ÎCCJ, Decizia nr. 287/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1125 din 21

noiembrie 2000, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe

inculpații:

ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr.

143/2000, cu aplicarea art. 14 lit. c) din același act normativ și art. 37 lit.

b), art. 74 lit. c) și art. 80 C. pen.

ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art.

14 din Legea nr. 143/2000 și art. 37 lit b) C. pen.

În baza art. 36 alin. (1) raportat

la art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa aplicată în cauză cu pedeapsa

de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 2202/2001 a Judecătoriei

sectorului 1 București și a dispus executarea pedepsei celei mai grele, de 15

ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a),

b) C. pen.

infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 99 și urm. C. pen. și la două pedepse de câte un an închisoare pentru

infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 99

și urm. C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpata să execute

pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare.

În baza art. 113 C. pen. a obligat

inculpata M.B. la tratament medical până la însănătoșire.

În baza art. 118 lit. c) C. pen., a

confiscat de la inculpatul I.T. cantitatea de 0,4 g heroină.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia nr. 183 din 8 aprilie 2003, a respins apelurile declarate

de inculpații I.T. și I.V.C. împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondate.

Împotriva acestei din urmă decizii

inculpații I.T. și I.V.C. au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat

termen la 9 octombrie 2003.

Prin încheierea din 24 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a

dispus prelungirea acesteia până la 22 august 2003.

La 21 august și 18 septembrie 2003,

secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea

măsurii arestării inculpatului și, prin încheierile pronunțate la datele

menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 21

septembrie 2003 și apoi până la 20 octombrie 2003, inclusiv.

Împotriva încheierii din 21 august

2003, inculpatul I.T. a declarat recurs, susținând că nu se face vinovat de

săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa.

Recursul este inadmisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu

recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C.

proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de

recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei

instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea

ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale

referitoare la competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va

respinge recursul ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de

avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul I.T. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2551/2003, ca inadmisibil.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie

2003, în ședință publică.