ÎCCJ, Decizia nr. 80/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 80/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 204/P din 1

decembrie 2000 a secției Parchetelor Militare din Parchetul de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și

trimiterea în judecată a inculpatului O.C., pentru săvârșirea infracțiunii de

înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) cu aplicarea art. 13 C. pen.

S-a reținut că inculpatul O.C., în

calitate de comandant al secției de fotbal a Clubului Steaua, aparținând

Ministerului Apărării Naționale, a produs o pagubă de 1.800.000 dolari SUA în

gestiunea acestui club, prin prezentarea ca reală a sumei de 2.500.000 dolari

SUA privitoare la contractul de transfer a jucătorului I.D., deși valoarea

contractului a fost de 4.300.000 dolari SUA. Contractul din 1994, prezentând

modificări la rubrica preț și neștampilat de clubul englez, a fost înregistrat

în contabilitate numai în 1996, la data controlului, fără a se prezenta acte

justificative pentru diferența de 1.800.000 dolari SUA.

Prin sentința nr. 51 din 20

decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a achitat pe

inculpatul O.C. pentru infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin.

(2) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen. Prin aceeași hotărâre, conform art.

346 alin. (3) C. proc. pen., cererea părții civile Ministerul Apărării

Naționale de acordare a despăgubirilor civile a fost respinsă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut

că, din ansamblul probelor administrate, a rezultat că în vara anului 1994,

după desfășurarea Campionatului Mondial de Fotbal în SUA, mai multe cluburi de

fotbal din Europa și-au manifestat interesul pentru a obține transferul

jucătorului I.D., aflat la sfârșit de contract cu Clubul "Steaua"

București.

La mijlocul lunii iulie se aflau în

București emisari ai cluburilor Padova și FC Koln. Primul a fost dispus să

plătească 200.000 dolari SUA pentru un transfer de 6 luni, iar al doilea a

propus un transfer definitiv pentru suma de 1.500.000 mărci germane, echivalent

la cea dată a sumei de 1.000.000 dolari SUA.

În același timp, un grup de oameni

de fotbal din Monte Carlo, condus de Apollonius Konlienburg, și-a manifestat

intenția ducerii tratativelor pentru realizarea transferului la Clubul

Tottenham Hotspur. În lipsa unui mandat dat de clubul englez, inculpatul a

cerut ca tratativele să fie purtate cu un delegat al clubului care, în acest

sens, l-a trimis pe Denis Roach.

Tratativele cu emisarul clubului

englez s-au desfășurat pe parcursul a două zile, discuțiile având loc cu

conducerea clubului reprezentată de către inculpat, asistat de colonelul M.C.

în calitate de translator și, separat, cu jucătorul I.D.

Negocierea prețului a suferit unele

modificări care sunt relatate de inculpat și de martori, rezultând și din

scrisoarea proprietarului clubului englez, Alan Sugar, adresată lui Rick Pary,

directorul adjunct al FA Premier League (omonim cu F.R.F.).

Din corespondența purtată și actele

ulterioare semnării contractului rezultă plata comisioanelor și faptul că,

pentru transferul jucătorului I.D., Clubului Steaua i-a revenit suma de

2.500.000 dolari SUA.

Instanța a analizat dacă transferul

jucătorului român a constituit o pierdere sau un câștig pentru club, ceea ce nu

a constituit o preocupare nici pentru echipa de control financiar și nici pentru

organul de urmărire penală, constatându-se realizarea unui transfer profitabil.

Totodată, instanța a reținut că

dreptul de a încheia contractele de transfer revine președintelui clubului și

suma de bani transferată în contul C.S.A. Steaua nu a fost nici un moment în

posesia sau la dispoziția inculpatului.

În același timp, instanța a reținut

că transferul unui fotbalist este o afacere, supusă condițiilor negocierii cu

celeritate, în vederea obținerii de profit, ca și în cazul oricărei alte mărfi,

ceea ce s-a realizat în cauză.

Pentru existența infracțiunii de

înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen. este necesar ca inducerea

sau menținerea în eroare a subiectului pasiv să se facă prin folosirea de

mijloace frauduloase.

Or, atunci când au fost analizate

condițiile în care s-a ajuns la existența în același timp a două contracte, a

rezultat că aceasta era singura modalitate de a realiza transferul, astfel

încât să asigure un profit cât mai mare pentru club, precum și posibilitatea de

a se plăti comisioanele și drepturile pretinse de I.D., cu privire la care

Denis Roach l-a încunoștiințat pe Alan Sugar încă din 26 iulie 1994.

Chiar dacă i se poate imputa

inculpatului că nu a înregistrat contractul, acesta există și, prin probele

administrate, s-a făcut dovada că el nu este mincinos, că exprimă realitatea și

că nu s-a urmărit inducerea în eroare a clubului român. Neînregistrarea

contractului de transfer este doar o faptă administrativă ținând de organizarea

muncii.

Neexistând o acțiune de amăgire, de

inducere în eroare, nu se poate reține, așa cum se susține în actul de acuzare,

că s-ar fi pricinuit o pagubă Clubului Steaua. Probele demonstrează că suma

obținută din transferul jucătorului este cu mult peste celelalte variante de

transfer. În plus, clubul nu a adus nici un act cu care să facă dovada că avea

posibilitatea să obțină o sumă mai mare și nici prin rechizitoriu nu se reține

existența altei oferte, mai avantajoase.

În fine, o altă cerință esențială

pentru realizarea laturii subiective a infracțiunii de înșelăciune, este ca

făptuitorul să acționeze în scopul obținerii unui folos pentru sine sau pentru

altul. Folosul urmărit trebuie să fie material și injust.

Este injust folosul material la care

făptuitorul sau cel pentru care acționează acesta, nu este îndreptățit.

Contrar celor reținute în

rechizitoriu, că inculpatul este vinovat de modul în care a condus negocierile

și nu a justificat destinația sumei de 1.800.000 dolari SUA, precum și

persoanele care au beneficiat de prime, la dosar există acte doveditoare din

care rezultă că încă din lunile iulie - septembrie 1994 s-au stabilit sumele și

persoanele care urmau să beneficieze de ele.Acestea sunt: I.D. care a primit

700.000 dolari SUA, Denis Roach care a primit 200.000 dolari SUA și grupul de 6

persoane conduse de Apollonius Konlienburg din Monte Carlo care a primit

comisionul confidențial.

Cât timp este dovedit că sumele

respective se cuveneau persoanelor implicate în realizarea afacerii - a

transferului, nu se poate reține că s-a urmărit obținerea unor foloase

materiale injuste, necuvenite.

împotriva hotărârii primei instanțe,

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs, invocând

motivele de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

teza II și pct. 18 C. proc. pen.

S-a susținut că finanțarea Clubului

Steaua se realiza, conform bugetului anual de venituri și cheltuieli aprobat,

din surse proprii, subvenția pusă la dispoziție de Ministerul Apărării

Naționale și credite bugetare aprobate. Totodată, în limitele aceluiași buget,

cheltuielile secției de fotbal se făceau numai din veniturile proprii

realizate.

Controlul făcut în 1996 a constatat

că la club nu fusese înregistrat contractul de transfer al jucătorului I.D.,

încheiat în anul 1994 între clubul român și Clubul Tottenham Hotspur din

Anglia, iar în contractul de transfer, redactat în limba engleză, prezentat

comisiei de control, suma era înscrisă de mână și că în conținutul acestuia

existau unele corecturi.

Din cercetări a reieșit că valoarea

contractului de transfer era de 4.300.000 dolari SUA, că în contul clubului a

intrat suma înscrisă de mână în valoare de 2.500.000 dolari SUA și că nici o

clauză a contractului nu prevedea plata unor comisioane către firme sau

persoane intermediare.

Prin urmare, diferența de 1.800.000

dolari SUA se consideră ca nefiind înregistrată în contabilitate și reprezintă

lipsă în gestiunea Clubului Steaua.

Ca atare, nu este admisibilă nici o

altă justificare de traficare a sumei menționate, pe căi ilegale, dar

scuzabile, când se pune problema prejudicierii clubului român.

Totodată, se susține că nu intră în

atribuțiile organului de urmărire penală să aprecieze cu privire la avantajele

și dezavantajele negustorilor din fotbal și, în funcție de acestea, să

apreciete cu privire la existența sau inexistența unei infracțiuni.

În consecință, se apreciază că

procesul verbal de constatate financiar-contabilă privind neînregistrarea

contractului de transfer și prejudicierea clubului român cu 1.800.000 dolari

SUA, constituie proba săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, pe care apărarea

inculpatului nu a reușit să o înlăture.

S-a mai susținut că hotărârea primei

instanțe este casabilă și pentru încălcarea prevederilor art. 349 C. proc.

pen., cu referire la nepronunțarea asupra cheltuielilor judiciare.

În concluzie, Parchetul de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea recursului și casarea

sentinței atacate, în limitele arătate.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Din dispozițiile art. 17 alin. (1) C.

pen. rezultă că infracțiunea este o faptă care constituie o manifestare a

făptuitorului, în sfera relațiilor sociale, împotriva valorilor ocrotite de

legea penală, aptă a le vătăma sau a le pune în pericol.

Singurul temei al răspunderii

penale, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen., este infracțiunea.

Ca atare, când fapta nu este

infracțiune, nu există răspundere penală.

În raport de textele menționate, se

poate conchide că nu există infracțiune dacă o persoană nu a vătămat sau nu a

pus în pericol, printr-o faptă săvârșită cu vinovăție, una din valorile sociale

ocrotite de legea penală.

Prin rechizitoriu, punerea în

mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului O.C. a fost

fundamentată pe faptul neînregistrării în contabilitatea Clubului Steaua a

contractului de transfer a jucătorului I.D., încheiat cu un club englez,

coroborat cu înscrierea în contractul prezentat organului de control financiar

și încasarea efectivă de către clubul român a unei sume, mai mici cu 1.800.000

dolari SUA, decât cea convenită cu partenerul extern, apreciindu-se că acestea

întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută de

art. 215 alin. (2) C. pen.

Pentru a achita pe inculpat,

instanța de fond a reținut un impediment rezultând din lipsa de temei a

acțiunii penale în sensul că fapta reținută în sarcina acestuia nu există.

Din probatoriul administrat în cauză

a rezultat, necontestat, încheierea unui contract având ca obiect transferarea

jucătorului I.D. de la Clubul Steaua București la clubul englez Tottenham

Hotspur, pentru suma de 4.300.000 dolari SUA, din care clubul român a încasat

efectiv suma de 2.500.000 dolari, rezultând o diferență de 1.800.000 dolari

SUA.

În apărare se susține, în esență, că

transferul constituie o afacere supusă legislației comerciale. Ca atare, o

astfel de faptă intră sub incidența legii penale, în mod excepțional, în

condiții determinate, ce nu se regăsesc în cauză.

Din examinarea pertinentă a actelor

normative care reglementează activitatea clubului român de fotbal, atât în

etapa urmăririi penale, cât și etapa judecării în primă instanță a cauzei

penale, a rezultat desfășurarea acesteia pe principii comerciale și calitatea

inculpatului de conducător al secției de fotbal.

Așa fiind, pentru caracterizarea

faptei ca act de comerț, supus legislației comerciale sau ca infracțiune supusă

răspunderii penale, instanța de judecată avea a stabili dacă contractul de

transfer și derularea acestuia, inclusiv sub aspectul plăților efectuate, a

avut loc potrivit competenței stabilite conducătorului cu respectarea

condițiilor prevăzute de actul constitutiv, regulamentului de funcționare a

clubului și legii, în limitele capacității de folosință a persoanei juridice și

pentru realizarea obiectului de activitate a acesteia sau prin manopere

nepermise, de natură a înfrânge dispozițiile legale și a vătăma valorile

ocrotite de legea penală.

Din actele dosarului, cu referire la

finanțarea activității clubului, a rezultat că una din surse, încadrată în

capitolul bugetar „surse proprii" este constituită de sumele reprezentând

valoarea transferării sportivilor. Totodată, cu referire la competența

încheierii unor astfel de contracte, a rezultat atribuirea acestei activități

în competența conducătorului clubului.

Așadar, în raport de actele normative

care reglementează activitatea clubului român, a rezultat că inculpatul, în

calitate de comandant al secției de fotbal, încheind contractul de transfer al

jucătorului I.D. la un club englez, a săvârșit un act de comerț, în limitele

mandatului legal de conducător al secției, în realizarea obiectului de

activitate și cu respectarea capacității de folosință a clubului sportiv

menționat.

În consecință, în mod judicios prima

instanță a apreciat că activitatea examinată reprezintă o afacere, un act de comerț

în limitele legislației comerciale, neintrând din acest motiv, sub incidența

legii penale, așa încât, sub acest aspect, criticile formulate în recurs sunt

neîntemeiate.

Potrivit rechizitoriului și

criticilor formulate în recurs, cu referire la hotărârea primei instanțe,

incidența legii penale este atrasă de modificarea contractului, în urma căruia

din suma de 4.300.000 dolari SUA reprezentând valoarea contractului de

transfer, clubul român a încasat efectiv 2.500.000 dolari SUA, fiind păgubit,

prin înșelăciune, cu suma de 1.800.000 dolari SUA.

Din actele dosarului a rezultat

încheierea contractului de transfer de către clubul român cu un club englez.

Elementul de extraneitate,

reprezentat de un club englez, particularizează raportul juridic ca fiind de

drept internațional și în consecință, susceptibil de a i se aplica mai multe

sisteme de drept, inclusiv sub aspectul dreptului material.

În apărare s-a susținut, în esență,

că diferența de 1.800.000 dolari SUA a făcut obiectul unor plăți efectuate

potrivit uzanțelor.

Or, potrivit art. 73 din Legea nr.

105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional

privat, contractul este supus legii alese prin consens de părți.

Potrivit art. 74 din același act

normativ, cu referire la condițiile de fond a contractului, alegerea legii

aplicabile acestuia trebuie să fie alternativ, expresă ori să rezulte din

cuprinsul acestuia sau din circumstanțe.

În același timp, potrivit art. 75

din lege, părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei părți a

contractului.

Totodată, potrivit art. 79 alin. (2)

din Legea nr. 105/1992, dacă în scopul încheierii contractului, părțile aflate

în state diferite au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon,

contractul se consideră încheiat în țara domiciliului sau sediului părții de la

care a pornit oferta fermă de contractare ce a fost acceptată.

Printre altele, potrivit art. 80 din

același act normativ, legea aplicabilă fondului contractului privește

executarea obligațiilor izvorâte din acesta.

Pe de altă parte, uzanțele

internaționale constituie izvor de drept în raporturile juridice cu element de

extraneitate.

Ca atare, pentru a atrage aplicarea

legii române, în raport de normele legale menționate, era necesar a se constata

că derularea contractului, cu referire la plăți, a avut loc cu nerespectarea

uzanțelor internaționale. Totodată, în condițiile restrictive prevăzute de art.

8 din Legea nr. 105/1992, trebuia să se constate înlăturarea acestora,

respectiv inaplicabiliatea legii străine.

Or, în cauză s-a stabilit că,

potrivit uzanțelor internaționale, suma totală plătită de clubul la care se

transferă jucătorul este compusă din suma cuvenită clubului de la care acesta

se transferă și comisioane cuvenite pentru intermediere, fără a se face dovada

unui alt conținut al uzanțelor, nerespectat de partenerul român.

În consecință, în mod corect prima

instanță a reținut că suma de 1.800.000 dolari SUA nu constituie pagubă pentru

Clubul Steaua, acesta încasând suma ce i se cuvenea din realizarea transferului,

iar plățile au fost efectuate potrivit clauzelor contractului și această sumă

nu reprezintă folos material injust, în sensul dispozițiilor art. 215 alin. (2)

C. pen.

Ca atare, hotărârea atacată este

temeinică și legală, criticile formulate fiind neîntemeiate și sub acest

aspect.

Pentru considerentele expuse,

critica privind lipsa clauzelor contractuale de precizare a beneficiarilor

plăților, cu referire la suma de 1.800.000 dolari SUA, este de asemenea

neîntemeiată, lipsită de relevanță sub aspectul înlăturării aplicării legii

străine, cu referire la uzanțele internaționale.

În fine, o altă critică privește

pronunțarea hotărârii de către prima instanță cu neobservarea vinovăției

inculpatului constând în nejustificarea cu acte a destinației sumei de 1.800.000

dolari SUA.

Sub un prim aspect, este de reținut

că, pentru motivele arătate mai sus, realitatea plăților efectuate nu este

supusă exigențelor probatorii ale legii române.

Prima instanță a reținut declarația

martorului I.D. și un articol din ziarul „Ziua", precum și corespondența

cu grupul Apollonius, respectiv clubul englez, constatând că, în limita sumei

de 1.800.000 dolari SUA, încă din iulie - septembrie 1994 s-au stabilit sumele

de plată și beneficiarii acestor plăți.

Ca atare, față de probele administrate

și în raport de particularizarea contractului ca raport juridic de drept

internațional privat, în mod corect prima instanță a stabilit că s-a justificat

destinația sumei și că nu se poate reține că s-a urmărit de către inculpat

obținerea unor foloase materiale injuste pentru sine sau pentru altul, așa

încât și această critică se constată a fi neîntemeiată.

Așa fiind, sentința primei instanțe

nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C.

proc. pen., invocat prin recursul declarat împotriva acesteia de către

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Cel de al doilea motiv de casare

privește pronunțarea hotărârii cu încălcarea dispozițiilor art. 349 C. proc.

pen.

Este adevărat că desfășurarea

procesului penal ocazionează efectuarea unor cheltuieli necesare pentru

îndeplinirea actelor de procedură, administrarea probelor ș.a., atât în faza de

urmărire penală, cât și în faza de judecată și că, potrivit dispozițiilor art.

349 C. proc. pen., instanța trebuie să se pronunțe asupra acestora.

Din examinarea cheltuielilor

judiciare ce pot apărea în procesul penal se constată că acestea se compun din

cheltuieli avansate de stat și cheltuieli avansate de părți.

Ca atare, obligația prevăzută de

textul menționat, cu raportare la distincțiile prevăzute de art. 189-193 C.

proc. pen., privește suportarea cheltuielilor judiciare în raport de culpa

procesuală.

În cauză, inculpatul a fost achitat

și nu s-a dovedit că cheltuielile judiciare au fost determinate de partea

civilă.

În aceste condiții, în baza art. 192

alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în

sarcina acestuia.

Este adevărat că prima instanță nu

s-a pronunțat cu privire la suportarea cheltuielilor de judecată.

Însă, recursul are ca finalitate

desființarea hotărârii care conține erori de fapt și de drept și pronunțarea

unei hotărâri conforme cu legea și adevărul.

Rezultă așadar că recursul are

caracter de remediu procesual.

Or, dacă s-ar admite recursul,

pentru acest motiv și s-ar face aplicația art. 192 alin. (3) C. proc. pen., nu

s-ar putea aprecia soluția ca având consistența unui remediu procesual, atâta

timp cât cheltuielile judiciare nesuportate de părțile din proces, se suportă

în fapt de către stat, independent de faptul stipulării exprese în dispozitiv

sau nestipulării.

Așa fiind, se constată că hotărârea

atacată nu este supusă nici cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., invocat în recurs.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge recursul declarat de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de către Parchetul de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 51 din 20 decembrie

2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 iunie 2003.