ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3482/2003

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1212 din 31 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de A.M.D., A.M.C. și A.J.L. în contradictoriu cu Regia Autonomă Administrația Patrimoniului de Stat și intervenientul Ministerul Finanțelor, precum și cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtă, fiind obligat R.A. APAPS și Statul Român prin Ministerul Finanțelor să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București compus din apartamentul nr.1 situat la parter și garajul aferent.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul revendicat a aparținut autorilor reclamanților N. și E.A., care l-au dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19670/1939 la Tribunalul Ilfov, Secția Notariat și că preluarea lui de către stat s-a făcut abuziv, fără titlu, întrucât Decretul nr. 92/1950 contravenea prevederilor Constituției în vigoare din 1948 și dispozițiilor art. 481 C. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa fără o justă și prealabilă despăgubire; au fost avute în vedere și prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Apelurile declarate de Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat S.A. și Ministerul Finanțelor Publice împotriva acestei hotărâri, au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 58 din 14 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

S-a reținut în esență că Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției din 1948, care prin art. 8 garanta proprietatea particulară, prevăzând conform art. 10 ca unică modalitate de preluare a imobilelor de către stat exproprierea pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită în justiție. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. și Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al statului român, solicitând modificarea deciziei atacate și respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată. Se susține că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, Decretul nr. 92/1950, care este în concordanță cu ordinea constituțională existentă la acea dată, că instanțele nu au fost preocupate în a stabili dacă reclamanții erau exceptați de la naționalizare, pentru că numai în acest caz se poate aprecia dacă bunul a fost preluat abuziv de către stat.

Prin comparare de titluri, se consideră că titlul statului este mai bine caracterizat, față de titlul reclamanților, astfel că acțiunea în revendicare a fost greșit admisă. Recursurile nu sunt întemeiate, urmând a fi respinse în raport de cele ce urmează: Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a textului redat, ca și instanța de fond de altfel reținând că preluarea imobilului în litigiu în temeiul Decretului nr. 92/1950 este nelegală, pentru considerentele redate în motivarea deciziei.

În plus, se constată că și aplicarea dispozițiilor de expropriere a fost nelegală, întrucât autorii reclamanților se încadrau deplin în prevederile art. II din actul normativ în discuție, care exceptau de la naționalizare anumite categorii de persoane. Între acestea se încadrează cu evidență și tatăl reclamanților, de profesie inginer, salariat la IPROMET. Este de remarcat că o astfel de constatare s-a efectuat în cadrul altui litigiu inițiat la 27 februarie 1995, în finalul căruia s-a pronunțat sentința civilă nr. 5012 din 21 aprilie 1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare, dispunându-se obligarea Consiliului General al Municipiului București și S.C.

H.N. S.A. de a lăsa reclamantului A.N.A. – tatăl reclamanților din cauza de față în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 485 mp și construcția cu subsol, parter și etaj 1. În timpul soluționării acestui litigiu, apartamentul nr. 1 de la parter al imobilului revendicat a fost trecut în administrarea RAPPS, conform H.G. nr. 39 din 30 ianuarie 1996. De aceea acțiunea a fost formulată împotriva acestei societăți, care având bunul în litigiu numai în administrare, a cerut introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor, ca titular al dreptului de proprietate. Așa cum a reținut corect instanța de apel, imobilul a fost preluat nelegal, abuziv de stat, astfel că în mod legal și temeinic a fost admisă acțiunea în revendicare.

Așa fiind recursurile de față în sprijinul cărora au fost invocate prev. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și de R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat împotriva deciziei nr. 58 din 14 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2003.