CtEDO 19.01.2006 Auto

CASE OF TSAGGARIS v. CYPRUS

RESPONDENT
CYP
HOTĂRÂRE
19.01.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Art. 6-1;Non-pecuniary damage - financial award;Costs and expenses partial award - Convention proceedings
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CASE OF TSAGGARIS v. CYPRUS (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

CAUZUL PRIMEI SECȚIUNI DE TSAGGARIS c. CYPRUS (Declarația nr. 21322/02) JUDGMENT STRASBOURG 19 ianuarie 2006 FINAL 19/04/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Tsaggaris c. Cipru, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Loucaides Doamna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Spielmann S.E. Jebens, judecători și grefierul Secțiunii Nielsen, deliberat în privat la 13 decembrie 2005, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 21322/02) împotriva Republicii Cipru depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național cipriot, dl Andreas Tsaggaris („reclamantul”), la 21 mai 2002. Reclamantul a fost reprezentat de dr C. Clerides, un avocat practicant în Nicosia. Guvernul cipriot (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor la momentul respectiv, dl S. Nikitas, Procuror General al Republicii Cipru. La 21 ianuarie 2003, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a hotărât să comunice plângerea privind durata procedurii către Guvern. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să pronunțe asupra admisibilității și a meritelor cererii în același timp. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1949 și trăiește în Limassol. La 10 februarie 1986, reclamantul a depus o acțiune civilă (nr. 702/86) la Curtea de District din Limassol împotriva a trei persoane și a unei societăți în ceea ce privește un contract de vânzare a unui apartament. La 11 septembrie 1987, cazul a fost scos de pe lista procesului, în urma unei cereri ale avocatului reclamantului și a acordului avocatului acuzaților, având în vedere faptul că o cerere de anulare a ordinului societății inculpate a fost așteptată în fața Curții de District din Nicosia. Curtea a afirmat, în special, că „prin consimțământ, acțiunea este luată de pe lista procesului care urmează să fie fixată de nou pe cererea fiecărei părți la grefier atunci când cazul [a fost] gata de a fi auzit”. La 29 octombrie 1987, avocatul primelor trei acuzate a notificat instanța că ordonanța de anulare a fost eliberată împotriva societății acuzate și că reclamantul nu poate continua decât acțiunea împotriva acesteia cu concedierea instanței. La 19 martie 1988, Receptorul Oficial a solicitat instanței să nu acorde concediu pentru continuarea acțiunii în acest moment. Astfel, procedurile au rămas suspendate. Acțiunea a fost stabilită pentru o audiere în urma unei scrisori trimise la 9 februarie 1995 instanței de către avocatul celor trei primi inculpați. 10. Între data de mai sus și 7 martie 2002, s-au desfășurat doar două sesiuni de audiere. Cazul a fost suspendat de mai multe ori. Cinci dintre aceste amânări au fost la cererea reclamantului, doi datorită absenței avocatului său, trei la solicitarea părților și două la solicitarea inculpatelor. , amendamentele la plângeri și obiecții în acest sens, precum și numirea administratorilor și a noilor avocați. Reclamantul a solicitat o amânare suplimentară în această perioadă, care a fost respinsă de instanță. În plus, cauza a fost suspendată pe baza procedurilor pe calea Curții Supreme, și anume, la 15 septembrie 1998, printr-un ordin al Curții Supreme, în așteptarea depunerii cererilor de către reclamantul de certiorari și interzicerea Până la 18 martie 1999, hotărârea a fost adoptată și, în al doilea rând, în așteptarea hotărârii unui recurs depuse de reclamant la 6 februarie 2001 împotriva hotărârii instanței de district respingând o cerere de modificare a declarației sale. Curtea Supremă a respins ultimul său recurs la 21 februarie 2002. Mai 1996 și 31 octombrie 1997 11. De la 8 martie 2002 până la 26 martie 2002 au avut loc trei sesiuni de audiere și o sesiune de depuneri orale. 12. Prin hotărâre din 23 mai 2002, Curtea de District a respins acțiunea referitoare la trei dintre acuzați, dar a constatat în favoarea reclamantului cu privire la societatea acuzată. 13. La 2 iulie 2002, reclamantul a interzis un recurs împotriva hotărârii de primă instanță. Avocatul a fost acuzat la 21 martie 2003, după o amânare la cererea acuzaților cu consimțământul reclamantului. 14. La 21 aprilie 2003, Curtea Supremă a respins recursul și a confirmat concluziile instanței de district. II. art. 30 alineatul (2) din Constituția Cipriotă prevede următoarele dispoziții: (2) „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare persoană are dreptul la o... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... instanță ...”. La 30 iulie 2001, Curtea Supremă a adoptat „Răgul Practicii Judiciare” care prevede după cum urmează: „În timpul ședinței Curții din 3 iulie 2001 și înaintea Curții se desfășoară cu activitatea judiciară, Președintele a anunțat eliberarea următoarei reguli de practică judiciară. Președintele Curții Supreme, dl G.M. Pikis, a declarat după cum urmează: Cu acordul unanim al tuturor judecătorilor Curții Supreme, se emite următoarea regulă de practică: Se recunoaște că datoria pentru audiere a cazurilor într-un timp rezonabil este datoria individuală a judecătorului judecătorului judecător și o datorie colectivă a funcției judiciare. Stabilirea de norme pentru efectuarea unui proces în timp rezonabil și supravegherea procedurilor de prevenire a întârzierilor este responsabilitatea Curții Supreme. Performanța sa trebuie reglementată într-un mod care să asigure, nu numai în avans, ci și în cursul procesului, respectarea garanțiilor stabilite de art. 30.2 din Constituție și a principiilor care reglementează administrarea corectă a justiției, astfel cum se prevede în circulari ale Curții Supreme. Pentru atingerea acestui scop, se adoptă prezentul regulament de practică: Ori de câte ori se întârzie cunoștințele Curții Supreme ( fie prin intermediul Registrelor sau după reprezentanțele făcute de orice persoană care are un interes în procesul cazului) că procesul este întârziat, fie apare din aranjamentele făcute – în ceea ce privește procesul său – că este posibil ca procesul să fie întârziat, sau în cazul în care se pare că audierea nu este desfășurată în mod ininterrupt, astfel cum este stabilită în circularurile Curții Supreme, Curtea Supremă poate emite indicații pentru prevenirea întârzierilor în audierea cazului și pentru procesul ininterrupt al cazului, după cum consideră potrivit. Responsabilitatea de a observa desfășurarea cauzelor judecate, în scopul informației Curții Supreme cu privire la întârzieri observate sau preconizate în procesul cazurilor civile și penale, este conferită grefierului, care va servi la Curtea Supremă. Adunarea informațiilor în această chestiune este reglementată în timp util de grefierul șef”. HOTĂRÂREA ARTICOLUL 6 § 1 ALICULUI 17. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „templ rezonabil”, prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție, care citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la ... o audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal...” 18. Guvernul a contestat acest argument. 19. Durata generală a procedurii a fost de 17 ani, două luni și treisprezece zile pentru două nivele de competență. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 1 ianuarie 1989, atunci când recunoașterea dreptului Cipru de cerere individuală a intrat în vigoare și s-a încheiat la 21 aprilie 2003 când Curtea Supremă și-a pronunțat hotărârea. Cu toate acestea, Curtea reiterează că, pentru a stabili raționalitatea lungii de timp în cauză, trebuie avută în vedere situația cauzei la 1 ianuarie 1989 (a se vedea, printre altele, Styranowski c. Polonia , nr. 28616/95 , § 46, CEDH 1998-VIII; Foti și alții c. Italia , hotărârea de 10 Decembrie 1982, Seria A nr. 56, p. 18, § 53). Prin urmare, până la 1 ianuarie 1989, procedura era deja în așteptare de mai mult de doi ani și zece luni. Admisibilitate Prezența în fața Curții 21. Guvernul a susținut că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție și, prin urmare, că cererea instantă ar trebui declarată inadmisibilă. 22. Ei au susținut că reclamantul ar fi putut depune o acțiune civilă în instanța internă împotriva Guvernului, susținând o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 30 din Constituția cipriotă de a-și determina drepturile și obligațiile civile într-un timp rezonabil și de a solicita daune. art. 35 din Constituția cipriotă a impus o obligație, printre altele, Autoritățile judiciare pentru a asigura aplicarea eficientă a tuturor drepturilor și libertăților fundamentale garantate în temeiul Constituției. 23. În sprijinul argumentelor lor, Guvernul s-a bazat pe hotărârea Curții Supreme în cazul Yiallourou c. Evgenios Nicolaou (8 mai 2001, acțiunea civilă nr. 9931) constatarea unei încălcări a dreptului la viața privată a reclamantului, astfel cum este garantat de Constituția Cipriotă. Guvernul a susținut, de asemenea, că, de la adoptarea hotărârii de mai sus, o serie de persoane au depus acțiuni civile împotriva Republicii care pretind daune pentru încălcarea drepturilor omului. Prin exemplu, Guvernul s-a referit la o acțiune civilă pe calea Curții de District din Nicosia (acțiunea civilă nr. 3216/02) în care reclamanții s-au plâns de o încălcare a dreptului lor la o audiere echitabilă datorită lungii procedurilor în temeiul articolelor 30 din Constituția Cipriotă și 6 § 1 din Convenție. 24. Potrivit Guvernului, remediile care ar putea fi acordate în domeniul jurisdicției civile includ daune, ordonanțe interzice și obligatorii și alte remedii conexe. 25. În cele din urmă, Guvernul s-a referit la „Rul de practică judiciară” emis la 3 iulie 2001, conform căreia Curtea Supremă ar putea emite direcții ex proprio motu sau la cererea unei părți interesate la acțiune, pentru a preveni întârzierile și întreruperile care au avut loc în cursul audierii cazurilor. Ei au declarat că regulamentul de mai sus a fost aplicat de către Curtea Supremă în mai multe ocazii și au menționat un caz în care instanța de district relevantă a ordonat instanța de judecată să procedeze exclusiv și ca o chestiune de prioritate ( Banca Federală a Libanului v. Nicos Shacolas , acțiunea civilă nr. 747/86 . 26. Reclamantul a contestat argumentele guvernului . El a susținut că nu exista nici un remediu eficace în ceea ce privește plângerea sa . Acest lucru a fost evident din lipsa jurisprudenței în ceea ce privește încălcăria de către stat a dreptului la judecată într-un timp rezonabil. Cazul de Yiallouros a fost o acțiune civilă în care au fost solicitate daune pentru încălcarea drepturilor constituționale între persoane și nu între persoanele fizice și statul ca în cazul instantaneu. În orice caz, potrivit reclamantului, este inadecvat pentru autoritățile judiciare, împotriva căreia o lungime de plângere a procedurii ar fi adresată, pentru a judeca problema. 27. Reclamantul a remarcat, de asemenea, absența unui cadru legislativ sau a normelor specifice de procedură civilă care creează un mecanism specific de depunere a acțiunilor pentru daune în cazul încălcărilor cauzate de lungimea excesivă a procedurii. În sfârșit, în ceea ce privește „Regulamentul judiciar de practică”, reclamantul a susținut că datoria de a asigura audierea cazurilor are ca obligație autorităților judiciare într-un timp rezonabil. Evaluarea 28. Curtea consideră că afirmațiile guvernului sunt generale și nu pot fi suficiente pentru a justifica obiecția pe care le-au susținut. 29. În ceea ce privește afirmația Guvernului că reclamantul ar fi putut să-și prezinte plângerea cu privire la durata procedurii prin depunerea unei acțiuni civile împotriva Guvernului, Curtea remarcă că, deși exemplele citate ilustrează posibilitatea de recurs în fața instanțelor interne în ceea ce privește acuzațiile referitoare la încălcarea drepturilor protejate în temeiul Constituției Cipriotă și al Convenției, acestea nu indică dacă reclamantul în acest caz ar putea obține în realitate ajutor – fie preventiv, fie compensator – prin faptul că are un astfel de recurs în ceea ce privește plângerea de lungime. În plus, Guvernul nu a făcut trimitere la jurisprudența specifică și stabilită privind disponibilitatea unor daune adecvate pentru întârzierile deja suferite și consecințele acestora, sau asupra posibilității unei astfel de acțiuni care să fie preventive de întârziere suplimentară ( Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 159, ECHR 2000-XI). 30. În ceea ce privește „Rul de practică judiciară”, Curtea observă că atunci când Curtea Supremă este informată fie prin registrul unei instanțe, fie printr-o parte interesată, că procesul unei cauze a fost sau va fi posibil întârziat, aceasta poate emite indicii instanței relevante privind prevenirea întârzierilor și continuarea audierii imediat. Deși acceptând faptul că astfel de instrucțiuni pot avea efectul de accelerare a procedurii în cazul în care instanța în cauză le acționează imediat, Curtea constată că această regulă nu stabilește măsuri practice pe care Curtea Supremă le poate lua pentru a accelera procedurile plângute sau pentru orice sancțiune pentru nerespectarea instanței competente pentru a respecta instrucțiunile specifice. În sfârșit, Curtea observă că acest remediu susținut de Guvern nu oferă litigilor dreptul personal de a obliga Curtea Supremă să își exercite competențele de supraveghere. 31. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că guvernul nu a demonstrat că, în momentul respectiv, o soluție internă eficace era disponibilă reclamantului în ceea ce privește durata procedurii interne sau că reclamantul, în această etapă, ar trebui să fie obligat să se întoarcă la instanțele naționale și să încerce să le folosească. În consecință, Curtea concluzionează că, în absența unor explicații convingătoare din partea Guvernului și având în vedere considerentele de mai sus, restul cererii nu poate fi respins pentru faptul că nu scapă de căile de recurs interne. Curtea respinge astfel obiecția guvernului cu privire la acest punct. 33. În cele din urmă, Curtea constată că plângerea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). 35. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun la dispoziție chestiuni similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 36. Curtea a luat act de conduita părților și, în special, de comportamentul reclamantului (a se vedea punctele 6, 10 și 13 mai sus). În acest sens, Curtea constată că reclamantul este responsabil pentru prelungirea procedurii. Printre altele, Curtea constată că, în timpul perioadei în care acest caz a rămas în afara listei de judecată, reclamantul a rămas inactiv și că este avocatul inculpatului care a solicitat să fie fixat cazul pentru audierea. Cu toate acestea, după examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că acest lucru nu este suficient pentru a justifica durata generală a procedurii în fața Curții de District din Limassol, aceasta din urmă fiind, de asemenea, responsabilă, printre altele Prin urmare, având în vedere jurisprudența în cauză și în ansamblul procesului, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „tempă rezonabilă” și, în consecință, a existat o încălcare a art. 6 § 1. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 37. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea oferă, dacă este necesar, o satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 38. Reclamantul a solicitat 25.000 de lire cipriote (CYP) în ceea ce privește prejudiciile morale. 39. Guvernul a contestat cererea. 40. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit prejudicii morale. Hotărând în mod echitabil, acesta îi acordă 10.000 EUR sub acest cap, plus orice impozit care poate fi imputabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 41. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 6.000 de CYP pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. El a furnizat o factură/declararea contului semnat de avocatul său conform căreia această sumă a fost calculată pe baza unei rate orare ale CYP 100. 42. Guvernul a lăsat chestiunea la discreția Curții. Ei au subliniat totuși că nu au fost prezentate informații de către reclamant. 43. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea (a se vedea Iatridis c. Grecia (justă satisfacție) [GC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000 XI). În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 1 500 EUR pentru acțiunea în fața Curții, plus orice impozit care poate fi perceput pe această sumă. Dobânzi implicite 44. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL DECIZIE UNANIMOUS DECLARĂ restul cererii admisibile; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; Deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 10.000 EUR (o mie de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, plus orice impozit care poate fi taxabil pe aceste sume, care să fie transformat în kilograme cipriote la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 19 ianuarie 2006, în conformitate cu art. 77 § § 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă