Josephides împotriva Ciprului

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE JOSEFIDE v. CYPRUS (Depunerea nr. 2647/02) HOTĂRÂREA STRASBOURG 19 ianuarie 2006 FINAL 19/04/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Ar putea fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Josephides v. Cipru, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Loucaides Doamna Tulkens Steiner Hajiyev Spielmann S.E. Jebens, judecători și grefierul Secțiunii Nielsen, deliberat în privat la 13 decembrie 2005, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a fost originat într-o cerere (nu.

2647/02) împotriva Republicii Cipru depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național cipriot, dl Nicos Josephides („reclamantul”), la 1 octombrie 2001. Reclamantul a fost reprezentat de dl C. Josephides, un avocat practicant în Athienou. Guvernul cipriot (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor la momentul respectiv, dl S. Nikitas, Procuror general al Republicii Cipru. La 24 septembrie 2002, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice plângerea privind durata procedurii către Guvern. Aplicand art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât să pronunțe asupra admisibilității și a meritelor cererii în același timp.

FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1945 și trăiește în Nicosia. La 20 octombrie 1987, reclamantul a depus o acțiune civilă în Curtea de District a Paphos împotriva a două persoane private și a guvernului care solicită daune în ceea ce privește violarea ilegală a proprietății sale și majorarea costurilor pe care le-a suportat ca urmare. Procesul a fost încheiat în jurul lunii februarie/martie 1989. Cazul a fost stabilit de două ori pentru menționare și apoi pentru audierea la 3 Octombrie 1989, la cererea părților de o dată de audiere după sărbătorile de vară, au fost suspendate, totuși, la ultima dată, după cererea reclamantului în acest sens. La 14 noiembrie 1989, după cererea reclamantului, Curtea a eliberat o ordonanță de efectuare a unei inspecții de către Biroul Registrului Terenului.

Cazul a fost lăsat sine decedat în așteptarea rezultatului inspecției. La 8 ianuarie 1993, Registrul Terenului a informat instanța că raportul lor era pregătit. Între 8 ianuarie 1993 și 18 martie 1997, cazul a fost suspendat de mai multe ori. Odată la cererea reclamantului și de trei ori din cauza eșecului avocatului său de a apar în instanță, o dată de unul dintre inculpați, de trei ori la cererea tuturor părților și o singură instanță. În această perioadă, instanța a tratat, printre altele, , o cerere interlocutivă depusă de Guvernul inculpat la 12 octombrie 1995 pentru concedierea cauzei pe baza lipsei de competență. La 8 noiembrie 1995, instanța a respins această cerere.

Un recurs a fost depus de Guvernul inculpat la Curtea Supremă, care a fost retrasă la 21 februarie 1997. 10. La 18 martie 1997, cazul a revenit la Curtea de District a Paphos și a fost stabilit pentru audiere la 30 iunie 1997. După două amânări, una la cererea reclamantului și alta la una din cererile inculpatului, au început audierea cazului la 10 decembrie 1997. 11. Ședința a fost finalizată la 22 octombrie 1998. În această perioadă, au avut loc aproximativ zece sesiuni de audiere. 12. La 20 septembrie 1999, Curtea de district și-a pronunțat hotărârea în favoarea reclamantului cu privire la cererile sale împotriva primelor două inculpate și a atribuit costuri și daune nominale. Curtea a respins acțiunea în ceea ce privește Guvernul.

13. La 1 noiembrie 1999, reclamantul a depus apel la Curtea Supremă. 14. La 24 aprilie 2001, Curtea Supremă și-a respins recursul cu costuri care urmează să fie plătit de el. II. LEI DOMESTICE RELEVANTE 15. art. 30 alineatul (2) din Constituția Cipriotă prevede următoarele dispoziții: (2) „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare persoană are dreptul la o audiere într-un termen rezonabil de [a] ... instanță...”. La 30 iulie 2001, Curtea Supremă a adoptat „Răgul de practică judiciară” care prevede următoarele: „În timpul ședinței Curții din 3 iulie 2001 și înainte ca Curtea să decurgă cu activitatea judiciară, Președintele a anunțat eliberarea următoarei reguli de practică judiciară.” Președintele Curții Supreme, dl G.M.

Pikis, a declarat după cum urmează: „Cu acordul unanim al tuturor judecătorilor Curții Supreme, se emite următoarea regulă de practică: Se recunoaște că datoria de audiere a cazurilor într-un termen rezonabil este datoria individuală a judecătorului judecător și o datorie colectivă a funcției judiciare. Înființarea de norme pentru efectuarea unui proces în timp rezonabil și supravegherea procedurilor de prevenire a întârzierilor este responsabilitatea Curții Supreme. Performanța sa trebuie reglementată într-un mod care să asigure, nu numai în avans, ci și în cursul procesului, respectarea garanțiilor stabilite de art. 30.2 din Constituție și a principiilor care reglementează administrarea corectă a justiției, astfel cum se prevede în circulari ale Curții Supreme.

Pentru atingerea acestui scop, se adoptă actuala Regula de practică. Ori de câte ori se întârzie cunoștințele Curții Supreme ( fie prin intermediul Registrelor sau după reprezentanțele făcute de orice persoană care are un interes în procesul cazului) că procesul este întârziat, fie apare din aranjamentele făcute – în ceea ce privește procesul său – că este posibil ca procesul să fie întârziat, sau în cazul în care se pare că audierea nu este desfășurată în mod ininterrupt, astfel cum este stabilită în circularurile Curții Supreme, Curtea Supremă poate emite indicații pentru prevenirea întârzierilor în audierea cazului și pentru procesul ininterrupt al cazului, după cum consideră potrivit. Responsabilitatea de a observa desfășurarea cauzelor judecate, în scopul informației Curții Supreme cu privire la întârzieri observate sau preconizate în procesul cazurilor civile și penale, este conferită grefierului, care va servi la Curtea Supremă.

Adunarea informațiilor în această chestiune este reglementată în timp util de grefierul șef”. HOTĂRÂREA ARTICOLUL 6 § 1 ALICULUI 17. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „templ rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la ... o audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal...” 18. Guvernul a contestat acest argument. 19. Durata generală a procedurii a fost de 13 ani, opt luni și șase zile. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 1 Ianuarie 1989, atunci când recunoașterea de către Cipru a dreptului de cerere individuală a intrat în vigoare și s-a încheiat la 26 iunie 2001 când Curtea Supremă a respins apelul reclamantului, care a constituit astfel 12 ani, 5 luni și 25 zile pentru două niveluri de competență.

20. Cu toate acestea, Curtea reiterează că, pentru a stabili raționalitatea timpului în cauză, trebuie avută în vedere situația cauzei la 1 ianuarie 1989 (a se vedea, printre altele, Styranowski c. Polonia , nr. 28616/95 , § 46, ECHR 1998-VIII; Foti și alții c. Italia , hotărârea din 10 decembrie 1982 , Serie A nr. 56, p. 18, § 53). Prin urmare, până la 1 ianuarie 1989, procedurile erau deja pendente de peste un an și două luni. Admisibilitate Prezentările în fața Curții 21. Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție și, în consecință, că cererea instantană ar trebui declarată inadmisibilă. 22. Ei au susținut că reclamantul ar fi putut depune o acțiune civilă în instanța internă împotriva Guvernului, susținând o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 30 din Constituția cipriotă de a-și determina drepturile și obligațiile civile într-un timp rezonabil și de a solicita daune.

art. 35 din Constituția cipriotă a impus o obligație, printre altele, Autoritățile judiciare pentru a asigura aplicarea eficientă a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale garantate în temeiul Constituției. 23. În sprijinul argumentelor lor, Guvernul s-a bazat pe hotărârea Curții Supreme în cazul Yiallourou c. Evgenios Nicolaou (8 mai 2001, acțiunea civilă nr. 9931) constatarea unei încălcări a dreptului la viața privată a reclamantului, astfel cum este garantat de Constituția Cipriotă. Guvernul a susținut, de asemenea, că, de la adoptarea hotărârii de mai sus, o serie de persoane au depus acțiuni civile împotriva Republicii care pretind daune pentru încălcarea drepturilor omului.

Prin exemplu, Guvernul s-a referit la o acțiune civilă pe calea Curții de District din Nicosia (acțiunea civilă nr. 3216/02) în care reclamanții s-au plâns de o încălcare a dreptului lor la o audiere echitabilă datorită lungii procedurilor în temeiul articolelor 30 din Constituția Cipriotă și 6 § 1 din Convenție. 24. Potrivit Guvernului, remediile care ar putea fi acordate în domeniul jurisdicției civile includ daune, ordonanțe interzice și obligatorii și alte remedii conexe. 25. În cele din urmă, Guvernul s-a referit la „Rul de practică judiciară” emis la 3 iulie 2001, conform căreia Curtea Supremă ar putea emite direcții ex proprio motu sau la cererea unei părți interesate la acțiune, pentru a preveni întârzierile și întreruperile care au avut loc în cursul audierii cazurilor.

Ei au declarat că regulamentul de mai sus a fost aplicat de către Curtea Supremă în mai multe ocazii și au menționat un caz în care instanța de district relevantă a ordonat instanța de judecată să procedeze exclusiv și ca o chestiune de prioritate ( Banca Federală a Libanului v. Nicos Shacolas , acțiunea civilă nr. 747/86 . 26. Reclamantul a contestat argumentele guvernului susținând că a epuizat toate căile de recurs disponibile. În acest sens, el a remarcat că „Rul de practică judiciară” menționat de Guvern a fost eliberat după încheierea procedurii referitoare la cazul său. În orice caz, el a afirmat că atât în conformitate cu reglementarea, cât și în general, este responsabilitatea instituțiilor judiciare să asigure faptul că cazurile au fost efectuate într-un timp rezonabil.

Evaluarea Curții 27. Curtea consideră că afirmațiile guvernului sunt generale și nu pot fi suficiente pentru a justifica obiecția pe care le-au susținut. 28. În ceea ce privește afirmația Guvernului că reclamantul ar fi putut să-și prezinte plângerea cu privire la durata procedurii prin depunerea unei acțiuni civile împotriva Guvernului, Curtea remarcă că, deși exemplele citate ilustrează posibilitatea de recurs în fața instanțelor interne în ceea ce privește acuzațiile referitoare la încălcarea drepturilor protejate în temeiul Constituției Cipriotă și al Convenției, acestea nu indică dacă reclamantul în acest caz ar putea obține în realitate ajutor – fie preventiv, fie compensator – prin faptul că are un astfel de recurs în ceea ce privește plângerea de lungime.

În plus, Guvernul nu a făcut trimitere la jurisprudența specifică și stabilită privind disponibilitatea unor daune adecvate pentru întârzierile deja suferite și consecințele acestora, sau asupra posibilității unei astfel de acțiuni care să fie preventive de întârziere suplimentară ( Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 159, ECHR 2000-XI). 29. În ceea ce privește „Regulamentul practicii judiciare”, Curtea constată, în primul rând, că această Regula a fost eliberată după încheierea procedurii relevante. În orice caz, acesta observă că atunci când Curtea Supremă este informată fie prin registrul unei instanțe, fie printr-o parte interesată, că procesul unei cauze a fost sau va fi posibil întârziat, aceasta poate emite indicii instanței competente privind prevenirea întârzierilor și continuarea audierii imediat.

Deși acceptând faptul că astfel de instrucțiuni pot avea efectul de accelerare a procedurii în cazul în care instanța în cauză le acționează imediat, Curtea constată că această regulă nu stabilește măsuri practice pe care Curtea Supremă le poate lua pentru a accelera procedurile plângute sau pentru orice sancțiune pentru nerespectarea instanței competente pentru a respecta instrucțiunile specifice. În sfârșit, Curtea observă că acest remediu susținut de Guvern nu oferă litigilor dreptul personal de a obliga Curtea Supremă să își exercite competențele de supraveghere. 30. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că guvernul nu a demonstrat că, în momentul respectiv, o soluție internă eficace era disponibilă reclamantului în ceea ce privește durata procedurii interne sau că reclamantul, în această etapă, ar trebui să fie obligat să se întoarcă la instanțele naționale și să încerce să le folosească.

Prin urmare, Curtea concluzionează că, în absența unor explicații convingătoare din partea Guvernului și având în vedere considerentele de mai sus, restul cererii nu poate fi respins pentru neepușirea măsurilor interne de evacuare. Prin urmare, Curtea respinge obiecția Guvernului cu privire la acest punct. 32. În sfârșit, Curtea constată că restul cererii nu este, în mod evident, nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, și că aceasta nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEHR 2000-VII).

34. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 35. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. Deși Curtea a luat în considerare comportamentul reclamantului în cadrul procedurii (a se vedea punctele 6, 9 și 10 de mai sus), consideră că acest lucru nu este suficient pentru a justifica lungimea procedurii, în special întârzierea referitoare la raportul Oficiului de Registrul de Teren și la auzul recursului. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil”; în consecință, s-a încălcat art. 6 § 1. II.

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 36. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înălțimei Parte contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 37. În cererea sa, reclamantul a depus mai multe cereri distincte pentru prejudiciu material. În special, el a susținut între 50.000-70.000 de lire cipriote (CYP) în ceea ce privește lucrările pe care a trebuit să le desfășoare pe proprietatea sa, CYP 30.000-40.000 în ceea ce privește violarea proprietății sale și CYP 20.000-30.000 pentru obstacolele rezultate pentru dezvoltarea proprietății sale.

38. Guvernul nu a exprimat opinia în această privință. 39. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și dauna pecuniară pretinsă; de aceea respinge această afirmație. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit prejudiciu moral. 12.000 sub acest cap, plus orice impozit care poate fi taxabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 40. În cererea sa, reclamantul a solicitat între CYP 12.000-17.000 pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne fără a furniza nici facturi sau chitanțe în acest sens. El a solicitat, de asemenea, costuri și cheltuieli suportate în fața Curții, dar fără a specifica o sumă.41.

42. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea Iatridis c. Grecia (justă satisfacție) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDH 2000 XI). 43. În ceea ce privește costurile dinaintea instanțelor interne, Curtea remarcă că durata procedurii poate crește cheltuielile juridice ale unui litigant, un punct care ar trebui luat în considerare în evaluarea cererii unui solicitant sub acest cap (a se vedea Capuano c. Italia, hotărârea din 25 iunie 1987, Serie A nr. 119, p. 15, § 37). Cu toate acestea, în cazul în cauză, Curtea constată că reclamantul nu a prezentat nicio dovadă specială în sprijinul cererilor sale pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii interne, respingând prin urmare această parte a cererii reclamantului.

În ceea ce privește costurile și cheltuielile suportate în fața Curții, Comisia constată că reclamantul a numit un avocat la 13 octombrie 2004, adică, în urma depunerii observațiilor în acest caz. Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului 500 EUR, plus orice impozit care poate fi imputabil pe această sumă. Dobânzile implicite 44. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, TRIBUNALUL DECIZIE UNANIMOUS DECLARĂ restul cererii admisibile; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; Deține (a) că statul contestat trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 12 000 EUR (două mii de euro) în ceea ce privește daunele nepecuniare, și 500 EUR (cincă sute de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, plus orice impozit care poate fi taxabil pe aceste sume, care să fie transformat în kilograme cipriote la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 ianuarie 2006, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF JOSEPHIDES v. CYPRUS (Application no. 2647/02) JUDGMENT STRASBOURG 19 January 2006 FINAL 19/04/2006 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Josephides v. Cyprus, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr L. Loucaides , Mrs F . Tulkens , Mrs E. Steiner , Mr K. Hajiyev , Mr D. Spielmann , Mr S.E. Jebens, judges , and Mr S. Nielsen , Section Registrar , Having deliberated in private on 13 December 2005, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1945 and lives in Nicosia.

RELEVANT DOMESTIC LAW

15. Article 30 (2) of the Cypriot Constitution in so far as relevant provides as follows: (2) “In the determination of his civil rights and obligations ..., every person is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... court ...”. 16 . On 30 July 2001 the Supreme Court adopted “The Rule of Judicial Practice” which provides as follows: “During the Court’s meeting of 3 July 2001 and before the Court proceeds with its judicial work, the President announced the issuing of the following Judicial Rule of practice.” The President of the Supreme Court Mr G.M. Pikis stated as follows: “With the unanimous agreement of all the Judges of the Supreme Court, the following Rule of Practice is issued: It is acknowledged that the duty for the hearing of cases within a reasonable time is the individual duty of the trial judge and a collective duty of the judicial function.

The establishment of rules for conducting a trial within reasonable time and the supervision of the procedures towards preventing delays is the responsibility of the Supreme Court. Its performance must be regulated in a way which secures, not only in advance but also during the course of the trial of cases, that the safeguards set by Article 30.2 of the Constitution and the principles governing the proper administration of Justice, as set out in circulars of the Supreme Court, are complied with. For achieving this purpose, the present Rule of Practice is adopted.

Whenever it comes within the knowledge of the Supreme Court (either through the Registries or following representations made by any person having an interest in the trial of the case without delay) that the trial of the case is being delayed, or it appears from the arrangements made – in respect of its trial– that it is possible that the trial be delayed, or where it appears that the hearing is not conducted uninterruptedly as determined by the circulars of the Supreme Court, the Supreme Court may issue directions for preventing delays in the hearing of the case and for the uninterrupted trial of the case as it deems fit. The responsibility of observing the conduct of cases undergoing trial, for the purpose of briefing the Supreme Court of delays noted or envisaged in the trial of civil and criminal cases, shall be vested with the Registrar, who will serve at the Supreme Court.

The gathering of information on this matter shall be regulated by the Chief Registrar in due course”. THE LAW I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

17. The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement, provided in Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

36. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Declares the remainder of the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 12,000 (twelve thousand euros) in respect of non-pecuniary damage, and EUR 500 (five hundred euros) for costs and expenses, plus any tax that may be chargeable on those amounts, to be converted into Cypriot pounds at the applicable rate at the date of settlement; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 19 January 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Søren Nielsen Christos Rozakis Registrar President