ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1539/2003
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1539/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Reclamanta S.I.F. Transilvania SA a chemat-o în
judecată pe pârâta SC R. SA și a solicitat ca, prin sentința care se va
pronunța, să fie obligată la plata sumei de 741.945.564 lei, reprezentând
dividende aferente anului 1999, actualizarea dividendelor cu indicele mediu de
inflație și dobânda legală calculată pe perioada 11 iunie 2000 - 31 octombrie
2000.
În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că
bilanțul contabil pentru anul 1999 a fost aprobat la data de 11 aprilie 2000 și
că, de la această dată, i se cuvine suma ce i-a fost aprobată cu titlu de
dividende, sumă pe care pârâta nu a achitat-o.
Tribunalul Brașov, secția comercială, prin sentința
nr. 535, pronunțată la data de 24 aprilie 2001, a admis acțiunea așa cum a fost
precizată și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 608.137.109 lei,
reprezentând dividende actualizate cu rata medie a inflației, precum și dobânda
legală.
În considerentele sentinței, tribunalul a reținut că,
potrivit art. 111 din Legea 31/1990, dividendele se cuvin acționarilor
proporțional cu cota de participare la capitalul social, că deprecierea monedei
naționale constituie daune în sensul art. 1084 C. civ. și că, potrivit art. 43
C. com., datoriile comerciale, lichide și plătibile în bani, produc dobândă,
aceasta fiind cuantificată în raport de taxa de scont.
Apelul declarat de pârâta SC R. SA, împotriva
sentinței nr. 535/2001, a fost admis de Curtea de Apel Brașov care, prin
decizia nr. 519 din 14 septembrie 2001, a modificat sentința apelată în sensul
înlăturării obligației de plată a sumei de 172.470.043 lei daune, reprezentând
rata inflației, celelalte dispoziții ale sentinței fiind menținute.
Instanța de apel a analizat criticile aduse soluției
pronunțată în fond și a ajuns la concluzia că, pentru întârzierea plății
dividendelor, debitoarea datorează numai dobânda legală, calculată la nivelul
taxei scontului, dobândă care nu se cumulează cu rata inflației. Cumulul
dobânzilor cu alte daune-interese, potrivit instanței de apel, este permis
numai în mod excepțional, în situațiile prevăzute expres de lege, sens în care
au fost citate dispozițiile art. 383 C. com., art. 1669 C. civ., art. 65 alin.
(2) și art. 84 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
În materia plății dividendelor, a mai reținut
instanța de apel, legea nu prevede nici o derogare de la dispozițiile art. 1088
C. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs S.I.F.
Transilvania SA.
Recurenta a criticat decizia pronunțată în apel în
partea care privește înlăturarea sumei reprezentând actualizarea dividendelor
cu rata medie a inflației pe care a pretins-o pentru menținerea valorii
creanței.
Dobânda, potrivit susținerii recurentei, a fost
pretinsă cu titlu de beneficiu nerealizat și i se cuvine independent de rata
inflației.
În sprijinul aceleiași critici , S.I.F. Transilvania
a invocat art. 43 C. com. prin care se dispune că datoriile lichide, certe și
exigibile produc dobândă de drept din ziua în care devin exigibile.
Cum textul art. 43 C. com. nu face distincție între
dobânda comercială și cea legală, suma pretinsă i se cuvine și trebuia acordată
de instanță.
Excepțiile la care se face trimitere prin art. 1084
C. civ. în privința dobânzilor, a apreciat recurenta, se referă la obligațiile
civile și nu la cele comerciale și cum, în speță, daunele-interese ce au fost
pretinse derivă din obligații comerciale, care au ca obiect o sumă oarecare de
bani, acestea i se cuvin creditorului, fără să fie ținut să justifice vreo
pagubă.
În concluzie, recurenta a precizat că dobânda a fost
cerută și calculată, conform art. 43 C. com., iar rata medie a inflației s-a
solicitat în virtutea principiului impreviziunii aplicabil în raporturile
comerciale.
În fine, sumele care au fost pretinse, a arătat
recurenta, au izvoare juridice diferite, indicele inflației fiind cerut cu
titlu de daune interese compensatorii, iar dobânda cu titlu de daune-interese
moratorii, fiind astfel îndreptățită să le pretindă în conformitate cu art.
1088 C. civ. și art. 43 C. com.
În sprijinul acelorași susțineri au mai fost invocate
prevederile art. 970 C. civ. și ale art. 1 și 6 din O.G. nr. 9/2000.
Recursul este nefondat pentru următoarele
considerente:
Prima problemă de drept care a fost ridicată de
recurentă prin criticile formulate este cea a acordării daunelor-interese
moratorii concomitent cu daunele compensatorii.
Partea care nu își execută, la data exigibilității,
obligația de plată a unei sume de bani datorează celeilalte părți pentru
această întârziere "mora" - daune moratorii, adică echivalentul
prejudiciului determinat de executarea cu întârziere a obligației de plată, care
trebuie distinse de daunele compensatorii datorate pentru neexecutarea în
natură a obligației.
Dreptul creditorului de a solicita și primi daune
moratorii rezultă din cuprinsul art. 1082 C. civ., conform căruia
"debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune interese sau
pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea execuției".
Atunci când daunele moratorii se solicită pentru
întârziere în executarea unei obligații ce are ca obiect o sumă de bani, devin
aplicabile dispozițiile art. 1088 C. civ. Care, între altele, prezumă existența
prejudiciului, ori de câte ori nu s-a executat la termen o asemenea obligație
de a efectua plata unei sume de bani.
Articolul 1088 alin. (1) C. civ. realizează așa
numita "evaluare legală" a cuantumului prejudiciului, utilizându-se
prezumția în baza căreia daunele moratorii, referitoare la obligația ce are ca
obiect o sumă de bani, "nu pot cuprinde decât dobânda legală".
În înțelesul acestui text, dobânda legală constituie
un criteriu de evaluare a daunelor-interese, o comensurare prestabilită și
obligatorie a lor la nivelul dobânzii legale.
Curtea mai are în vedere, pe lângă dispozițiile
menționate, că, potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2000, privind
nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, dobânda legală se stabilește
în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul taxei
oficiale a scontului stabilit de B.N.R.
În principiu, dobânda legală, stabilită la acest
nivel, cuprinde și rata inflației, deci, și despăgubirea cuvenită pentru
prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naționale în perioada dintre data
exigibilității creanței și data plății, cu alte cuvinte, se dă astfel, expresie
principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat.
În consecință, în temeiul art. 43 C. com. și al art.
3 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2000, soluția de acordare a dobânzii ce a fost
solicitată prin acțiune, necumulată cu actualizarea creanței, este legală și
temeinică.
Printr-o soluție contrară, astfel cum solicită
recurenta, ar însemna să se repare de două ori același prejudiciu.
Această soluție dă expresie și prevederilor art. 970
C. civ., invocate de recurenta în sprijinul argumentelor privind cumulul
dobânzii cu actualizarea creanței, întrucât a avut în vedere "urmările ce
echitatea, obiceiul sau legea" le dă obligației, după natura sa.
Pentru argumentele deja expuse, urmează a se vedea că
principiul reparării integrale a prejudiciului nu a fost nesocotit prin
înlăturarea sumei reprezentând actualizarea creanței în funcție de rata
inflației, întrucât daunele-interese nu trebuie să cuprindă decât ceea ce este
o consecință directă și necesară a nerespectării obligației.
În ce privește distincția făcută de recurentă asupra
prejudiciului ce trebuie reparat, care ține de corelația dintre prejudiciul
direct și caracterul previzibil al prejudiciului, este de reținut că, prin
soluția pronunțată de Curtea de Apel, s-a avut în vedere prejudiciul intrinsec
(
circa rem
) care este consecința directă a plății cu întârziere a
obligației din care s-a născut.
Ideea de reparare a prejudiciului (
extra rem
)
extrinsec, care presupune o agravare a răspunderii, nu poate fi reținută
întrucât, în lipsă de stipulație contrară, debitorul răspunde pentru daunele
previzibile, care se acordă prin aplicarea dobânzii legale, în conformitate cu
art. 43 C. com. și O.G. nr. 9/2000, coroborate cu art. 1088 C. civ.
În consecință, nu sunt motive de nelegalitate și
netemeinicie a deciziei pronunțate în apel, astfel că recursul reclamantei va
fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta S.I.F.
Transilvania SA Brașov, împotriva deciziei nr. 519 din 14 septembrie 2001 a
Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, ca
nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2003.