ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4251/2009

Asupra

recursului penal de față;

Prin încheierea din 4 decembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr.

2517/87/2009 (2517/2009), în baza art. 140 C. proc. pen. a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea de constatare a încetării de drept a măsurii

arestării preventive, formulată de apelantul

inculpat P.I.M.

În baza art. 300/2 rap. la art. 160/b alin. (1)

și (3) C. proc. pen. s-a menținut starea de arest a inculpatului.

În baza art. 139 alin. (1) C. proc. pen.

a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea de

înlocuire a măsurii arestării preventive cu

măsura obligării de a nu părăsi țara, formulată de același inculpat.

În esență, s-a

reținut că inculpatul a fost trimis în judecată, iar

ulterior

a fost condamnat în primă instanță pentru săvârșirea infracțiunilor prev.

de art. 2 alin. (1),art. 4 alin. (1), art. 5 și art. 11 alin. (1)

din

Legea nr. 143/2000, faptele constând în

aceea că la data de 29 mai

2009 a deținut în locuința sa, fără drept, cantitatea

de 197,47 grame cannabis în scopul comercializării, iar în cursul lunii

noiembrie 2008 a pus la dispoziție cu știință locuința sa pentru consumul

ilicit de cannabis, oferind mai multor persoane țigări confecționate artizanal

ce conțineau cannabis, îndemnându-i să consume drogul oferit îndemn ce a fost

urmat de executare, rămânând cantitatea de 17,40 grame cannabis ce a fost

predată organelor de poliție de către mama inculpatului la data de 5 decembrie

2008.

Analizând temeiurile care au stat la

baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului, instanța de apel a

constatat că acestea se mențin și impun în continuare privarea de libertate a

inculpatului.

Astfel, sunt întrunite condițiile prev.

de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind avute în vedere

între altele, în aprecierea ultimei condiții, natura și gravitatea faptelor

reținute în sarcina inculpatului, frecvența pe care o înregistrează în prezent

acest tip particular de infracțiuni și urmările nefaste pe care le produc

asupra sănătății publice, dar și antecedentele penale ale inculpatului, necunoscut

cu antecedente penale, cu un nivel de școlarizare redus, fără ocupație și loc

de muncă la data

arestării, existând

temerea că, pus în libertate își va relua activitatea

infracțională.

P

entru

aceleași motive, instanța de apel a respins cererea de înlocuire a măsurii

arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi țara, formulată

de același inculpat.

În ce privește cererea de constatare a

încetării de drept a măsurii arestării preventive, s-a reținut că prin decizia

nr. 1344 din 1 octombrie 2009 a Curții de Apel București s-a casat în parte

încheierea Tribunalului Teleorman din 15 septembrie 2009, doar cu privire la

soluționarea unei cereri de încetare de înlocuire

a măsurii arestării

preventive formulate de inculpat, constatându-se

omisiunea instanței de fond de a o analiza; aceasta înseamnă că soluția de

menținere a arestării preventive, dispusă prin aceeași încheiere, a fost

apreciată ca fiind legală și temeinică.

În aceste condiții, faptul că ulterior instanța

de fond nu a mai pus în discuție cererea de înlocuire a măsurii arestării

preventive nu poate conduce șa concluzia că această măsură a încetat de drept, cu

atât mai mult cu cât prima instanță, prin hotărârea dată asupra fondului

cauzei, la data de 20 octombrie 2009,deci în interiorul termenului de 60 de

zile prev. de art. 160/b C. proc. pen., s-a pronunțat asupra stării

de arest preventiv a inculpatului.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs

inculpatul P.I.M., reiterând susținerile făcute în fața instanței

de apel privind revocarea, înlocuirea și

respectiv încetarea de drept

a măsurii arestării preventive.

Examinând încheierea atacată prin

prisma criticilor formulate, dar și a limitelor prev. de art. 141 C.

proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 141 alin. (1) teza finală C.

proc. pen., încheierea prin care instanța de apel respinge cererea de revocare,

înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive nu este supusă

nici unei căi de atac.

Analizând dispozitivul încheierii

atacate, Curtea constată că

instanța de apel

s-a pronunțat pe de o parte, în temeiul art. 139 alin. (1)

și art. 140 C.

proc. pen., în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererilor formulate de

către inculpat, de încetare de drept, respectiv de

înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu

părăsi

țara; pe de altă parte, prin aceeași încheiere a menținut starea de arest a

inculpatului în temeiul art. 300/2 rap. la art. 160/b alin. (3) C. proc. pen.

Având în vedere disp.

art. 141 C. proc. pen. anterior evocate, rezultă că limitele în care

inculpatul poate ataca și, deci, critica încheierea instanței de apel au în

vedere exclusiv dispoziția de menținere a stării sale de arest, urmând ca sub

aspectul soluției date prin aceeași încheiere asupra celor două cereri

menționate anterior, aceasta să fie definitivă, așa cum de altfel Curtea de

Apel a menționat în dispozitivul hotărârii atacate.

Din

această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de

apel

a făcut o analiză exhaustivă a temeiurilor de fapt și de drept avute în vedere

la luarea măsurii arestării preventive, apreciind în mod temeinic și legal că

acestea se mențin și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Astfel, în cauză există mai mult decât

presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat

(în condițiile în care el a și fost condamnat în primă instanță la o pedeapsă

rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare),iar pe de altă parte natura și

gravitatea acestora(în contextul în care fenomenul de trafic și consum ilicit

de droguri a luat o amploare

deosebită),cantitatea

mare de droguri traficată, ca și circumstanțele personale ale inculpatului,

justifică pe deplin aprecierea că lăsarea

sa în libertate ar prezenta un

pericol concret pentru ordinea

publică, echivalând

cu o primă de încurajare dată persoanelor care

se ocupă cu asemenea

activități.

În consecință, recursul declarat de către

inculpat este

nefondat și va fi respins, conform

art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și disp.

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de

inculpatul

P.I.M. împotriva încheierii din

4 decembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată

în dosarul nr. 2517/87/2009(2517/2009).

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 lei reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 17 decembrie

2009.