ÎCCJ, Decizia nr. 287/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1125 din 21 noiembrie 2000, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpații: 1. I.T. la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 14 lit. c) din același act normativ și art. 37 lit. b), art. 74 lit. c) și art. 80 C. pen. 2. I.V.C. la 15 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 25 C. pen. raportat la art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 14 din Legea nr. 143/2000 și art. 37 lit b) C. pen.

În baza art. 36 alin. (1) raportat la art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa aplicată în cauză cu pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 2202/2001 a Judecătoriei sectorului 1 București și a dispus executarea pedepsei celei mai grele, de 15 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. 3. M.B. la 5 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. și la două pedepse de câte un an închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen., a contopit pedepsele și a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare.

În baza art. 113 C. pen. a obligat inculpata M.B. la tratament medical până la însănătoșire. În baza art. 118 lit. c) C. pen., a confiscat de la inculpatul I.T. cantitatea de 0,4 g heroină. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 183 din 8 aprilie 2003, a respins apelurile declarate de inculpații I.T. și I.V.C. împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondate. Împotriva acestei din urmă decizii inculpații I.T. și I.V.C. au declarat recurs, pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 9 octombrie 2003. Prin încheierea din 24 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc.

pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus prelungirea acesteia până la 22 august 2003. La 21 august și 18 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpatului și, prin încheierile pronunțate la datele menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 21 septembrie 2003 și apoi până la 20 octombrie 2003, inclusiv. Împotriva încheierii din 21 august 2003, inculpatul I.T. a declarat recurs, susținând că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunilor reținute în sarcina sa. Recursul este inadmisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”. Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de inculpat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca inadmisibil. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul I.T. împotriva încheierii din 21 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2551/2003, ca inadmisibil. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2003, în ședință publică.