ÎCCJ, Decizia nr. 621/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

14 ianuarie 2002, reclamantul P.G., judecător la Tribunalul Buzău, a solicitat

ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâtul Ministerul Justiției să

fie obligat să-și exercite prerogativele privind valorificarea rezultatului

examenului de promovare pe loc, susținut în sesiunea octombrie 2000, în sensul

emiterii ordinului de promovare pe loc în funcția de judecător de curte, cu

stabilirea drepturilor salariale corespunzătoare.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că a susținut examenul de promovare pe loc în funcția de judecător de

curte, în sesiunea octombrie 2000, obținând media generală 10.

Urmare a necomunicării de către

Ministerul Justiției a modului de valorificare a examenului menționat,

reclamantul s-a adresat conducerii ministerului la data de 30 octombrie 2001.

La memoriul adresat ministerului,

acestuia i s-a comunicat că promovările s-au efectuat în limita posturilor

alocate prin ordin al ministrului și pe baza propunerilor formulate de

conducerile Curții de Apel Ploiești și Tribunalului Dâmbovița.

Totodată, acestuia i s-a comunicat

că Tribunalul Buzău nu a formulat, la acea dată, nici o propunere de promovare

și că memoriul său, privitor la valorificarea rezultatului examenului de

promovare din sesiunea octombrie 2000, nu poate primi o soluție favorabilă,

întrucât posturile vacante au fost ocupate.

În concluzie, în raport de răspunsul

primit și faptul promovării pe loc a altor judecători, reclamantul a apreciat

că fosta conducere a ministerului a procedat în mod incorect la valorificarea

examenului menționat.

Prin sentința nr. 44 din 1 aprilie

2002, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea și a obligat Ministerul Justiției să emită

ordinul de promovare pe loc a reclamantului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

judecată a reținut că reclamantul a dovedit că a susținut examenul de promovare

pe loc, în funcția de judecător de curte, organizat de Ministerul Justiție în

perioada 30-31 octombrie 2000, pe care l-a promovat cu media generală 10.

Reclamantului nu i s-a comunicat

modalitatea de valorificare a acestui examen decât la data de 17 decembrie

2001, când i s-a adus la cunoștință că posturile vacante au fost ocupate prin

promovarea a doi judecători de la Tribunalul Dâmbovița, deoarece pentru

Tribunalul Buzău nu s-au făcut propuneri.

Această situație, deși reală, nu

este imputabilă reclamantului, care s-a înscris la examen având avizul

favorabil al Curții de Apel Ploiești.

Contrar prevederilor art. 4 din

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea examenului în vederea

promovării într-o funcție de execuție vacantă sau pe loc la instanțe și

parchetele de pe lângă acestea, conducerea ministerului nu a adus la cunoștința

candidaților numărul de locuri pentru care s-a organizat examen de promovare.

Pe de altă parte, la emiterea

ordinului de promovare nu s-au avut în vedere nici propunerile transmise

ministerului de către Curtea de Apel Ploiești.

Ca atare, reclamantul a fost

prejudiciat în drepturile sale legitime prin refuzul nejustificat al fostei

conduceri a ministerului de a valorifica rezultatele examenului din octombrie

2000, în privința sa.

Împrejurarea că în prezent nu mai

există locuri vacante pentru rezolvarea acestei situații, nu reprezintă un

impediment pentru soluționarea favorabilă a cererii legitime ale reclamantului.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, susținând că valorificarea

examenului de promovare din sesiunea octombrie 2000 s-a făcut cu respectarea

normelor legale și că lipsa unui post vacant constituie un impediment pentru

soluționarea favorabilă a cererii, în raport de dispozițiile art. 24 din

Regulament.

Pe de altă parte, cum emiterea

ordinului, în absența unui post aprobat nu este posibilă, hotărârea atacată nu

poate fi pusă în executare.

În consecință, pârâtul Ministerul

Justiției a solicitat admiterea recursului și, pe fond, respingerea acțiunii

reclamantei.

Prin decizia nr. 2526 din 28 iunie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a respins

recursul, ca nefondat, cu motivarea că soluția de admitere a acțiunii a fost

determinată de constatările instanței de fond în legătură cu modul

necorespunzător de valorificare a rezultatelor examenului de către autoritățile

publice implicate, precum și de dovada vătămării reclamantei în dreptul

subiectiv legitim de a fi promovată pe loc ca judecător la Tribunalul Buzău, cu

gradul de judecător de curte de apel.

Împotriva celor două hotărâri

pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2

C. proc. civ.

S-a susținut că hotărârile atacate

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond și că, totodată, acestea sunt și vădit

netemeinice.

Astfel, potrivit art. 24 din

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea examenului în vederea

promovării într-o funcție de execuție vacantă sau pe loc, la instanțele și

parchetele de pe lângă acestea, promovarea pe loc a candidaților declarați

reușiți la examen se face în limita numărului de locuri aprobate pentru

ocuparea cărora s-a organizat examen.

Din anexa Ordinului nr. 2692/C din

23 octombrie 2000 a ministrului justiției rezultă că pentru Curtea de Apel

Ploiești nu se aprobase nici un loc, așa încât reclamantul, deși susținuse

examenul , nu putea fi promovat pe loc.

Prin urmare, valorificarea

rezultatelor examenului de promovare din sesiunea octombrie 2000 s-a făcut cu

respectarea normelor legale, inexistența unui post aprobat constituind un

impediment pentru soluționarea favorabilă a cererii.

Pe de altă parte, emiterea ordinului

sub condiția suspensivă a aprobării unui post ar însemna emiterea unui act

lovit de nulitate absolută, în raport de împrejurarea că ordinul ministrului

justiției este un act administrativ, iar una din condițiile de validitate a

actelor administrative este aceea de a nu fi emise sub condiție.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești

atacate și, pe fond, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 330 pct. 2 C. proc.

civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în

anulare la Curtea Supremă de Justiție, hotărârile judecătorești irevocabile

„când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond ori hotărârea este vădit

netemeinică”.

Din economia textului legal

menționat rezultă că o hotărâre irevocabilă poate fi desființată, urmare a

atacării acesteia cu recurs în anulare, atât pentru nelegalitate, cât și pentru

netemeinicie.

Desființarea unei hotărâri

judecătorești irevocabile pentru nelegalitate se poate dispune, restrictiv,

numai în cazul constatării unei încălcări esențiale a legii, cu referire la

nesocotirea unor norme imperative, care a determinat o soluție greșită pe fond.

Totodată, o hotărâre irevocabilă

poate fi desființată, pentru motivul prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

atunci când aceasta este vădit netemeinică, fie în sensul nesusținerii de

materialul probator administrat, cu care este în contradicție, fie că se

întemeiază pe dovezi inexistente la dosarul cauzei.

Ca atare, admisibilitatea recursului

în anulare este condiționată de precizarea de către titularul acestei căi de

atac a normelor legale imperative încălcate, de dovedirea împrejurării că

încălcarea acestor norme a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond,

precum și de a arăta probele care sunt în contradicție vădită cu soluția

adoptată de instanță sau, după caz, care sunt considerentele în sprijinul

acesteia, nesusținute de probe aflate la dosar.

În cauză, instanțele au reținut că

reclamantul s-a prezentat, în condițiile stabilite de Ministerul Justiției, la

examenul organizat în vederea promovării pe loc la instanță, a fost declarat

reușit la examenul menționat, iar intimatul nu a valorificat rezultatle

examenului în condițiile Regulamentului privind organizarea și desfășurarea

examenului în vederea promovării într-o funcție de execuție vacantă sau pe loc

la instanțele și parchetele de pe lângă acestea, aprobat prin Ordinul nr.

996/C/2000 al ministrului justiției.

Se constată că, în raport de cele

reținute în baza materialului probator administrat în cauză, în mod corect

instanța a dispus în sensul admiterii acțiunii și obligării Ministerului

Justiției la emiterea ordinului privind promovarea pe loc a reclamantului, în

funcția de judecător de curte de apel, cu stabilirea drepturilor salariale

corespunzătoare.

Atât prin apărarea formulată la

judecarea în fond a cauzei, cât și prin motivele recursului declarat împotriva

hotărârii primei instanțe, intimatul a susținut că, în raport de lipsa unor

posturi aprobate, valorificarea examenului în sensul arătat nu este posibilă.

Este adevărat că promovarea într-o

funcție de execuție pe un post vacant sau pe loc la instanțele judecătorești și

parchetele de pe lângă acestea este o vocație, după îndeplinirea condițiilor de

vechime și calitate a activității profesionale prevăzute de lege.

Această vocație devine însă un drept

subiectiv, în limita locurilor aprobate, după prezentarea la examen în

condițiile regulamentului menționat, susținerea acestuia și declararea sa ca

„reușit”.

Ministerul Justiției nu și-a

îndeplinit obligația prevăzută de art. 8 din Regulamentul menționat privitoare

la comunicarea numărului de posturi vacante și de posturi aprobate.

Or, în mod corect instanța a reținut

că neîndeplinirea acestei obligații de către organul administrativ nu este

imputabilă reclamantului și nu poate justifica nevalorificarea examenului

organizat pentru promovarea pe loc la instanțe.

Este de reținut în acest sens că,

neintervenind promovarea pe loc pe un număr de posturi aprobate, prin

departajare, în ordinea descrescătoare a mediilor, promovarea examenului cu

medii situate peste cele stabilite prin regulament este suficientă prin ea

însăși.

Ca atare, hotărârile atacate sunt

legale și temeinice, instanțele stabilind corect starea de fapt și aplicând

dispozițiile legale incidente, criticile formulate prin recursul în anulare,

fără precizarea normelor imperative încălcate și probelor greșit interpretate,

se constată a fi neîntemeiate.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatând că hotărârile atacate nu sunt supuse cazului de casare

prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul în

anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței nr. 44 din 1 aprilie 2002 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și deciziei nr. 2526

din 28 iunie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată astăzi 8 decembrie 2003,

în ședință publică.