurorilor de către C.S.M. se creează o

discriminare evidentă față de alte categorii de persoane (cea a parlamentarilor),

condiționându-se excesiv și nepermis judecătorul care trebuie să aibă în vedere

acest aviz al superiorilor săi.

A solicitat admiterea

recursului, casarea încheierii atacate și, pe fond, admiterea cererii de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

invocată.

Verificând hotărârea atacată

prin prisma motivelor de recurs invocate și în conformitate cu dispozițiile art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că aceasta este legală și temeinică.

Potrivit dispozițiilor art. 29

alin. (1) din Legea nr. 57/1992 privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, excepțiile ridicate în fața instanțelor judecătorești privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare trebuie să aibă legătură cu soluționarea

cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Curtea de Apel București, în

Dosarul nr. 4244/2/2010, a fost investită cu judecarea propunerii de prelungire

a duratei măsurii arestării preventive a inculpaților C.N. și Z.A.R. pentru o

perioadă de 30 de zile, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A. în Dosarul de urmărire penală nr. 63/P/2010.

Excepția de neconstituționalitate

invocată se referă la o chestiune de procedibilitate, situată anterior luării

măsurii arestării preventive și a cărei îndeplinire a fost verificată la

momentul dispunerii măsurii privative de libertate, intrând în autoritatea de

lucru judecat.

Pe de altă parte,

judecătorul investit cu propunerea de arestare preventivă a dispus măsura

privativă de libertate pe baza unor dispoziții legale care nu au nici o

legătură cu prevederile art. 42 din Legea nr. 317/2004 și, dacă ar fi constatat

că aceste dispoziții legale nu sunt îndeplinite, nu putea dispune arestarea

preventivă, nefiind ținut în nici un fel de încuviințarea dată de C.S.M.

În cadrul obiectului

pricinii cu care a fost investită - prelungirea duratei arestării în cursul

urmăririi penale - Curtea de Apel București trebuie să verifice temeiurile care

au determinat arestarea inițială, adică tocmai acele dispoziții legale care

i-au conferit judecătorului totala autoritate și independență în a hotărî dacă

poate dispune ori nu măsura privativă de libertate.

Instanța trebuie să

examineze îndeplinirea cerințelor art. 136, 143, 148, 149 din C. proc. pen.,

soluționarea pricinii depinzând de dispozițiile incidente C. proc. pen., iar nu

de avizul de încuviințare a arestării preventive emis de C.S.M. care nu are

caracterul unei dispoziții penale ori procesual penale.

Rezultă de aici că textul de

lege a cărei neconstituționalitate se invocă nu are legătură cu soluționarea

cauzei.

Întrucât norma prevăzută de art.

42 din Legea nr. 317/2004 nu urma a fi folosită în soluționarea pricinii, în

mod corect instanța a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Cât privește critica

referitoare la soluționarea propunerii de prelungire a duratei arestării

preventive prin aceeași hotărâre cu pronunțarea asupra cererii de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, Înalta

Curte constată că instanța a procedat în mod legal și temeinic soluționând cauza

cu care a fost investită, fără a dispune suspendarea acesteia până la soluționarea

excepției de neconstituționalitate, având în vedere natura acesteia și

dispozițiile art. 303 alin. (6) raportat la art. 300

2

C. proc. pen.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul C.N., dispunând

obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Văzând și dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul C.N. împotriva încheierii din 13 mai 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 4244/2/2010 (1234/2010).

Obligă recurentul

inculpat la 160 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 mai 2010.