ÎCCJ, Decizia nr. 605/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 605/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 368 din 8

decembrie 2000, Tribunalul Mureș, secția penală, a dispus, printre altele,

achitarea inculpatului I.A.V., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10

lit. e) C. proc. pen., pentru infracțiunea de loviri cauzatoare de moarte,

prevăzută de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

Prin actul de sesizare a instanței

s-a reținut că, în data de 18 martie 2000, în jurul orei 22.00, inculpații P.A.,

N.G., B.S., K.R.Z. și I.A.V. se aflau în incinta magazinului mixt din Sîntana

de Mureș, cunoscut sub denumirea de „cofetărie”, unde consumau băuturi

alcoolice și jucau biliard. La o altă masă din local se aflau victima K.J.,

care consuma băuturi alcoolice împreună cu martorii B.A. și T.E.L. Pe masa

acestora din urmă se găsea un radiocasetofon și o orgă electronică, la care

cânta victima.

În jurul orelor 22.30, inculpatul N.G.

a mers la masa victimei, solicitându-i să pună la casetofon o anume melodie.

Victima l-a refuzat, după care a sărit de la masă și l-a prins pe inculpatul N.G.

de gât. În această împrejurare, inculpații K.R., I.A., P.A. și B.S., aflați în

incintă, au sărit asupra victimei, aplicându-i multiple lovituri cu pumnii și

picioarele, până ce aceasta a căzut la podea.

La intervenția barmanului de

serviciu, martorul B.E., prima altercație între victimă și cei 5 inculpați a

încetat.

Ulterior, victima s-a deplasat la

masa inculpaților și a încercat să-l lovească pe inculpatul K.R.Z., care a

evitat lovitura, s-a agățat de victimă și, tăvălindu-se pe jos, împreună, au început

să se lovească reciproc.

După câteva minute și această nouă

altercație a încetat, fiecare dintre cei doi deplasându-se spre masa lui. În

timp ce victima se îndrepta spre masa sa, inculpatul B.S. a prins-o de cap și

i-a aplicat aproximativ 10 lovituri cu pumnul, în zona capului.

După consumarea acestei agresiuni,

barmanul le-a cerut, atât inculpaților cât și victimei, să părăsească incinta

cofetăriei deoarece deranjau și pentru că era deja ora închiderii localului.

Inculpații și victima au avut, aparent, un moment de împăcare, în care au

consumat împreună băuturi alcoolice.

La un moment dat, inculpatul I.A. a

provocat victima la o partidă de „skandenberg”. Aceștia au jucat mai multe

partide, prima în cofetărie și următoarele la o masă aflată pe terasa cofetăriei.

Ceilalți inculpați au fost iritați

că inculpatul menționat a fost învins de fiecare dată de victimă, împrejurare

în care inculpatul K.R.Z., aflat în imediata apropiere a victimei, a aplicat

acesteia o lovitură cu pumnul în zona capului, în urma căreia victima N.G. a

căzut la pământ.

După consumarea altercației din

curtea cofetăriei, victima a fost transportată cu autoturismul la locuința sa

situată în satul Chinari, de către martorii B.A. și T.E. Negăsind cheile de la

locuința victimei, aceasta a fost dusă și culcată în locuința martorului T.E. A

doua zi de dimineață, în jurul orei 10.00, când s-a trezit, martorul T.E. a

constatat că victima decedase.

Conform raportului medico-legal de

autopsie, rezultă că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat

insuficienței cardio-respiratorii acute de tip central, ca urmare a unor

leziuni facio-cerebrale cu hematoame plăgi, hemoragie meningee și hematom subdural,

leziuni hemoragice secundare în punte și bulb. Conform acelorași concluzii,

leziunile cranio-faciale, în totalitatea lor, au contribuit la producerea

decesului.

Pentru a dispune achitarea inculpatului

I.A.V., instanța de fond a reținut că din probele administrate nu rezultă că

acesta ar fi participat la săvârșirea infracțiunii de loviri cauzatoare de

moarte.

Acest inculpat a susținut pe tot

parcursul procesului penal că nu a săvârșit acte de violență asupra victimei,

precizând că la primul incident nici nu se afla în local.

Susținerile inculpatului I.A. au

fost confirmate și de ceilalți inculpați, precum și de unii martori.

Împotriva hotărârii primei instanțe

au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș, inculpații K.R.Z., N.G.,

B.S. și P.A., precum și părțile civile K.E. și K.R.

Procurorul a

solicitat condamnarea inculpatului I.A.V., probatoriul administrat dovedind cu

certitudine participarea acestuia la agresiunea exercitată asupra victimei.

Curtea de Apel Târgu Mureș, prin

decizia penală nr. 44/A din 20 martie 2002, a admis apelul declarat de procuror

și a condamnat pe inculpatul I.A.V. la 3 ani și 6 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 74-76 și

a art. 75 lit. a) C. pen., cu motivarea că din coroborarea întregului material

probator administrat în cursul urmăririi penale și la judecarea în fond a

cauzei a rezultat că toți inculpații au agresat victima și, ca atare, toți

trebuie să răspundă penal și civil.

Astfel, inculpații P.A. și N.G. au

susținut de la început că și inculpatul I.A.V. a lovit victima. Confruntați cu

acesta din urmă, cei doi inculpați și-au menținut declarațiile.

Participarea inculpatului Ignat este

susținută și de martorii D.L., B.G. și D.Z.

În fața instanței, inculpatul N.G.

și martorul D.L. au revenit asupra primelor declarații, sub acest aspect, fără

a putea explica convingător această retractare.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

inculpatul a declarat recurs, susținând că nu a săvârșit infracțiunea pentru

care a fost trimis în judecată, aspect ce a rezultat din probele administrate.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 3802 din 17 septembrie 2002, a admis recursul declarat

de inculpatul I.A.V., a casat decizia atacată și a menținut hotărârea

pronunțată în primă instanță, apreciind că instanța de apel, printr-o greșită

interpretare a probelor, a reținut că inculpatul I.A.V. a fost de la început în

locul unde a fost agresată victima de alți inculpați, iar apoi, în a doua fază,

pe terasa situată în curtea cofetăriei.

S-a mai reținut că această concluzie

la care a ajuns instanța de apel contravine în mare măsură situației de fapt

descrisă în actul de trimitere în judecată și nu este susținută nici măcar de

inculpați, cu excepția inculpatului N.G.

Împotriva deciziei pronunțate în

recurs, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410 alin.

(1) partea I pct. 8 C. proc. pen.

S-a susținut că instanța de recurs a

dispus în mod greșit achitarea inculpatului I.A.V., hotărârea fiind pronunțată

cu încălcarea legii.

Astfel, contrar celor reținute sub

aspect faptic în actul de sesizare, instanța de fond a simplificat nejustificat

situația de fapt, la a cărei abordare a achiesat și instanța de recurs,

creându-se în acest mod aparența excluderii oricărui dubiu asupra vinovăției

inculpatului Ignat Alexandru Vasile.

Or, actele de agresiune exercitate

cu pumnii și picioarele de toți cei cinci inculpați, în prima fază a

conflictului ce a avut loc în incinta barului, sunt confirmate de martorii D.L.,

B.G., D.Z., B.E., T.E.L. și B.A.

Susținerile martorilor se

coroborează și cu declarațiile inculpaților N.G. și P.A.

A doua agresiune exercitată asupra

victimei, de către toți cei cinci inculpați, a fost confirmată de către aceștia,

cu excepția inculpatului I.A.V., precum și de martorii ascultați în cauză.

Așa fiind, instanța de recurs,

ignorând probatoriul menționat, cu privire la derularea celor două etape ale

conflictului, în mod greșit a constatat că inculpatul I.A.V. nu a participat la

săvârșirea infracțiunii deduse judecății și care a avut drept consecință

moartea victimei.

În concluzie, procurorul general a

cerut admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii instanței de recurs și

menținerea deciziei pronunțate în apel.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 1 C. proc. pen.

„procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor

care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o

infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului legal

menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit, exclusiv, ca o

activitate de represiune, ci ca o activitate desfășurată pentru tragerea la

răspundere doar a persoanei care a comis o infracțiune.

Pe de altă parte, potrivit art. 17 alin.

(2) C. pen. „infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”. Totodată,

potrivit art. 62 C. proc. pen. „în vederea aflării adevărului, organul de

urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub

toate aspectele, pe bază de probe”.

Ca atare, săvârșirea cu vinovăție a

unei fapte prevăzute de legea penală și care prezintă pericol social trebuie

stabilită pe baze de probe, convingerea de vinovăție trebuind a fi certă, așa

încât să fie tras la răspundere, potrivit vinovăției, doar acea persoană care a

comis o infracțiune.

Cu alte cuvinte, în caz de

condamnare, trebuie să se dovedească, fără echivoc, vinovăția inculpatului,

deoarece dubiile existente se interpretează în favoarea acestuia, conform

principiului

in dubio pro reo.

Totodată, potrivit art. 52 C. pen.

„pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a

condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea de noi infracțiuni”.

Așadar, în raport de textele legale

menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât să se

armonizeze interesul apărării sociale cu interesele individului, încât nici o

persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În consecință, prezumția de

nevinovăție nu poate fi anulată decât prin certitudinea instanței asupra

vinovăției inculpatului, certitudine formată pe bază de probe neîndoielnice.

Ca atare, câtă vreme nu s-au

stabilit cu certitudine temeiurile răspunderii penale, aceasta nu poate avea

loc.

Examinând cauza, secția penală a

Curții Supreme de Justiție, ca instanță de recurs, a constatat că prima

instanță a făcut o analiză completă și corectă a probelor administrate și a

reținut o situație de fapt în concordanță cu acestea, în sensul că inculpatul I.A.V.

nu a lovit victima nici în timpul primei altercații, în cofetărie și nici în

ultima altercație, cea de a patra, care a avut loc în curtea cofetăriei.

Totodată, a constatat că instanța de apel a reținut o situație de fapt

nesusținută de probe, în sensul că inculpatul menționat ar fi fost de față, de

la început, la locul în care victima a fost agresată, iar apoi , în a doua

fază, pe terasa cofetăriei, a lovit și el. Ca atare, a fost menținută hotărârea

primei instanței prin care, inculpatul menționat a fost achitat în baza art. 11

pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Prin recursul în anulare se propune

o altă selecție a probelor.

Astfel, pentru prima fază a

conflictului sunt propuse pentru a fi avute în vedere declarațiile martorilor date

în faza urmăririi penale, care se coroborează cu declarațiile inculpaților N.G.

și P.A., date în faza urmăririi penale și respectiv la judecarea în fond a

cauzei.

Or, audiați în instanță, martorii D.L.,

D.Z. și B.G. nu confirmă că inculpatul menționat ar fi lovit victima,

dimpotrivă, aceștia arătând că I.A.V. nu se afla în cofetărie, acesta părăsind

incinta anterior conflictului.

Audiat în instanță, inculpatul P.A.

declară că inculpatul I.A.V. nu a lovit victima, în conflictul care a avut loc

în incinta cofetăriei.

Declarația inculpatului N.G.,

privind lovirea victimei de către inculpatul I.A.V. nu este confirmată de nici

o altă declarație.

Așadar, susținerile potrivit cărora la

prima altercație victima a fost lovită de toți inculpații, inclusiv de I.A.V.

nu este susținută de probatoriul administrat în cauză.

De asemenea, din declarațiile date

în cadrul cercetării judecătorești nu rezultă participarea inculpatului I.A.V.

la agresiunea exercitată asupra victimei în curtea cofetăriei.

Pe de altă parte , selecția propusă

prin recursul în anulare nu poate fi primită, în raport de faptul că din

economia art. 200 și art. 289 C. proc. pen. rezultă că probele strânse în

cursul urmăririi penale servesc numai ca temei pentru trimiterea în judecată.

Pentru a servi drept temei de

condamnare, probele strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în

activitatea de judecată, de către instanță în ședință publică, în mod

nemijlocit, oral și în contradictoriu.

Numai după verificarea efectuată în

aceste condiții, instanța poate reține, motivat, că exprimă adevărul fie

probele de la urmărirea penală, fie cele administrate în cursul judecății.

Examinând cauza prin prisma

criticilor formulate se constată că prima instanță a administrat probe în

condițiile art. 289 C. proc. pen., a reținut declarațiile martorilor, date în

ședință publică și a înlăturat declarația inculpatului N.G., urmare a necoroborării

acesteia cu faptele și împrejurările ce rezultă din ansamblul probator.

Așadar, instanța de fond a

administrat probe, a evaluat probatoriul administrat în cauză și a stabilit

starea de fapt funcție de acesta.

Or, eroarea gravă de fapt, ca motiv

de casare, nu privește dreptul suveran al instanței de apreciere a probelor ci

discordanța dintre cele reținute de instanță și conținutul real al probelor,

prin ignorarea unor aspecte evidente ce ilustrează vinovăția inculpatului și

care a avut drept consecință pronunțarea unei alte soluții decât cea pe care

materialul probator o susține, situație ce nu se regăsește în cauză.

Ca atare, în mod corect instanța de

control judiciar a admis recursul declarat de inculpatul I.A.V. și, casând

hotărârea atacată, a menținut hotărârea primei instanțe, așa încât hotărârea

atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18

C. proc. pen., corespunzător temeiului legal reglementat de art. 410 alin. (1)

partea I pct. 8 din același cod, invocat de procurorul general.

În consecință, pentru considerentele

ce preced , Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 3802 din 17 septembrie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția penală, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

decembrie 2003.