ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2913/2010

Asupra contestației în anulare de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele: Prin decizia nr. 5276 din 23 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins ca nefondat recursul formulat de SC L.R. SRL împotriva sentinței nr. 1167 din 9 aprilie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea recursului declarat a reținut că astfel cum rezultă din cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate și după cum a reținut și prima instanță, suma totală de 438.795 RON, reprezentând impozit suplimentar pe venituri salariale, dobânzi și penalități aferente, a fost reținută în sarcina societății recurente urmare a împrejurării că aceasta a achitat unor angajați contravaloarea chiriei pentru locuințele în care aceștia locuiau, susținând că nu s-a dovedit că aceste locuințe au caracter de locuințe de serviciu, deși au fost închiriate de societate, astfel că sumele primite de salariați au fost apreciate ca fiind un avantaj în natură de care aceștia au beneficiat și în consecință se impunea plata corespunzătoare a impozitului suplimentar pe salarii.

Instanța de control judiciar a reținut că potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 115/1996 și art. 20 alin. (1) din H.G.nr. 1275/2000, privind Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, pentru ca o locuință să fie calificată „de serviciu” se impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor enunțate, respectiv (i) locuința să facă parte din patrimoniul agentului economic și (ii) să fie administrată prin închiriere salariaților proprii, contractul de închiriere fiind accesoriu la contractul individual de muncă.

Dacă în ceea ce privește îndeplinirea primei condiții, respectiv includerea locuinței în patrimoniul agentului economic, instanța de recurs a apreciat că susținerile recurentei pot fi primite, raportat la definițiile doctrinare dar și jurisdicționale date noțiunii de patrimoniu și reținând că în mod evident noțiunea de patrimoniu nu se confundă și nu se restrânge la sfera dreptului de proprietate, cu referire la cea de-a doua cerință, vizând existența și caracterul accesoriu al contractului de închiriere, se apreciază că argumentele recurentei sunt nefondate. Societatea recurentă a închiriat de la diferite persoane fizice un număr de locuințe pe care apoi le-a acordat unora dintre salariați, prin hotărâri ale administratorului unic.

Instanța de control judiciar a reținut că raportat la conținutul, fără echivoc al textului ce face expresă trimitere nu numai la operațiunea în sine „… prin închiriere salariaților proprii”, dar și la modalitatea de realizare, respectiv prin „contract de închiriere, accesoriu la contractul de muncă”, astfel încât instanța a concluzionat că nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că simpla hotărâre a administratorului unic suplinește această cerință legală, nefiind necesare alte operațiuni juridice, cum ar fi încheierea unor contracte de închiriere. Înalta Curte a apreciat că pentru a fi satisfăcută și această cerință, expres prevăzută, se impunea ca ulterior adoptării hotărârii administratorului să fie încheiate și contractele de închiriere individuale cu fiecare dintre beneficiarii locuințelor închiriate de societate, accesorii la contractele lor individuale de muncă, ceea ce însă nu s-a realizat.

Apreciind așadar că în această situație, a neîndeplinirii cumulative a cerințelor legale arătate, instanța de control judiciar a constatat că prima instanță în mod corect a reținut că suma totală de 438.795 RON calculată de organul fiscal, cu titlu de impozit suplimentar pe venituri salariale, plus dobânzi și penalități, a fost corect stabilită și menținută, sumele în discuție fiind un avantaj în natură de care au beneficiat respectivii salariați (art. 22 din O.G. nr. 7/2001 referitor la veniturile din salarii, reluate și în art. 56 alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003). În ceea ce privește suma reprezentând C.A.S.S.

asigurat suplimentar, cu dobânzi și penalități aferente, componenta reprezentată de contravaloarea folosinței locuințelor de serviciu, Înalta Curte a reținut că nu sunt întemeiate susținerile recurentei câtă vreme, raportat la cele deja stabilite, rezultă că reprezintă un avantaj salarial contravaloarea folosinței locuinței, în situația concretă a societății reclamante, astfel că aceasta se include în venitul salarial brut, impozabil, fiind astfel obligată societatea de a respecta prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 145/1997, a asigurărilor de sănătate, potrivit cu care cuantumul legal al contribuției bănești lunare se aplică la venitul brut. În acord cu cele reținute de prima instanță, instanța de recurs a apreciat și în ceea ce privește sumele calculate de organele fiscale cu titlu de C.A.S.S.

asigurat suplimentar, dobânzi și penalități aferente, raportate la contravaloarea primelor de asigurare plătite de societatea reclamantă pentru angajații săi în perioada martie 2001- ianuarie 2003, constatând că acestea au fost corect și legal stabilite.

Cu privire la sumele aferente primei perioade, martie 2001-decembrie 2002, problema pe care instanța de recurs a soluționat-o a fost aceea de a determina în ce măsură societatea avea sau nu obligația să rețină și să vireze contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de angajat, aferentă primelor de asigurare plătite de societatea reclamantă, ce reprezentau pentru respectivii angajați avantaje de natură salarială, câtă vreme în respectiva perioadă (martie 2001 – decembrie 2002) angajații asigurați beneficiau de scutirea de impozitul pe venit, conform art. 43 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000, recurenta susținând că formularea acestui text de lege dovedește că voința legiuitorului a fost aceea de a scuti subiecții de drept vizați de la plata oricăror taxe și impozite.

Înalta Curte în soluționarea cauzei nu a reținut această interpretare, apreciind, în acord cu prima instanță și implicit și cu organele fiscale, că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 43 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 32/2000, privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, ca reglementare derogatorie în materia impozitului pe venit, ci actul normativ special care reglementează această contribuție, respectiv Legea asigurărilor de sănătate nr. 145/1997, care în art. 52 alin. (1) și (2), stabilește obligația persoanei asigurate de a plăti o contribuție individuală bănească lunară pentru asigurările sociale de sănătate, care se stabilește sub forma unei cote și se aplică la venitul brut.

Instanța de recurs a constatat că societatea reclamantă nu a inclus în veniturile salariale brute și sumele primite de angajați cu titlu de prime de asigurare, la care să aplice apoi cota legală a contribuției bănești datorată pentru asigurările de sănătate, concluzionând că, în mod corect s-a stabilit de prima instanță, că sumele astfel datorate au fost calculate prin decizia de impunere, cu accesoriile aferente. A motivat instanța de recurs că rezultă din textul de abrogare ulterioară a art. 43 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000, prin O.G. nr. 7/2001, intenția legiuitorului în sensul aplicării prevederilor cu referire la scutirea impozitului pe venit acordată persoanelor fizice, nu și de la plata oricăror alte contribuții, cum este cea de sănătate.

Cu referire la suma reținută în sarcina societății recurente, reprezentând contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de angajat, stabilită suplimentar pentru luna ianuarie 2003 (pct. 2.2 din Decizia nr. 52 din 12 aprilie 2006), cu accesoriile aferente, Înalta Curte reține că prima instanță, contrar celor afirmate de recurentă, a indicat corect și argumentat, prevederile legale aplicabile, ce demonstrează că și aceste sume au fost justificat reținute de organul fiscal, întrucât nici pentru această perioadă societatea nu a stabilit și virat contribuția de asigurări sociale de sănătate, aferentă sumelor pe care angajații le-au primit cu titlu de prima de asigurare, plătite de societatea recurentă, cu precizarea că pentru această perioadă veniturile din salariu erau supuse impozitului pe venit.

Raportat la prevederile art. 51 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 150/2002, aplicabile acestei perioade, contribuția lunară pentru asigurările de sănătate a persoanei asigurate se aplică veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe profit. De asemenea, instanța a arătat că prevederile art. 9 pct. 2 lit. i) alin. (3) din H.G. nr. 54/2003 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 7/2001 nu sunt incidente în cauză întrucât actul normativ a intrat în vigoare la data de 11 februarie 2003. Nefondate au fost apreciate și toate celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă ce au vizat lipsa motivării din cuprinsul hotărârii și împrejurarea că în prezentarea argumentelor structurate pe perioade s-ar fi omis un interval de timp.

Din modul în care a fost structurată argumentarea primei instanțe pe perioade, păstrată de altfel și de instanța de recurs, rezultă că nu a fost omisă perioada ianuarie 2002 – ianuarie 2003, fiind urmată structura existentă în actele fiscale contestate, respectiv martie 2001-decembrie 2002 și ianuarie 2003. Împrejurarea arătată în sensul că primele de asigurare plătite în perioada ianuarie 2002-ianuarie 2003 au fost înregistrate în contabilitatea societății cu titlu de „cheltuieli nedeductibile”, ceea ce a atras, în opinia recurentei, nedatorarea C.A.S.S. (art. 9 pct. 4 din H.G. nr. 1066/1999) prezintă relevanță din perspectiva calculării impozitului pe venit, aspect ce nu a făcut obiectul prezentei cauze.

După cum a precizat de altfel și organul fiscal cu ocazia soluționării în fond a cauzei, raportul de inspecție fiscală pentru impozitul pe profit a vizat perioada ianuarie 2003 – 31 decembrie 2004, perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2003 nefăcând obiectul vreunei verificări, iar soluționarea contestațiilor în cauză nu a putut fi realizată decât în limitele sesizării (art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003). Împotriva acestei hotărâri a formulat contestație în anulare SC L.R. SRL, criticând decizia pronunțată ca netemeinică și nelegală, fără a motiva în fapt și în drept contestația formulată. Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea contestației în anulare, va anula contestația formulată, pentru considerentele ce urmează.

Din coroborarea dispozițiilor art. 319 cu cele ale art. 317 și respectiv, art. 318 din C. proc. civ. rezultă că atât cererea propriu-zisă, cât și motivarea în fapt și în drept a acesteia, care alcătuiesc împreună contestația în anulare, trebuie depuse cu respectarea cerințelor prevăzute de lege pentru orice cerere ce este adresată instanței de judecată, atât cu privire la termenul prevăzut de lege pentru fiecare tip de hotărâre susceptibilă sau nesusceptibilă de executare silită, cât și cu privire la motivele care au determinat partea să declare această cale de atac. Analizând cererea formulată de SC L.R. SRL, Înalta Curte a constatat că, din cuprinsul acesteia, nu rezultă motivele pentru care a fost formulată, nefiind indicate nici în fapt, dar nici în drept temeiurile care stau la baza declarării contestației de față, considerentele pentru care a fost formulată această cale de atac extraordinară.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va anula contestația formulată pentru neîndeplinirea cerințelor de formă ale cererii adresate Înaltei Curți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează cererea formulată de SC L.R. SRL având ca obiect contestația în anulare formulată împotriva deciziei nr. 5276 din 23 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2010.