ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3482/2003

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1212 din 31 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția

a III-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de A.M.D., A.M.C. și A.J.L. în

contradictoriu cu Regia Autonomă Administrația Patrimoniului de Stat și intervenientul

Ministerul Finanțelor, precum și cererea de arătare a titularului dreptului

formulată de pârâtă, fiind obligat R.A. APAPS și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în București   compus din apartamentul nr.1 situat la parter și garajul

aferent.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că

imobilul revendicat a aparținut autorilor reclamanților N. și E.A., care l-au

dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19670/1939 la

Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și că preluarea lui de către stat s-a făcut

abuziv, fără titlu, întrucât Decretul nr. 92/1950 contravenea prevederilor

Constituției în vigoare din 1948 și dispozițiilor art. 481 C. civ., potrivit

căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa fără o justă și

prealabilă despăgubire; au fost avute în vedere și prevederile art. 6 din Legea

nr. 213/1998.

Apelurile declarate de Administrația

Patrimoniului Protocolului de Stat S.A. și Ministerul Finanțelor Publice

împotriva acestei hotărâri, au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 58

din 14 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

S-a reținut în esență că Decretul nr. 92/1950

contravenea Constituției din 1948, care prin art. 8 garanta proprietatea

particulară, prevăzând conform art. 10 ca unică modalitate de preluare a

imobilelor de către stat exproprierea pentru cauză de utilitate publică, pe

baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită în justiție.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. și Ministerul Finanțelor

Publice ca reprezentant al statului român, solicitând modificarea deciziei

atacate și respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată.

Se susține că imobilul a trecut în proprietatea

statului în baza unui titlu valabil, Decretul nr. 92/1950, care este în

concordanță cu ordinea constituțională existentă la acea dată, că instanțele nu

au fost preocupate în a stabili dacă reclamanții erau exceptați de la

naționalizare, pentru că numai în acest caz se poate aprecia dacă bunul a fost

preluat abuziv de către stat. Prin comparare de titluri, se consideră că titlul

statului este mai bine caracterizat, față de titlul reclamanților, astfel că

acțiunea în revendicare a fost greșit admisă.

Recursurile nu sunt întemeiate, urmând a fi

respinse în raport de cele ce urmează:

Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/998

fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților

administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie

1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul

unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la

care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către

stat. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a textului redat, ca și

instanța de fond de altfel reținând că preluarea imobilului în litigiu în

temeiul Decretului nr. 92/1950 este nelegală, pentru considerentele redate în

motivarea deciziei.

În plus, se constată că și aplicarea

dispozițiilor de expropriere a fost nelegală, întrucât autorii reclamanților se

încadrau deplin în prevederile art. II din actul normativ în discuție, care

exceptau de la naționalizare anumite categorii de persoane. Între acestea se

încadrează cu evidență și tatăl reclamanților, de profesie inginer, salariat la

IPROMET.

Este de remarcat că o astfel de constatare s-a

efectuat în cadrul altui litigiu inițiat la 27 februarie 1995, în finalul

căruia s-a pronunțat sentința civilă nr. 5012 din 21 aprilie 1997 a

Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, prin care a

fost admisă acțiunea în revendicare, dispunându-se obligarea Consiliului

General al Municipiului București și S.C. H.N. S.A. de a lăsa reclamantului A.N.A.

– tatăl reclamanților din cauza de față în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 485 mp

și construcția cu subsol, parter și etaj 1. În timpul soluționării acestui

litigiu, apartamentul nr. 1 de la parter al imobilului revendicat a fost trecut

în administrarea RAPPS, conform H.G. nr. 39 din 30 ianuarie 1996.

De aceea acțiunea a fost formulată împotriva

acestei societăți, care având bunul în litigiu numai în administrare, a cerut

introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor, ca titular al dreptului de

proprietate.

Așa cum a reținut corect instanța de apel,

imobilul a fost preluat nelegal, abuziv de stat, astfel că în mod legal și

temeinic a fost admisă acțiunea în revendicare.

Așa fiind recursurile de față în sprijinul

cărora au fost invocate prev. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt neîntemeiate,

urmând a fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de

Ministerul Finanțelor Publice  și de R.A.   Administrația   Patrimoniului

Protocolului  de  Stat

împotriva deciziei nr. 58 din 14 februarie 2002 a Curții de

Apel București, secția  a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2003.