ÎCCJ, Decizia nr. 620/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 14 ianuarie 2002, reclamanta C.M., judecător la Tribunalul Buzău, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâtul Ministerul Justiției să fie obligat să-și exercite prerogativele privind valorificarea rezultatului examenului de promovare pe loc, susținut în sesiunea octombrie 2000, în sensul emiterii ordinului de promovare pe loc în funcția de judecător de curte, cu stabilirea drepturilor salariale corespunzătoare.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a susținut examenul de promovare pe loc în funcția de judecător de curte, în sesiunea octombrie 2000, obținând media 10. Urmare a necomunicării de către Ministerul Justiției a modului de valorificare a examenului menționat, reclamanta s-a adresat conducerii ministerului la data de 30 octombrie 2001. La memoriul adresat ministerului, acesteia i s-a comunicat că promovările s-au efectuat în limita posturilor alocate prin ordin al ministrului și pe baza propunerilor formulate de conducerile Curții de Apel Ploiești și Tribunalului Dâmbovița. Totodată, acesteia i s-a comunicat că Tribunalul Buzău nu a formulat, la acea dată, nici o propunere de promovare și că memoriul său, privitor la valorificarea rezultatului examenului de promovare din sesiunea octombrie 2000, nu poate primi o soluție favorabilă, întrucât posturile vacante au fost ocupate.

În concluzie, în raport de răspunsul primit și faptul promovării pe loc a altor judecători, reclamanta a apreciat că fosta conducere a ministerului a procedat în mod incorect la valorificarea examenului menționat. Prin sentința nr. 43 din 1 aprilie 2002, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea și a obligat Ministerul Justiției să emită ordinul de promovare pe loc a reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că reclamanta a dovedit că a susținut examenul de promovare pe loc, în funcția de judecător de curte, organizat de Ministerul Justiției în perioada 30-31 octombrie 2000, pe care l-a promovat cu media generală 10. Reclamantei nu i s-a comunicat modalitatea de valorificare a acestui examen decât la data de 17 decembrie 2001, când i s-a adus la cunoștință că posturile vacante au fost ocupate prin promovarea a doi judecători de la Tribunalul Dâmbovița, deoarece pentru Tribunalul Buzău nu s-au făcut propuneri. Această situație, deși reală, nu este imputabilă reclamantei, care s-a înscris la examen având avizul favorabil al Curții de Apel Ploiești.

Contrar prevederilor art. 4 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea examenului în vederea promovării într-o funcție de execuție vacantă sau pe loc la instanțe și parchetele de pe lângă acestea, conducerea ministerului nu a adus la cunoștința candidaților numărul de locuri pentru care s-a organizat examen de promovare. Pe de altă parte, la emiterea ordinului de promovare nu s-au avut în vedere nici propunerile transmise ministerului de către Curtea de Apel Ploiești. Ca atare, reclamanta a fost prejudiciată în drepturile sale legitime prin refuzul nejustificat al fostei conduceri a ministerului de a valorifica rezultatele examenului din octombrie 2000, în privința sa. Împrejurarea că în prezent nu mai există locuri vacante pentru rezolvarea acestei situații, nu reprezintă un impediment pentru soluționarea favorabilă a cererilor legitime ale reclamantei.

Împotriva hotărârii primei instanțe, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, susținând că valorificarea examenului de promovare din sesiunea octombrie 2000 s-a făcut cu respectarea normelor legale, că lipsa unui post vacant constituie un impediment pentru soluționarea favorabilă a cererii, în raport de dispozițiile art. 24 din Regulament. Pe de altă parte, cum emiterea ordinului, în absența unui post aprobat nu este posibilă, hotărârea atacată nu poate fi pusă în executare. În consecință, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei.

Prin decizia nr. 2525 din 28 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a respins recursul, ca nefondat, cu motivarea că soluția de admitere a acțiunii a fost determinată de constatările instanței de fond în legătură cu modul necorespunzător de valorificare a rezultatelor examenului de către autoritățile publice implicate, precum și de dovada vătămării reclamantei în dreptul subiectiv legitim de a fi promovată pe loc ca judecător la Tribunalul Buzău, cu gradul de judecător de curte de apel. Împotriva celor două hotărâri pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. S-a susținut că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că, totodată, acestea sunt și vădit netemeinice. Astfel, potrivit art. 24 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea examenului în vederea promovării într-o funcție de execuție vacantă sau pe loc, la instanțele și parchetele de pe lângă acestea, promovarea pe loc a candidaților declarați reușiți la examen se face în limita numărului de locuri aprobate pentru ocuparea cărora s-a organizat examen. Din anexa Ordinului nr. 2692/C din 23 octombrie 2000 a ministrului justiției rezultă că pentru Curtea de Apel Ploiești nu se aprobase nici un loc, așa încât reclamanta, deși susținuse examenul, nu putea fi promovată pe loc.

Prin urmare, valorificarea rezultatelor examenului de promovare din sesiunea octombrie 2000 s-a făcut cu respectarea normelor legale, inexistența unui post aprobat constituind un impediment pentru soluționarea favorabilă a cererii. Pe de altă parte, emiterea ordinului sub condiția suspensivă a aprobării unui post ar însemna emiterea unui act lovit de nulitate absolută, în raport de împrejurarea că ordinul ministrului justiției este un act administrativ, iar una din condițiile de validitate a actelor administrative este aceea de a nu fi emise sub condiție. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești atacate și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în anulare la Curtea Supremă de Justiție, hotărârile judecătorești irevocabile „când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond ori hotărârea este vădit netemeinică”. Din economia dispoziției legale menționate rezultă că o hotărâre irevocabilă poate fi desființată, urmare a atacării acesteia cu recurs în anulare, atât pentru nelegalitate cât și pentru netemeinicie.

Desființarea unei hotărâri irevocabile pentru nelegalitate se poate dispune, restrictiv, numai în cazul constatării unei încălcări esențiale a legii, cu referire la nesocotirea unor norme imperative, care a determinat o soluție greșită pe fond. Totodată, o hotărâre irevocabilă, pentru motivul prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., poate fi desființată atunci când aceasta este vădit netemeinică, fie în sensul nesusținerii de materialul probator administrat cu care este în vădită contradicție, fie că se întemeiază pe dovezi inexistente la dosarul cauzei.

Ca atare, admisibilitatea recursului în anulare este condiționată de precizarea de către titularul acestei căi extraordinare de atac a normelor legale imperative încălcate, de dovedirea împrejurării că încălcarea acestor norme a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond, precum și de a arăta probele care sunt în contradicție vădită cu soluția adoptată de instanță sau, după caz, care sunt considerentele în sprijinul acesteia, nesusținute de probe aflate la dosar.

În cauză, instanțele au reținut că reclamanta s-a prezentat, în condițiile stabilite de Ministerul Justiției la examenul organizat în vederea promovării pe loc la instanță, a fost declarată reușită la examenul menționat, iar intimatul nu a valorificat rezultatele examenului în condițiile Regulamentului privind organizarea și desfășurarea examenului în vederea promovării într-o funcție de execuție vacantă sau pe loc la instanțele și parchetele de pe lângă acestea, aprobat prin Ordinul nr. 996/C/2000 a ministrului justiției. Se constată că, în raport de cele reținute în baza materialului probator administrat în cauză, în mod corect instanța a dispus în sensul admiterii acțiunii și obligării Ministerului Justiției la emiterea ordinului privind promovarea pe loc a reclamantei, în funcția de judecător de curte de apel, cu stabilirea drepturilor salariale corespunzătoare.

Atât prin apărarea formulată la judecarea în fond a cauzei, cât și în motivele recursului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, intimatul a susținut, în raport de lipsa de posturi aprobate, că valorificarea examenului în sensul arătat nu este posibilă. Într-adevăr, promovarea într-o funcție de execuție pe un post vacant sau pe loc la instanțele judecătorești și parchetele de pe lângă acestea este o vocație, după îndeplinirea condițiilor de vechime și calitate a activității profesionale prevăzute de lege. Însă, această vocație devine un drept subiectiv, în limita locurilor aprobate, după prezentarea la examen, în condițiile regulamentului menționat, susținerea acestuia și declararea sa ca „reușit”.

Ministerul nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 8 din Regulamentul menționat privitoare la comunicarea numărului de posturi vacante și de posturi aprobate. Or, în mod corect a reținut instanța că neîndeplinirea acestei obligații de către organul administrativ nu este imputabilă reclamantei și nu poate justifica nevalorificarea examenului organizat pentru promovarea pe loc la instanțe. Este de reținut în acest sens că, în acest caz, neintervenind încadrarea pe un număr precizat de posturi aprobate, prin departajare în ordinea mediilor, promovarea cu medii situate peste cele stabilite prin regulament este suficientă prin ea însăși. Ca atare, hotărârile atacate sunt legale și temeinice, instanțele stabilind corect starea de fapt și aplicând dispozițiile legale incidente, criticile formulate prin recursul în anulare, fără precizarea normelor imperative încălcate și probelor greșit interpretate, constatându-se a fi neîntemeiate.

În consecință, pentru considerentele ce preced, constatând că hotărârile atacate nu sunt sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței nr. 43 din 1 aprilie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și deciziei nr. 2525 din 28 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată astăzi 8 decembrie 2003, în ședință publică.