ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1271/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul Vâlcea, prin sentința nr.

350/2002, a admis acțiunea introdusă de Fondul Proprietății de Stat (ulterior,

Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului)

împotriva pârâtei SC E.L.P. SA și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de

15.113.104 lei dividende pentru anul 1997 și la suma de 8.269.329 lei daune

moratorii, reținându-se că pârâta nu a plătit dividendele la încheierea

exercițiului financiar, ceea ce face aplicabile și dispozițiile art. 43 C. com.,

cuantumul daunelor fiind stabilit în raport cu rata de scont a B.N.R.

După un prim ciclu procesual, cauza

fiind casată de Curtea Supremă de Justiție, cu trimitere spre rejudecarea apelului

declarat de pârâtă și care greșit a fost anulat, ca netimbrat, de Curtea de

Apel Pitești, în fond, după casare, prin decizia 11 din 2 aprilie 2003, a admis

apelul SC E.L.P. SA și a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea.

S-a reținut că dividendele

solicitate sunt corespunzătoare anului 1997, iar pe de altă parte, că potrivit

precizărilor reclamantei, la data de 17 aprilie 1998, a avut loc contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni, reclamanta nemaifiind acționară la pârâtă, care,

de la această dată, figurează ca societate privatizată integral.

În raport cu această situație de

fapt, necontestată de părți, instanța de apel a făcut aplicația dispozițiilor art.

67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, republicată, în sensul că dividendele ce se

cuvin după data transmiterii acțiunilor aparțin cesionarului, cu condiția ca

părțile să nu fi convenit altfel.

Cum, în cauză, nu s-a făcut o asemenea

dovadă, iar instanța a fost învestită după data de 17 iulie 1998, s-a

considerat că reclamanta nu mai are calitatea de acționar și, deci, s-a respins

acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor

Statului, care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8

și 9 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a făcut greșit în cauză

aplicarea dispozițiilor art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, republicată,

deoarece, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, nu s-a modificat

obiectul acțiunii, avându-se în vedere că, la data aprobării bilanțului

contabil pentru anul 1997, recurenta era acționar majoritar și de atunci i se

cuvin dividendele pe care are dreptul să le solicite, chiar dacă acțiunea a

fost introdusă după data când nu mai era acționară la intimată.

Se invocă în cadrul acestui motiv și

dispozițiile art. 1 C. civ., referitor la principiul neretroactivității legii,

cu referire la efectele contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni,

considerându-se de către recurentă că a fost greșit interpretat actul dedus

judecății, schimbându-se înțelesul argumentelor din apărare.

O altă susținere din recurs se

referă la interpretarea eronată de către instanță a dispozițiilor art. 68 din

Legea nr. 31/1990, în sensul dobânzilor care sunt obligatorii pentru

obligațiile născute între părți.

Se face, în cadrul acestui motiv, o

amplă dezvoltare a noțiunilor de aport, capital social și efectele retragerii

asociatului din societate, fără, însă, să se finalizeze această critică

printr-o cerere din partea recurentei.

În partea finală a recursului se

face referire la scutirea recursului de plata taxei de timbru și dispozițiile

legale în materie.

Recursul este nefondat.

Cu toate că recurenta nu face o

delimitare a motivării recursului, în raport cu cele două dispoziții legale

invocate, se constată că nici una din acestea nu sunt incidente în cauză.

Astfel, pentru a opera dispozițiile art.

304 pct. 8 C. proc. civ., ar fi trebuit să se dovedească că judecătorii au

încălcat principiul înscris în art. 969 C. civ., referitor la puterea de lege a

convențiilor legal făcute între părțile contractante.

Cu alte cuvinte, instanța nu poate

să treacă peste termenii conveniți de părți în contract, stabilind alte

drepturi și obligații, interpretând greșit actul de voință al părților sau

atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți, denaturând înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Or, o simplă lectură a dezvoltării

motivelor de recurs, demonstrează că nici recurenta nu se referă la

interpretarea vreunui contract încheiat de părți, prin încălcarea dispozițiilor

art. 969 C. civ., critica referindu-se exclusiv la interpretarea greșită a dispozițiilor

art. 67 alin. (6) și art. 68 din Legea nr. 31/1990, republicată, și la lipsa efectelor

contractului de vânzare-cumpărare acțiuni asupra dreptului recurentei de a

pretinde dividende.

Nici nu era posibilă o critică care

să se întemeieze pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pentru că

instanța de apel nu a analizat contractul de vânzare-cumpărare acțiuni sub

aspectul procedurii drepturilor și obligațiilor părților prin prisma voinței

acestora, ci verificarea s-a limitat la existența sau nu a condiției finale,

prevăzute de partea finală a textului, cu precizare expresă la dividende,

constatându-se că această condiție nu există.

De aceea, nelegalitatea hotărârii,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este consecința unei

erori din partea recurentei, care, în recurs, raportează acest text la

argumentele formulate de ea în apărare, ceea ce nu se cuprinde în conținutul

acestuia.

În ceea ce privește art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare, cât și

interpretare a dispozițiilor art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990,

republicată.

Aplicarea acestui text se impunea ca

urmare a precizărilor scrise făcute chiar de recurentă, în sensul că, de la 17

iulie 1998, nu mai este acționară la societatea pârâtă, acțiunea acesteia,

pentru plata dividendelor pe anul 1997, fiind introdusă la 17 ianuarie 2000.

Susținerea recurentei, că este fără

eficiență juridică, asupra obiectului acțiunii de față, existența contractului

de vânzare-cumpărare de acțiuni din 1998, este fundamental greșită, avându-se

în vedere dispozițiile art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, republicată.

Textul este atât de clar în

conținutul său, încât nu lasă loc interpretărilor date de recurentă,

stabilindu-se că dividendele ce se cuvin după data transmiterii acțiunilor

aparțin cesionarului, în speță, pârâtei.

Ar fi și împotriva logicii afirmația

recurentei că textul nu se referă la dividendele anterioare actului de cesiune,

ci numai pentru viitor, deoarece, în acest caz, nu se mai justifica precizarea

din acest alineat, fiind normal ca dividendele pentru viitor să revină

acționarului, dar nici la condiția cerută de partea finală a acestui text „în

afară de cazul în care părțile au convenit altfel”.

Este evident că legea a avut în

vedere dividendele cuvenite cedentului până la data cesiunii acțiunilor,

acordându-se acestora posibilitatea de a conveni totuși cu privire la persoana

care să le încaseze.

Cum, în cauză, nu s-a prevăzut nimic

expres, referitor la dividende (și nu la drepturi și obligații în general, cum

se pretinde în recurs) corect s-a reținut că, la data de 17 ianuarie 2000, deci

la cca. 2 ani de când recurenta nu mai era acționară la pârâtă, reclamanta nu

mai justifica calitatea care, potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,

republicată, îi dădea dreptul să solicite dividende.

Recurenta face o confuzie între data

nașterii dreptului la dividende (atunci fiind acționară) și dreptul de a le

solicita după ce nu a mai fost acționar în urma cesiunii acțiunilor și în lipsa

unei convenții cu cesionarul.

În prezența unei dispoziții legale

exprese [art. 67 alin. (6) din Legea 31/1990 R] orice discuție în legătură cu

dreptul fundamental la dividende, care nu poate fi înstrăinat sau incidența

prevederilor art. 1 C. civ., sunt fără relevanță, cu precizarea că principiul

neretroactivității se referă la norma legală și nu la contracte care sunt

expresia voinței părților care stabilesc clauzele.

În ceea ce privește interpretarea art.

68 din Legea nr. 31/1990, republicată, invocarea acestuia nu are o finalitate,

așa cum s-a arătat, deoarece recurenta nu precizează ce urmărește prin această

critică, cu atât mai mult, cu cât nu a format obiect de analiză din partea instanței

de apel, nu se face nici referire la acesta, iar soluția pronunțată este de

respingere în totalitate a acțiunii.

Mai mult, nu este nici o legătură

între conținutul art. 67 din Legea nr. 31/1990, republicată, care vorbește de

cota parte din beneficiu și al art. 68 din același act normativ, care se referă

la aportul social.

Ultimul motiv de recurs, privind

timbrajul acțiunii și dispozițiile O.G.U. nr. 208/2002, este fără obiect,

deoarece instanța de fond nu a obligat-o pe reclamanta recurentă să timbreze și,

chiar dacă ar fi făcut-o, nu s-a declarat apel împotriva acestei măsuri și nici

în recurs nu s-a dispus timbrarea acestuia (tocmai avându-se în vedere

calitatea recurentei) astfel că discuțiile pe acest aspect sunt lipsite și de

interes.

Pentru considerentele arătate, urmează

a se respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul declarat de

reclamanta, Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor

Statului, împotriva deciziei nr. 11 A-C din 2 aprilie 2003 a Curții de Apel

Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 31 martie 2004.