ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5670/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

8245 din 12 iunie 1996 pe rolul Judecătoriei sectorului 1, reclamanta S.R.L. a

chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București,

pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea imobilului

situat în București, ce a aparținut autoarei reclamantei, C.E., motivându-se că

pârâtul deține imobilul fără titlu și invocându-se prevederile art. 480 C. civ.

La termenul din 25 aprilie 1997, a

fost admisă în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de G.C.C.M.,

prin care se solicită respingerea cererii principale în condițiile în care

imobilul în litigiu a fost afectat Ministerului Economiei Naționale, conform

art. 28 din Legea pentru constituirea și funcționarea întreprinderilor private

de asigurare, publicată în M. Of. nr. 148 din 7 iulie 1930, fiind scos de sub

această sarcină abia la 30 decembrie 1948, actul de vânzare-cumpărare invocat

de către reclamantă fiind lovit de nulitate.

Prin sentința civilă nr. 5839 din 16

septembrie 1999, Judecătoria sectorului 1 a declinat competența judecării

cauzei în favoarea Tribunalului București, în considerarea valorii obiectului

cererii, cauza fiind înregistrată sub nr. 2434/1999 la Tribunalul București, secția

a V–a civilă și de contencios administrativ.

Astfel investit, Tribunalul

București, prin sentința civilă nr. 320 din 12 aprilie 2004 a respins cererea

principală ca neîntemeiată și a admis cererea de intervenție accesorie, cauza

fiind soluționată prin sentința civilă nr. 320 din 12 aprilie 2002.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că, la data trecerii

imobilului în posesia statului, autoarea sa, E.C. era proprietara imobilului în

litigiu.

S-a mai reținut faptul că titlul

invocat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 12909/1945

a fost anulat, ulterior imobilul trecând din patrimoniul societății F.R. în

proprietatea Administrației Asigurărilor de Stat din URSS, precum și faptul că

imobilul a fost preluat în proprietatea statului de la Societatea Generală

Sovieto-Română de Asigurări, aceasta din urmă fiind, astfel, de fapt, persoana

îndreptățită să solicite restituirea imobilului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și

susținând în esență următoarele:

- deposedarea autoarei sale de bun

s-a realizat prin violență, anulându-se transcrierea actului său de proprietate

din registrul de transcripțiuni imobiliare în baza unui proces-verbal cu nr.

147 din 5 septembrie 1945 emis de Societatea Franco-Română de Asigurări, adică

de vânzător, act unilateral al uneia dintre părțile contractante. Ca atare, a

arătat reclamanta, deposedarea a avut un caracter abuziv, conform art. 1 al

Legii nr. 10/2001 impunându-se restituirea imobilului pe acest temei;

- Societatea Franco-Română a fost

confiscată de Administrația Asigurărilor de Stat a URSS și apoi transferată, ca

bun „aparținând unei puteri inamice”, către Sovrom Asigurare, cu argumentul că

printre acționari se afla și Statul german;

- anularea pe cale administrativă a

actului juridic încheiat în mod legal anterior transformării Societății

Franco-Române a fost nelegală, neavând drept efect transferul proprietății;

- actul de vânzare-cumpărare a fost

opozabil vânzătorului, chiar dacă directorii săi au fost înlăturați,

cumpărătorul fiind de bună-credință.

A conchis reclamanta că deposedarea

având un caracter abuziv, conform art. 1 al Legii nr. 10/2001, se impune

restituirea imobilului pe acest temei.

Prin decizia civilă nr. 457 din 19

noiembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV–a civilă, a respins ca

neîntemeiată excepția nulității transcrierii dreptului de proprietate nr. 5472

din 7 martie 1947, respectiv a nulității operațiunii de radiere a transcrierii

nr. 12909 din 4 august 1945, mențiuni existente în Registrul de Transcriere și

Înscriere al Tribunalului Ilfov, Secția Notariat.

A respins ca nefondat apelul

declarat de reclamanta S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 320 din 12 aprilie

2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a V–a civilă și de contencios administrativ,

în contradictoriu cu intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului

București.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut, în esență, că în mod legal și temeinic a constatat

instanța de fond că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului în patrimoniul autoarei reclamantei, E.C., implicit, în cel al

reclamantei înseși, în proprietatea statului în vreuna din modalitățile

consacrate specifice perioadei, respectiv naționalizare, rechiziționare,

confiscare etc. pentru a se aprecia valabilitatea acesteia, ci printr-un act

administrativ emis de o autoritate competentă potrivit legii în vigoare la acea

dată și care nu face obiectul contractului în cauză.

A mai reținut instanța de apel că,

în ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

imobilul nu se încadrează în categoriile celor vizate de acest act normativ în

condițiile în care art. 1 prevede drept premise, pe de o parte preluarea de

către stat (în mod direct de la proprietarul persoană fizică din acel moment),

iar pe de altă parte temeiul preluării să fi fost reprezentat de un act

normativ ce avea în obiectul său de reglementare trecerea imobilului în

proprietatea statului, cerințe ce nu sunt îndeplinite în cauză.

Împotriva deciziei pronunțate de

către instanța de apel a formulat recurs reclamanta S.R.L., invocând motivul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

S-a susținut că instanțele au

încălcat dispozițiile art. 17 din Legea nr. 115/1938, inscripția din registrul

de transcrieri cu privire la anularea actului E.C. neputând avea putere

probatorie, în lipsa unei hotărâri judecătorești sau a unei decizii

administrative.

S-a mai arătat că, așa cum rezultă

din certificatul de grefă nr. 12733 din 18 decembrie 1947, Societatea

Franco-Română a solicitat instanței anularea actului încheiat cu E.C., cerere

care după ce a fost admisă de prima instanță, a fost respinsă în apel,

hotărârea fiind definitivă prin respingerea recursului, la data de 18 decembrie

1947, astfel că nu există nici un document care să ateste validitatea

tranzacției intervenite între Societatea Franco-Română și Societatea de

Asigurări a URSS, la data de 18 decembrie 1947, E.C. fiind recunoscută prin

hotărâre judecătorească, proprietara de drept a imobilului.

În motivarea recursului, reclamanta

a mai susținut că au mai fost încălcate și prevederile art. 58 din Legea nr. 115/1938,

instanța de apel în mod nelegal considerând valabilă înscrierea de către

Societatea Franco-Română, a dreptului de proprietate al URSS în cartea

funciară, câtă vreme nu există nici o hotărâre judecătorească sau decizie

administrativă care să radieze dreptul de proprietate al E.C.

S-a susținut, de asemenea, că

referirea la Legea nr. 91/1945, ca temei juridic al trecerii imobilului în

proprietatea URSS este fundamental greșită, imobilul respectiv neintrând sub

incidența acestei legi având în vedere faptul că nu era bun aparținând

inamicului, ci era proprietatea unui cetățean român, faptul că în speță nu era

vorba de o instituție industrială sau comercială, precum și faptul că nu există

nici o decizie de preluare a imobilului de către Ministerul Finanțelor, ca bun

al inamicului, pentru a fi predat ulterior URSS.

S-a mai arătat că nu există nici o

decizie de preluare a imobilului emisă de CSABI (Comisia de Administrare și

Supraveghere a Bunurilor Inamice) că, de fapt, nu există nici un act prin care E.C.

să fi fost deposedată legal de imobil.

Recurenta a mai susținut, în

motivele sale de recurs și greșita aplicare a art. 1 din Legea nr. 10/2001,

arătând că în mod nelegal instanța de apel a reținut că imobilul nu poate fi

revendicat în baza acestor dispoziții legale pentru că statul nu l-a preluat de

la E.C., ci de la URSS.

În acest sens, arată reclamanta că,

din adresa nr. 8082 din 24 august 1994, emisă de SC H.N., rezultă că imobilul a

fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 326/1949, această

adresă «anulând toate pretențiile că imobilul ar fi fost vândut de Societatea

Franco-Română URSS-ului», imobilul fiind «din anul 1949, trecut în proprietatea

statului român de la E.C.

Recursul este nefondat.

În acest sens, Curtea are în vedere

împrejurarea că atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut în mod

legal că reclamanta nu a făcut dovada că, la data trecerii imobilului în

proprietatea statului, autoarea sa, E.C. era proprietara acestui imobil.

Prin contractul de vânzare-cumpărare

încheiat la 2 iulie 1945 și transcris în registrul de transcripțiuni al Tribunalului

Ilfov, Secția Notariat sub nr. 12909 din 4 august 1945, Societatea

Franco-Română prin reprezentanții legali N.G., administrator delegat și I.R.,

procurist, au vândut cumpărătoarei E.G.I.C. a cărei moștenitoare este

reclamanta, conform certificatelor de moștenitor depuse la dosar, imobilul

situat în București, prețul fiind de 70.000.000 lei, din care s-a plătit

10.000.000 lei, rămânând ca la 30 iulie 1945 să se mai achite diferența de

60.000.000 lei.

Din procesul-verbal nr. 147 din 5

septembrie 1945 al Consiliului de Administrație al Societății de Asigurare

Franco-Română, rezultă că persoanele care au contractat în numele și pe seama

societății nu mai aveau încă din 20 septembrie 1941 calitatea de a angaja

societatea în tranzacții imobiliare.

La data de 15 februarie 1947,

Administrația Generală a Asigurărilor de Stat din URSS a preluat activul

Societății Franco-Române SA (operațiune transcrisă în registrul alfabetic de

transcriere și înscriere lit. S urban din anii 1946–1947 al Tribunalului Ilfov,

Secția Notariat, la poziția nr. 5472 din 7 martie 1949), notificând la data de

3 octombrie 1947, Consiliului de Administrație și Supraveghere a Bunurilor

Inamice (C.S.A.B.I.), persoană juridică de drept public, aflată sub autoritatea

Ministerului Finanțelor, în vederea anulării actului de vânzare-cumpărare

încheiat între Societatea Franco-Română și E.C.

În mod corect instanța de apel a

reținut că în temeiul prevederilor Legii nr. 91 din 9 februarie 1945, act

normativ special menit a reglementa într-o anumită conjunctură politică

situația juridică a unor bunuri ce aparțineau unor persoane determinate, C.S.A.B.I.

avea atribuții de administrare a bunurilor prevăzute de art. 8 din Convenția de

Armistițiu din 12 septembrie 1944 și respectiv de control al administrării

întreprinderilor comerciale sau industriale al căror capital aparținea în

proporție de cel puțin 20% persoanelor arătate la pct. a al art. 2 din acest

act normativ, putând lua orice fel de decizii, opozabile inclusiv instanțelor

de judecată.

Astfel fiind, în mod corect s-a

reținut că pe acest temei a fost posibilă constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare, de către Comitetul de Direcție al C.S.A.B.I.

în ședința din 3 octombrie 1947, iar legalitatea acestei dispoziții pe baza

căreia s-a procedat ulterior la anularea transcrierii dreptului de proprietate

pe numele autoarei reclamantei, respectiv la validarea transcrierii dreptului

asupra aceluiași imobil pe numele Administrației Generale a Asigurărilor de

Stat din URSS, cu nr. 5472 din 7 martie 1947, nu constituie obiectul investirii

instanței.

De asemenea, nu se justifică nici

afirmația recurentei-reclamante potrivit căreia transcrierea cu acest număr ar

fi fost „invalidată”, deoarece există hotărâre judecătorească definitivă prin

care instanța a admis cererea Societății Franco-Române de anulare a actului

încheiat cu E.C.

Este de observat, în acest sens, că

așa cum rezultă din sentința civilă nr. 483 din 14 iulie 1947 a Tribunalului

Ilfov, secția a VI–a, menținută prin decizia civilă din 17 decembrie 1947 de

Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, acțiunea formulată de

reprezentantul Societății Franco-Române și care viza anularea contractului de

vânzare-cumpărare a fost respinsă ca fiind greșit formulată pe calea ordonanței

președințiale, instanțele nesoluționând cauza pe fond, adică nepronunțându-se

asupra titlului de proprietate al autoarei recurentei.

Față de împrejurarea reținută de

instanța de apel, potrivit căreia nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate

asupra imobilului din București, în patrimoniul autoarei reclamantei, E.C.,

implicit în cel al reclamantei înseși, se vădește a fi nefondată și critica

vizând statuarea inaplicabilității în speță a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Este de observat că prin actul de

transfer de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov, secția I civilă și

comercială, sub nr. 1270 din 20 aprilie 1951, Administrația Asigurărilor

Externe din URSS a transferat în deplină proprietate Societății Generale

Sovieto-Române de asigurări „Sovromasigurare” imobilul situat în București, iar

prin procesul-verbal din 10 iunie 1954 imobilul în litigiu a trecut în baza H.C.M.

nr. 451/1954 în administrarea Întreprinderii de Gospodărie Locativă de pe lângă

Sfatul Popular al Raionului Stalin, proces-verbal întocmit în baza deciziei nr.

287 din 20 aprilie 1954 a Sfatului Popular al Raionului Stalin. Astfel,

„Sovromasigurare” reprezintă persoana juridică proprietară a imobilului la data

trecerii acestuia în proprietatea statului.

Prin urmare, este justificată aprecierea

instanței de apel potrivit căreia în cauză nu sunt întrunite cerințele

prevăzute de art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Față de toate aceste considerente,

Curtea constată că dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsesc

incidența în cauză, urmând a face aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod,

respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 457 din 19

noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2004.