ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2913/2010

Asupra contestației în

anulare de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, a constatat următoarele:

Prin decizia nr. 5276 din 23 noiembrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins ca nefondat recursul formulat

de SC L.R. SRL împotriva sentinței nr. 1167 din 9 aprilie 2008 pronunțată de Curtea

de Apel București.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța investită cu soluționarea recursului declarat a reținut că astfel

cum rezultă din cuprinsul actelor administrativ fiscale contestate și după cum a

reținut și prima instanță, suma totală de 438.795 RON, reprezentând impozit suplimentar

pe venituri salariale, dobânzi și penalități aferente, a fost reținută în sarcina

societății recurente urmare a împrejurării că aceasta a achitat unor angajați contravaloarea

chiriei pentru locuințele în care aceștia locuiau, susținând că nu s-a dovedit că

aceste locuințe au caracter de locuințe de serviciu, deși au fost închiriate de

societate, astfel că sumele primite de salariați au fost apreciate ca fiind un avantaj

în natură de care aceștia au beneficiat și în consecință se impunea plata corespunzătoare

a impozitului suplimentar pe salarii.

Instanța de control judiciar

a reținut că potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 115/1996 și art. 20 alin.

(1) din H.G.nr. 1275/2000, privind Normele Metodologice de aplicare a acestei legi,

pentru ca o locuință să fie calificată „de serviciu” se impune îndeplinirea cumulativă

a condițiilor enunțate, respectiv (i) locuința să facă parte din patrimoniul agentului

economic și (ii) să fie administrată prin închiriere salariaților proprii, contractul

de închiriere fiind accesoriu la contractul individual de muncă.

Dacă în ceea ce privește

îndeplinirea primei condiții, respectiv includerea locuinței în patrimoniul agentului

economic, instanța de recurs a apreciat că susținerile recurentei pot fi primite,

raportat la definițiile doctrinare dar și jurisdicționale date noțiunii de patrimoniu

și reținând că în mod evident noțiunea de patrimoniu nu se confundă și nu se restrânge

la sfera dreptului de proprietate, cu referire la cea de-a doua cerință, vizând

existența și caracterul accesoriu al contractului de închiriere, se apreciază că

argumentele recurentei sunt nefondate.

Societatea recurentă a

închiriat de la diferite persoane fizice un număr de locuințe pe care apoi le-a

acordat unora dintre salariați, prin hotărâri ale administratorului unic.

Instanța de control judiciar

a reținut că raportat la conținutul, fără echivoc al textului ce face expresă trimitere

nu numai la operațiunea în sine „… prin închiriere salariaților proprii”, dar și

la modalitatea de realizare, respectiv prin „contract de închiriere, accesoriu la

contractul de muncă”, astfel încât instanța a concluzionat că nu poate fi primită

susținerea recurentei în sensul că simpla hotărâre a administratorului unic suplinește

această cerință legală, nefiind necesare alte operațiuni juridice, cum ar fi încheierea

unor contracte de închiriere.

Înalta Curte a apreciat

că pentru a fi satisfăcută și această cerință, expres prevăzută, se impunea ca ulterior

adoptării hotărârii administratorului să fie încheiate și contractele de închiriere

individuale cu fiecare dintre beneficiarii locuințelor închiriate de societate,

accesorii la contractele lor individuale de muncă, ceea ce însă nu s-a realizat.

Apreciind așadar că în

această situație, a neîndeplinirii cumulative a cerințelor legale arătate, instanța

de control judiciar a constatat că prima instanță în mod corect a reținut că suma

totală de 438.795 RON calculată de organul fiscal, cu titlu de impozit suplimentar

pe venituri salariale, plus dobânzi și penalități, a fost corect stabilită și menținută,

sumele în discuție fiind un avantaj în natură de care au beneficiat respectivii

salariați (art. 22 din O.G. nr. 7/2001 referitor la veniturile din salarii, reluate

și în art. 56 alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003).

În ceea ce privește suma

reprezentând C.A.S.S. asigurat suplimentar, cu dobânzi și penalități aferente, componenta

reprezentată de contravaloarea folosinței locuințelor de serviciu, Înalta Curte

a reținut că nu sunt întemeiate susținerile recurentei câtă vreme, raportat la cele

deja stabilite, rezultă că reprezintă un avantaj salarial contravaloarea folosinței

locuinței, în situația concretă a societății reclamante, astfel că aceasta se include

în venitul salarial brut, impozabil, fiind astfel obligată societatea de a respecta

prevederile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 145/1997, a asigurărilor de sănătate,

potrivit cu care cuantumul legal al contribuției bănești lunare se aplică la venitul

brut.

În acord cu cele reținute

de prima instanță, instanța de recurs a apreciat și în ceea ce privește sumele calculate

de organele fiscale cu titlu de C.A.S.S. asigurat suplimentar, dobânzi și penalități

aferente, raportate la contravaloarea primelor de asigurare plătite de societatea

reclamantă pentru angajații săi în perioada martie 2001- ianuarie 2003, constatând

că acestea au fost corect și legal stabilite.

Cu privire la sumele aferente

primei perioade, martie 2001-decembrie 2002, problema pe care instanța de recurs

a soluționat-o a fost aceea de a determina în ce măsură societatea avea sau nu obligația

să rețină și să vireze contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de

angajat, aferentă primelor de asigurare plătite de societatea reclamantă, ce reprezentau

pentru respectivii angajați avantaje de natură salarială, câtă vreme în respectiva

perioadă (martie 2001 – decembrie 2002) angajații asigurați beneficiau de scutirea

de impozitul pe venit, conform art. 43 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 32/2000,

recurenta susținând că formularea acestui text de lege dovedește că voința legiuitorului

a fost aceea de a scuti subiecții de drept vizați de la plata oricăror taxe și impozite.

Înalta Curte în soluționarea

cauzei nu a reținut această interpretare, apreciind, în acord cu prima instanță

și implicit și cu organele fiscale, că în cauză nu sunt incidente prevederile

art. 43 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 32/2000, privind activitatea de asigurare

și supravegherea asigurărilor, ca reglementare derogatorie în materia impozitului

pe venit, ci actul normativ special care reglementează această contribuție, respectiv

Legea asigurărilor de sănătate nr. 145/1997, care în art. 52 alin. (1) și (2), stabilește

obligația persoanei asigurate de a plăti o contribuție individuală bănească lunară

pentru asigurările sociale de sănătate, care se stabilește sub forma unei cote și

se aplică la venitul brut.

Instanța de recurs a constatat

că societatea reclamantă nu a inclus în veniturile salariale brute și sumele primite

de angajați cu titlu de prime de asigurare, la care să aplice apoi cota legală a

contribuției bănești datorată pentru asigurările de sănătate, concluzionând că,

în mod corect s-a stabilit de prima instanță, că sumele astfel datorate au fost

calculate prin decizia de impunere, cu accesoriile aferente.

A motivat instanța de

recurs că rezultă din textul de abrogare ulterioară a art. 43 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 32/2000, prin O.G. nr. 7/2001, intenția legiuitorului în sensul aplicării

prevederilor cu referire la scutirea impozitului pe venit acordată persoanelor fizice,

nu și de la plata oricăror alte contribuții, cum este cea de sănătate.

Cu referire la suma reținută

în sarcina societății recurente, reprezentând contribuția de asigurări sociale de

sănătate datorată de angajat, stabilită suplimentar pentru luna ianuarie 2003 (pct.

2.2 din Decizia nr. 52 din 12 aprilie 2006), cu accesoriile aferente, Înalta Curte

reține că prima instanță, contrar celor afirmate de recurentă, a indicat corect

și argumentat, prevederile legale aplicabile, ce demonstrează că și aceste sume

au fost justificat reținute de organul fiscal, întrucât nici pentru această perioadă

societatea nu a stabilit și virat contribuția de asigurări sociale de sănătate,

aferentă sumelor pe care angajații le-au primit cu titlu de prima de asigurare,

plătite de societatea recurentă, cu precizarea că pentru această perioadă veniturile

din salariu erau supuse impozitului pe venit.

Raportat la prevederile

art. 51 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 150/2002, aplicabile acestei perioade,

contribuția lunară pentru asigurările de sănătate a persoanei asigurate se aplică

veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe profit.

De asemenea, instanța

a arătat că prevederile art. 9 pct. 2 lit. i) alin. (3) din H.G. nr. 54/2003 privind

aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 7/2001 nu sunt incidente

în cauză întrucât actul normativ a intrat în vigoare la data de 11 februarie 2003.

Nefondate au fost apreciate

și toate celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă ce au vizat lipsa motivării

din cuprinsul hotărârii și împrejurarea că în prezentarea argumentelor structurate

pe perioade s-ar fi omis un interval de timp.

Din modul în care a fost

structurată argumentarea primei instanțe pe perioade, păstrată de altfel și de instanța

de recurs, rezultă că nu a fost omisă perioada ianuarie 2002 – ianuarie 2003, fiind

urmată structura existentă în actele fiscale contestate, respectiv martie 2001-decembrie

2002 și ianuarie 2003.

Împrejurarea arătată în

sensul că primele de asigurare plătite în perioada ianuarie 2002-ianuarie 2003 au

fost înregistrate în contabilitatea societății cu titlu de „cheltuieli nedeductibile”,

ceea ce a atras, în opinia recurentei, nedatorarea C.A.S.S. (art. 9 pct. 4 din H.G.

nr. 1066/1999) prezintă relevanță din perspectiva calculării impozitului pe venit,

aspect ce nu a făcut obiectul prezentei cauze.

După cum a precizat de

altfel și organul fiscal cu ocazia soluționării în fond a cauzei, raportul de inspecție

fiscală pentru impozitul pe profit a vizat perioada ianuarie 2003 – 31 decembrie

2004, perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2003 nefăcând obiectul vreunei verificări,

iar soluționarea contestațiilor în cauză nu a putut fi realizată decât în limitele

sesizării (art. 213 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003).

Împotriva acestei hotărâri

a formulat contestație în anulare SC L.R. SRL, criticând decizia pronunțată ca netemeinică

și nelegală, fără a motiva în fapt și în drept contestația formulată.

Înalta Curte de Casație

și Justiție sesizată cu soluționarea contestației în anulare, va anula contestația

formulată, pentru considerentele ce urmează.

Din coroborarea dispozițiilor

art. 319 cu cele ale art. 317 și respectiv, art. 318 din C. proc. civ. rezultă că

atât cererea propriu-zisă, cât și motivarea în fapt și în drept a acesteia, care

alcătuiesc împreună contestația în anulare, trebuie depuse cu respectarea cerințelor

prevăzute de lege pentru orice cerere ce este adresată instanței de judecată, atât

cu privire la termenul prevăzut de lege pentru fiecare tip de hotărâre susceptibilă

sau nesusceptibilă de executare silită, cât și cu privire la motivele care au determinat

partea să declare această cale de atac.

Analizând cererea formulată

de SC L.R. SRL, Înalta Curte a constatat că, din cuprinsul acesteia, nu rezultă

motivele pentru care a fost formulată, nefiind indicate nici în fapt, dar nici în

drept temeiurile care stau la baza declarării contestației de față, considerentele

pentru care a fost formulată această cale de atac extraordinară.

Pentru aceste motive,

Înalta Curte va anula contestația formulată pentru neîndeplinirea cerințelor de

formă ale cererii adresate Înaltei Curți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează cererea formulată

de SC L.R. SRL având ca obiect contestația în anulare formulată împotriva deciziei

nr. 5276 din 23 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 iunie 2010.