ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 161/2004

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de

1.07.2002 reclamanții S.C. „C.T.” SRL Bușteni, reprezentată de G.C. și C.G., au

solicitat să se constate nulitatea absolută a Hotărârii Guvernului nr.284/2002

publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.238 din 9.04.2002.

În motivarea acțiunii s-a arătat că prin

actul atacat s-a dispus trecerea activului restaurant „C.C.” în administrarea

Serviciului de Pază și Protecție, deși reclamanta deținea acest activ în baza

contractului de locație de gestiune nr.1/1992, încheiat cu Sucursala de

Reprezentare și Protocol Sinaia. G.C., în calitate de persoană fizică, a

precizat că a cumpărat cu act autentic un teren în suprafață de 753,48 m.p. pe

care se află construit, în proporție de 30%, restaurantul în discuție, hotărârea

de guvern încălcându-i dreptul de proprietate.

La data de 22.07.2002

Serviciul de Protecție și

Pază

a formulat

cerere de intervenție, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată.

La aceeași dată a formulat cerere de

intervenție în interesul pârâtului R.A. Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat București, solicitând de asemenea, respingerea acțiunii.

Ministerul Finanțelor Publice, la data de

22.09.2002 a formulat cerere de intervenție în interes propriu, arătând că

acțiunea nu este întemeiată.

Prin

sentința civilă nr.146/2002 a Curții de Apel Ploiești – Secția comercială și de

contencios administrativ, acțiunea a fost admisă, s-au respins cererile de

intervenție și s-a constatat nulitatea absolută a H.G. nr.284/2002.

Instanța a reținut că, la data emiterii

H.G. nr.284/2002, bunul era grevat de o sarcină, respectiv contractul de

locație de gestiune cu valabilitate până la 1.07.2002 iar între părți se

derulau mai multe procese având ca obiect situația juridică a „C.C.”

S-a mai arătat în considerentele

sentinței că, potrivit raportului de expertiză efectuat în dosarul nr.641/2002,

terenul cumpărat prin actul autentic nr.2689/1997 de către G.C. se suprapune

parțial pe suprafața construită a “C.C.”, astfel încât sunt întrunite cerințele

art.1 din Legea nr.29/1990.

Împotriva acestei sentințe au declarat

recursuri în termen pârâtul Guvernul României și intervenienții Serviciul de

Protecție și Pază și R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

București.

În motivarea recursului, Guvernul

României s-a arătat că instanța a rezolvat în mod greșit, prin încheierea din

data de 5 septembrie 2002, excepțiile invocate de pârât privind

inadmisibilitatea acțiunii și lipsa calității procesuale active.

Guvernul a invocat incidența în cauză a

dispozițiilor art.2 lit.d) din Legea nr.29/1990, deoarece, prin emiterea H.G.

nr.284/2002 s-a reglementat o mai bună administrare a patrimoniului, respectiv

a domeniului privat al statului.

S-a precizat că R.A.

Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat

nu avea obligația, ci numai posibilitatea, potrivit Legii

nr.133/1999 și O.G. nr.19/1990, de a vinde către reclamant activul care l-a

deținut în locație de gestiune iar dreptul de proprietate al lui G.C. nu s-a

dovedit că a fost încălcat, deoarece raportul de expertiză extrajudiciară nu

avea atașată o schiță-plan a imobilului în litigiu.

În recursul declarat de R.A.

Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat

s-au invocat aceleași motive de recurs.

Serviciul de Protecție și Pază, în

cuprinsul recursului a arătat că: sentința nu este motivată, nu sunt analizate

probele; a fost luată în considerare o probă (raportul de expertiză tehnică

efectuat în altă cauză), depusă la dosar după ce instanța a rămas în pronunțare

și, evident, nu a fost pusă în discuția părților; Hotărârea de Guvern nr.284/

2002 este un act de gestiune și nu poate fi atacată la instanța de contencios

administrativ; existența contractului de locație de gestiune nu reprezenta o

sarcină care să greveze bunul litigios, deoarece R.A.

Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat

a făcut cunoscut reclamanților că nu va prelungi contractul și a

solicitat predarea activului, regia neavând obligația de a vinde bunul către

locatar.

Verificând cauza în funcție de

recursurile formulate, Curtea reține următarele.

Referitor la reclamanta S.C. „C.T.” SRL:

Prin H.G. nr.284/2002 s-a aprobat

trecerea imobilului din orașul Sinaia, str. Cumpătul nr.24-26, județul Prahova

(Restaurantul „C.C.” cu două căsuțe din lemn „Crinul” și „Liliacul”, suprafață

construită 306 m.p. și teren, suprafață totală 705,92 m.p.), din  domeniul

privat al statului și din administrarea R.A. Administrația Patrimoniului

Protocolului de Stat în domeniul public al statului și în administrarea Serviciului

de Protecție și Pază. Această hotărâre de guvern a fost publicată în Monitorul

Oficial nr.238, partea I, la data de 9.04.2002.

Restaurantul „C.C.” a fost dat în locație

de gestiune reclamantei S.C. „C.T.” SRL, conform contractului nr.1/1992, cu

valabilitate până la data de 1.07.2002. Imobilul aparținea domeniului privat al

statului iar R.A.

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat

nu a intenționat să îl vândă

reclamantei, deși aceasta a făcut solicitări în acest sens. R.A. Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat nici nu avea obligația legală să vândă

locatarului imobilul, dispozițiile Legii nr.19/2002 stipulând în sensul că

imobilele proprietate privată a statului pot fi vândute.

Potrivit dispozițiilor art.8 alin.1 din

Legea nr.213/1998, bunurile din domeniul privat al statului trec în domeniul

public al statului prin hotărâre de guvern. În acest temei a fost emisă

hotărârea contestată în prezenta cauză, întrucât statul nu a intenționat să

vândă imobilul în discuție.

Având în vedere dispozițiile legale

menționate, care nu au fost încălcate prin H.G. nr.2984/2002, Curtea apreciază

că nu are nici o relevanță, sub acest aspect, împrejurarea că reclamanta S.C. „C.T.”

SRL a promovat mai multe acțiuni în justiție aflate pe rolul judecătoriei,

tribunalului sau curții de apel. Nu a fost încălcat reclamantei nici un drept

subiectiv prevăzut de lege, astfel încât nu sunt întrunite cerințele prevăzute

de art.1 din Legea nr.29/1990 (în ce privește pe S.C. „C.T.” SRL”).

Referitor la recuperarea investițiilor

efectuate de această reclamantă, se reține că în litigiul existent, promovat de

S.C. „C.T.” SRL, problema va fi soluționată într-o altă cauză, aceasă situație

neavând caracterul unei sarcini care să greveze bunul, astfel cum în mod eronat

a reținut instanța de fond.

Așadar, în ce privește pe reclamanta S.C.

„C.T.” SRL, acțiunea nu este întemeiată, considerent pentru care, în

conformitate cu motivele mai sus arătate, recursurile vor fi admise ca fiind

fondate.

Referitor la reclamantul G.C., Curtea

reține următoarele.

Prin contractul de vânzare-cumpărare cu

clauză de întreținere, autentificat sub nr.2689 din 4 septembrie 1997 la Biroul

Notarului Public P.M. din Câmpina, reclamantul a cumpărat suprafața de 753,48

m.p. în intravilanul orașului Sinaia, str.Cumpătul nr.34.

Reclamantul a susținut că o parte din

construcția restaurantului se suprapune pe terenul său și a depus la dosar,

după ce instanța a rămas în pronunțare, raportul de expertiză tehnică efectuat

într-o altă cauză, dosarul nr.641/2002 al Judecătoriei Sinaia. Instanța de fond

a avut în vedere la soluționarea pricinii acest raport de expertiză, încălcând

dispozițiile art.167 C.proc.civ. Curtea de apel nu a pus în discuția părților

această probă iar recurenții au contestat-o prin motivele de recurs. Serviciul

de Protecție și Pază București, în dosarul nr.641/2002 al Judecătoriei Sinaia,

cauză în care s-a administrat proba respectivă, a formulat  obiecțiuni la

raportul de expertiză, astfel cum rezultă din actele depuse la filele 9-12, din

dosar.

Având în vedere că principalul aspect al

litigiului, referitor la reclamantul Gembazu Constantin, a fost soluționat de

instanța de fond cu încălcarea legii, recursurile vor fi admise și sub acest

aspect. Se impune desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe pentru administrarea în mod legal a probelor în ce privește dovedirea

încălcării dreptului de proprietate al lui G.C.

Referitor la motivul de recurs privind

nerespectarea procedurii prealabile prevăzute de dispozițiile art.5 din Legea

nr.29/1990, motiv susținut oral de recurenți, Curtea constată că nu este

fondat.

Conform actului de la filele 7-8 din

dosarul de fond, reclamanții s-au adresat cu plângere prealabilă Guvernului

României, astfel încât sunt îndeplinite cerințele art.5 din Legea nr.29/1990.

În ce

privește motivul de recurs referitor la incidența în cauză a dispozițiilor

art.2 lit.d) din Legea nr.29/1990, Curtea constată că nu este fondat. Hotărârea

de guvern reprezintă un act administrativ de autoritate, care este supus

controlului instanței de contencios administrativ.

Pentru considerentele expuse, se vor

admite recursurile, se va casa sentința atacată și cauza va fi trimisă spre

rejudecare aceleiași instanțe pentru administrare de probe numai în legătură cu

încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului G.C. Referitor la

reclamanta S.C. „C.T.” SRL, acțiunea urmează să fie respinsă ca neîntemeiată de

către instanța de fond pentru motivele mai sus analizate, cu respectarea

dispozițiilor art.315 C.proc.civ.

Instanța de rejudecare va avea în vedere

la soluționarea cererilor de intervenție considerentele expuse în prezenta

decizie referitoare la netemeinicia acțiunii reclamantei S.C. „C.T.” SRL. În ce

privește cererea de intervenție formulată de Ministerul Finanțelor Publice, se

vor avea în vedere dispozițiile art.12 alin.5 din Legea nr. 213/1998 în temeiul

cărora acest minister are calitate procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de

Guvernul României, Serviciul de Protecție și Pază – U.M.0149 București și R.A.

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat, București împotriva sentinței

civile nr.146 din 28 octombrie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24

ianuarie 2004.