ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5670/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 8245 din 12 iunie 1996 pe rolul Judecătoriei sectorului 1, reclamanta S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea imobilului situat în București, ce a aparținut autoarei reclamantei, C.E., motivându-se că pârâtul deține imobilul fără titlu și invocându-se prevederile art. 480 C. civ. La termenul din 25 aprilie 1997, a fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de G.C.C.M., prin care se solicită respingerea cererii principale în condițiile în care imobilul în litigiu a fost afectat Ministerului Economiei Naționale, conform art. 28 din Legea pentru constituirea și funcționarea întreprinderilor private de asigurare, publicată în M. Of.

nr. 148 din 7 iulie 1930, fiind scos de sub această sarcină abia la 30 decembrie 1948, actul de vânzare-cumpărare invocat de către reclamantă fiind lovit de nulitate. Prin sentința civilă nr. 5839 din 16 septembrie 1999, Judecătoria sectorului 1 a declinat competența judecării cauzei în favoarea Tribunalului București, în considerarea valorii obiectului cererii, cauza fiind înregistrată sub nr. 2434/1999 la Tribunalul București, secția a V–a civilă și de contencios administrativ. Astfel investit, Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 320 din 12 aprilie 2004 a respins cererea principală ca neîntemeiată și a admis cererea de intervenție accesorie, cauza fiind soluționată prin sentința civilă nr. 320 din 12 aprilie 2002. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că, la data trecerii imobilului în posesia statului, autoarea sa, E.C.

era proprietara imobilului în litigiu. S-a mai reținut faptul că titlul invocat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 12909/1945 a fost anulat, ulterior imobilul trecând din patrimoniul societății F.R. în proprietatea Administrației Asigurărilor de Stat din URSS, precum și faptul că imobilul a fost preluat în proprietatea statului de la Societatea Generală Sovieto-Română de Asigurări, aceasta din urmă fiind, astfel, de fapt, persoana îndreptățită să solicite restituirea imobilului.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând în esență următoarele: - deposedarea autoarei sale de bun s-a realizat prin violență, anulându-se transcrierea actului său de proprietate din registrul de transcripțiuni imobiliare în baza unui proces-verbal cu nr. 147 din 5 septembrie 1945 emis de Societatea Franco-Română de Asigurări, adică de vânzător, act unilateral al uneia dintre părțile contractante.

Ca atare, a arătat reclamanta, deposedarea a avut un caracter abuziv, conform art. 1 al Legii nr. 10/2001 impunându-se restituirea imobilului pe acest temei; - Societatea Franco-Română a fost confiscată de Administrația Asigurărilor de Stat a URSS și apoi transferată, ca bun „aparținând unei puteri inamice”, către Sovrom Asigurare, cu argumentul că printre acționari se afla și Statul german; - anularea pe cale administrativă a actului juridic încheiat în mod legal anterior transformării Societății Franco-Române a fost nelegală, neavând drept efect transferul proprietății; - actul de vânzare-cumpărare a fost opozabil vânzătorului, chiar dacă directorii săi au fost înlăturați, cumpărătorul fiind de bună-credință.

A conchis reclamanta că deposedarea având un caracter abuziv, conform art. 1 al Legii nr. 10/2001, se impune restituirea imobilului pe acest temei. Prin decizia civilă nr. 457 din 19 noiembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, a respins ca neîntemeiată excepția nulității transcrierii dreptului de proprietate nr. 5472 din 7 martie 1947, respectiv a nulității operațiunii de radiere a transcrierii nr. 12909 din 4 august 1945, mențiuni existente în Registrul de Transcriere și Înscriere al Tribunalului Ilfov, Secția Notariat. A respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 320 din 12 aprilie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a V–a civilă și de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că în mod legal și temeinic a constatat instanța de fond că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autoarei reclamantei, E.C., implicit, în cel al reclamantei înseși, în proprietatea statului în vreuna din modalitățile consacrate specifice perioadei, respectiv naționalizare, rechiziționare, confiscare etc. pentru a se aprecia valabilitatea acesteia, ci printr-un act administrativ emis de o autoritate competentă potrivit legii în vigoare la acea dată și care nu face obiectul contractului în cauză.

A mai reținut instanța de apel că, în ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, imobilul nu se încadrează în categoriile celor vizate de acest act normativ în condițiile în care art. 1 prevede drept premise, pe de o parte preluarea de către stat (în mod direct de la proprietarul persoană fizică din acel moment), iar pe de altă parte temeiul preluării să fi fost reprezentat de un act normativ ce avea în obiectul său de reglementare trecerea imobilului în proprietatea statului, cerințe ce nu sunt îndeplinite în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de către instanța de apel a formulat recurs reclamanta S.R.L., invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. S-a susținut că instanțele au încălcat dispozițiile art. 17 din Legea nr. 115/1938, inscripția din registrul de transcrieri cu privire la anularea actului E.C. neputând avea putere probatorie, în lipsa unei hotărâri judecătorești sau a unei decizii administrative. S-a mai arătat că, așa cum rezultă din certificatul de grefă nr. 12733 din 18 decembrie 1947, Societatea Franco-Română a solicitat instanței anularea actului încheiat cu E.C., cerere care după ce a fost admisă de prima instanță, a fost respinsă în apel, hotărârea fiind definitivă prin respingerea recursului, la data de 18 decembrie 1947, astfel că nu există nici un document care să ateste validitatea tranzacției intervenite între Societatea Franco-Română și Societatea de Asigurări a URSS, la data de 18 decembrie 1947, E.C.

fiind recunoscută prin hotărâre judecătorească, proprietara de drept a imobilului. În motivarea recursului, reclamanta a mai susținut că au mai fost încălcate și prevederile art. 58 din Legea nr. 115/1938, instanța de apel în mod nelegal considerând valabilă înscrierea de către Societatea Franco-Română, a dreptului de proprietate al URSS în cartea funciară, câtă vreme nu există nici o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă care să radieze dreptul de proprietate al E.C.

S-a susținut, de asemenea, că referirea la Legea nr. 91/1945, ca temei juridic al trecerii imobilului în proprietatea URSS este fundamental greșită, imobilul respectiv neintrând sub incidența acestei legi având în vedere faptul că nu era bun aparținând inamicului, ci era proprietatea unui cetățean român, faptul că în speță nu era vorba de o instituție industrială sau comercială, precum și faptul că nu există nici o decizie de preluare a imobilului de către Ministerul Finanțelor, ca bun al inamicului, pentru a fi predat ulterior URSS. S-a mai arătat că nu există nici o decizie de preluare a imobilului emisă de CSABI (Comisia de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice) că, de fapt, nu există nici un act prin care E.C.

să fi fost deposedată legal de imobil. Recurenta a mai susținut, în motivele sale de recurs și greșita aplicare a art. 1 din Legea nr. 10/2001, arătând că în mod nelegal instanța de apel a reținut că imobilul nu poate fi revendicat în baza acestor dispoziții legale pentru că statul nu l-a preluat de la E.C., ci de la URSS. În acest sens, arată reclamanta că, din adresa nr. 8082 din 24 august 1994, emisă de SC H.N., rezultă că imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 326/1949, această adresă «anulând toate pretențiile că imobilul ar fi fost vândut de Societatea Franco-Română URSS-ului», imobilul fiind «din anul 1949, trecut în proprietatea statului român de la E.C.

Recursul este nefondat. În acest sens, Curtea are în vedere împrejurarea că atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut în mod legal că reclamanta nu a făcut dovada că, la data trecerii imobilului în proprietatea statului, autoarea sa, E.C. era proprietara acestui imobil. Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 2 iulie 1945 și transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului Ilfov, Secția Notariat sub nr. 12909 din 4 august 1945, Societatea Franco-Română prin reprezentanții legali N.G., administrator delegat și I.R., procurist, au vândut cumpărătoarei E.G.I.C. a cărei moștenitoare este reclamanta, conform certificatelor de moștenitor depuse la dosar, imobilul situat în București, prețul fiind de 70.000.000 lei, din care s-a plătit 10.000.000 lei, rămânând ca la 30 iulie 1945 să se mai achite diferența de 60.000.000 lei.

Din procesul-verbal nr. 147 din 5 septembrie 1945 al Consiliului de Administrație al Societății de Asigurare Franco-Română, rezultă că persoanele care au contractat în numele și pe seama societății nu mai aveau încă din 20 septembrie 1941 calitatea de a angaja societatea în tranzacții imobiliare. La data de 15 februarie 1947, Administrația Generală a Asigurărilor de Stat din URSS a preluat activul Societății Franco-Române SA (operațiune transcrisă în registrul alfabetic de transcriere și înscriere lit. S urban din anii 1946–1947 al Tribunalului Ilfov, Secția Notariat, la poziția nr. 5472 din 7 martie 1949), notificând la data de 3 octombrie 1947, Consiliului de Administrație și Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.S.A.B.I.), persoană juridică de drept public, aflată sub autoritatea Ministerului Finanțelor, în vederea anulării actului de vânzare-cumpărare încheiat între Societatea Franco-Română și E.C.

În mod corect instanța de apel a reținut că în temeiul prevederilor Legii nr. 91 din 9 februarie 1945, act normativ special menit a reglementa într-o anumită conjunctură politică situația juridică a unor bunuri ce aparțineau unor persoane determinate, C.S.A.B.I. avea atribuții de administrare a bunurilor prevăzute de art. 8 din Convenția de Armistițiu din 12 septembrie 1944 și respectiv de control al administrării întreprinderilor comerciale sau industriale al căror capital aparținea în proporție de cel puțin 20% persoanelor arătate la pct. a al art. 2 din acest act normativ, putând lua orice fel de decizii, opozabile inclusiv instanțelor de judecată. Astfel fiind, în mod corect s-a reținut că pe acest temei a fost posibilă constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, de către Comitetul de Direcție al C.S.A.B.I.

în ședința din 3 octombrie 1947, iar legalitatea acestei dispoziții pe baza căreia s-a procedat ulterior la anularea transcrierii dreptului de proprietate pe numele autoarei reclamantei, respectiv la validarea transcrierii dreptului asupra aceluiași imobil pe numele Administrației Generale a Asigurărilor de Stat din URSS, cu nr. 5472 din 7 martie 1947, nu constituie obiectul investirii instanței. De asemenea, nu se justifică nici afirmația recurentei-reclamante potrivit căreia transcrierea cu acest număr ar fi fost „invalidată”, deoarece există hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța a admis cererea Societății Franco-Române de anulare a actului încheiat cu E.C.

Este de observat, în acest sens, că așa cum rezultă din sentința civilă nr. 483 din 14 iulie 1947 a Tribunalului Ilfov, secția a VI–a, menținută prin decizia civilă din 17 decembrie 1947 de Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, acțiunea formulată de reprezentantul Societății Franco-Române și care viza anularea contractului de vânzare-cumpărare a fost respinsă ca fiind greșit formulată pe calea ordonanței președințiale, instanțele nesoluționând cauza pe fond, adică nepronunțându-se asupra titlului de proprietate al autoarei recurentei. Față de împrejurarea reținută de instanța de apel, potrivit căreia nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului din București, în patrimoniul autoarei reclamantei, E.C., implicit în cel al reclamantei înseși, se vădește a fi nefondată și critica vizând statuarea inaplicabilității în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Este de observat că prin actul de transfer de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov, secția I civilă și comercială, sub nr. 1270 din 20 aprilie 1951, Administrația Asigurărilor Externe din URSS a transferat în deplină proprietate Societății Generale Sovieto-Române de asigurări „Sovromasigurare” imobilul situat în București, iar prin procesul-verbal din 10 iunie 1954 imobilul în litigiu a trecut în baza H.C.M. nr. 451/1954 în administrarea Întreprinderii de Gospodărie Locativă de pe lângă Sfatul Popular al Raionului Stalin, proces-verbal întocmit în baza deciziei nr. 287 din 20 aprilie 1954 a Sfatului Popular al Raionului Stalin. Astfel, „Sovromasigurare” reprezintă persoana juridică proprietară a imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.

Prin urmare, este justificată aprecierea instanței de apel potrivit căreia în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 10/2001. Față de toate aceste considerente, Curtea constată că dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsesc incidența în cauză, urmând a face aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod, respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 457 din 19 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2004.