ÎCCJ, Decizia nr. 46/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 46/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Judecătoriei sectorului 1 București la data de 13 mai 1993, reclamantul P.-N.C.M.

a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Național de Artă al

României, să se constate calitatea sa de proprietar asupra imobilului situat în

București, strada Arhitect Ion Mincu nr. 19, sectorul 1 și obligarea pârâtului

să-i lase acest imobil în deplină proprietate și liniștită posesie.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că

reclamantul a moștenit imobilul menționat în calitate de legatar universal al

defunctei W.E.-A., căreia i-a fost naționalizat în mod abuziv în baza

Decretului nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 11196 din 3

noiembrie 1993, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea

reclamantului P.-N.C.M., dispunând restituirea către acesta, în deplină

proprietate și liniștită posesie, a imobilului situat în București, strada

Arhitect Ion Mincu nr. 19, sectorul 1.

S-a reținut că reclamantul, în

calitate de legatar universal al defunctei W.E.-A., este proprietarul

imobilului revendicat, iar prevederile Decretului nr. 92/1950 sunt

neconstituționale, impunându-se desființarea dreptului de proprietate al

statului asupra acestui imobil și restituirea lui revendicantului.

Prin decizia civilă nr. 1710/A din

24 octombrie 1994 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost

respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al

României, iar prin decizia civilă nr. 133 din 8 februarie 1995 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă a fost respins, tot ca nefondat, recursul declarat

în cauză de același pârât.

procurorul general a declarat recurs în anulare împotriva celor trei hotărâri

și, invocând prevederile art. 330 pct. 1 C. proc. civ., a susținut că, prin

scoaterea imobilului din proprietatea statului, care îl deținea în baza legii,

instanțele au depășit atribuțiile puterii judecătorești, intrând în domeniul de

activitate al altei puteri din stat.

Prin decizia nr. 353 din 7 februarie

1996 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, a fost admis recursul în

anulare și, casându-se cele trei hotărâri pronunțate în cauză, s-a dispus

respingerea acțiunii.

S-a motivat că dreptul de

proprietate al statului asupra imobilului în litigiu s-a născut în baza

Decretului nr. 92/1950, în a cărui listă anexă, completată prin Hotărârea

Consiliului de Miniștri nr. 1253/1959, figurează la poziția nr. 70, iar legea

constituie, potrivit art. 645 C. civ., un mod de dobândire a dreptului de

proprietate.

S-a relevat că invocarea prin

hotărârile atacate a neconstituționalității Decretului nr. 92/1950 nu era

posibilă întrucât potrivit art. 144 lit. a) din Constituția României, intrată

în vigoare la data de 8 decembrie 1991, competența de a se pronunța asupra

constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, revine numai

Curții Constituționale, iar excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

din legile promulgate se invocă în fața instanțelor judecătorești și se

soluționează tot de Curtea Constituțională.

S-a mai învederat că, în ceea ce

privește drepturile constituite sub imperiul legii anterioare și ale căror

efecte s-au epuizat înainte de adoptarea actualei Constituții, este exclusă

orice verificare sub aspectul constituționalității deoarece ar contraveni

principiului neretroactivității legii, înscris în art. 15 alin. (2) din legea

fundamentală.

În fine, s-a subliniat că legile

adoptate într-o ordine constituțională anterioară nu ar putea fi examinate

decât în raport cu acea ordine și organismele prevăzute atunci, fiindu-le

aplicabile actualele norme constituționale numai în măsura în care, nefiind

contrazise de acestea, au rămas în vigoare.

Conchizându-se, s-a arătat că,

arogându-și dreptul de a cenzura Decretul nr. 92/1950, în raport cu prevederile

Constituției din 1948, drept pe care instanțele ordinare nu l-au avut

niciodată, atât judecătoria, cât și tribunalul și curtea de apel au depășit

atribuțiile puterii judecătorești.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 7 ianuarie 2003, Curtea

menționată a respins excepția

ratione materiae

invocată de Guvernul

României și a stabilit că, în cauză, este aplicabil art. 6 al Convenției pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Ca urmare, hotărârea adoptată de

această instanță a statuat că prin decizia nr. 353 din 7 februarie 1996 a secției

civile a Curții Supreme de Justiție a României s-au încălcat:

- art. 6 § 1 al

Convenției prin absența unui proces echitabil;

- art. 6 § al

Convenției pe motivul încălcării dreptului de acces la un tribunal;

- art. 1 al

Protocolului nr. 1 al Convenției.

Totodată, s-a dispus :

- obligarea statului român să

restituie reclamantului, în termen de 3 luni din ziua în care hotărârea va

rămâne definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, imobilul din litigiu și

terenul pe care se află;

- în lipsa unei astfel de

restituiri, obligarea statului român să plătească reclamantului, în aceleași

trei luni, 900.000 Euro, ca daune materiale, care se vor converti în moneda

națională la rata de schimb în momentul regularizării situației;

- obligarea statului român să mai

plătească reclamantului, în termen de 3 luni din ziua rămânerii definitive a

hotărârii conform art. 44 § 2 al Convenției, sumele de 15.000 Euro pentru daune

morale și de 1.523 Euro pentru cheltuieli de judecată, care se vor converti în

moneda națională la rata de schimb din momentul regularizării situației.

S-a mai hotărât ca sumele menționate

să fie majorate cu o dobândă simplă la o rată egală dobânzii pe un împrumut

mergând la Banca Centrală Europeană, aplicabilă în această perioadă, mărită cu

3%, începând din momentul expirării termenelor și până la plata efectivă. Totodată,

a fost respins capătul de cerere privind diferența dintre despăgubirile

acordate și cele pretinse.

S-a mai motivat de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului că, în cauză, a fost încălcat dreptul de proprietate al

reclamantului și a dreptului acestuia de acces la justiție. S-a relevat, în

acest sens, că prin aplicarea dispozițiilor art. 330 C. proc. civ., privind

recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție nu a ținut seama de principiul

privind securitatea raporturilor juridice și de dreptul reclamantului la un

proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție, precum și că excluderea

acțiunii în revendicare din competența instanțelor contravine dreptului de

acces la un tribunal garantat prin același articol din Convenție.

De asemenea, s-a considerat că

soluția Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea reclamantului de

bunul său în sensul prevederii din prima parte a primului paragraf din art. 1

al Protocolului nr. 1, ceea ce constituie o ingerință în dreptul său de

proprietate.

Or, se arată în continuare, în

aceste condiții, chiar dacă s-ar demonstra că privarea de libertate a servit

unei cauze de interes public, a fost rupt echilibrul între exigențele de

interes general și imperativele respectării drepturilor fundamentale ale

individului, iar reclamantul a suportat o daună exorbitantă, încălcându-se

astfel prevederile art. 1 din Protocolul menționat.

S-a estimat, prin considerentele

hotărârii, că restituirea bunului în litigiu, așa cum s-a dispus de prima

instanță, ar pune pe reclamant într-o situație echivalentă celei avute în

vedere prin prevederile din art 1 al Protocolului nr. 1, precum și că, în

măsura în care această restituire nu s-ar realiza în termen de 3 luni, de la

data rămânerii definitive a hotărârii, statul român va trebui să achite, pentru

daune materiale, o sumă de 900.000 de Euro, apreciată ca reprezentând valoarea

de vânzare a imobilului.

S-a mai apreciat că pentru ingerințele

grave în drepturile reclamantului de a se adresa unei instanțe competente și de

a avea un proces echitabil, cu privire la bunul său, suma de 15.000 de Euro ar

reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

invocând dispozițiile art. 330 pct. 4 C. proc. civ., astfel cum a fost

modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, a declarat un nou recurs în anulare, prin

care este vizată decizia nr. 353 din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă.

Prin acest recurs în anulare s-a

susținut că, din moment ce hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7

ianuarie 2003 a constatat că, prin decizia menționată, Curtea Supremă de Justiție

a săvârșit o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului,

ca urmare a admiterii primului recurs în anulare și a respingerii acțiunii în

revendicare formulată de reclamantul P.-N.C.M., se impune ca această decizie să

fie desființată.

S-a învederat în acest sens că,

reținând că acțiunea intentată de reclamant nu este de competența instanțelor

judecătorești, Curtea Supremă de Justiție a încălcat prevederile art. 6 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale

referitoare la accesul liber la justiție și la dreptul de a beneficia de un

proces echitabil, deoarece introducerea primului recurs în anulare, împotriva

unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, a adus o atingere gravă

securității juridice în ordinea de drept.

S-a mai relevat că, în raport cu

dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României, instanțelor

judecătorești le revine îndatorirea de a aplica direct, în cauzele pe care le

soluționează, prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale, care a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994,

erau obligatorii la data judecării primului recurs în anulare.

În concluzie, s-a cerut casarea

deciziei atacate și menținerea soluției pronunțate în primă instanță.

fondat.

Așa cum s-a arătat, reclamantul P.-N.C.M.

a revendicat la data de 13 mai 1993, în calitate de legatar universal al

defunctei W.E.-A., imobilul situat în strada Arh. Ion Mincu nr. 19, din

București, sectorul 1, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Admițându-se acțiunea prin sentința

civilă nr. 11196 din 3 noiembrie 1993 a Judecătoriei sectorului 1 București,

s-a constatat că reclamantul, în calitate de legatar universal al defunctei

sus-menționate, este proprietarul imobilului revendicat, compus din teren în

suprafață de 800 m.p. și din construcție.

Ca urmare a admiterii acțiunii,

Muzeul de Artă al României a fost obligat să lase acest imobil, în deplină

proprietate reclamantului și s-a dispus transcrierea titlului de proprietate al

reclamantului, cu privire la imobilul respectiv, în registrul de transcripțiuni

imobiliare al Notariatului de Stat al sectorului 1 București.

În motivarea sentinței s-a relevat,

în esență, că Decretul nr. 92/1950, fiind contrar Constituției din 1948, în

vigoare la acea dată, nu putea produce efecte juridice cu privire la bunul

revendicat.

S-a mai învederat că acest act juridic

de naționalizare, emis cu încălcarea prevederilor din Codul civil referitoare

la dreptul de proprietate, este lovit de nulitate absolută deoarece a fost

fondat pe o cauză ilicită.

În fine, s-a subliniat că Decretul

nr. 92/1950 nici nu era aplicabil față de proprietara de atunci a imobilului,

al cărei legatar universal este reclamantul, deoarece aceasta era exceptată de

la naționalizare întrucât soțul ei avea calitatea de salariat (director de

bancă).

Sentința menționată a rămas

definitivă, intrând în puterea lucrului judecat în urma respingerii apelului și

recursului, declarate de Muzeul Național de Artă al României, în calitate de

pârât, prin deciziile civile nr. 1710/A din 24 octombrie 1994 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă și, respectiv, nr. 133 din 8 februarie 1995 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Admițând primul recurs în anulare și

desființând hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, cu

consecința respingerii acțiunii în revendicare, secția civilă a Curții Supreme

de Justiție a încălcat prevederi din ordinea de drept internă și din tratatele

internaționale la care România a aderat, ratificându-le.

Astfel, considerând că instanțelor

judecătorești nu le-ar reveni atribuția de a soluționa acțiunea introdusă de

reclamantul P.-N.C.M., instanța supremă a nesocotit rolul și funcția justiției

ca putere distinctă de celelalte autorități ale statului.

Or, competența instanțelor

judecătorești de a judeca, fără distincție, orice acțiune având ca obiect

conflicte referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, rezultă în mod

vădit din dreptul de jurisdicție generală a acestora, în raport cu celelalte

autorități ale statului, de a soluționa orice cerere de chemare în judecată, în

scopul asigurării ordinii și liniștii în societate.

În adevăr, este de observat că prin

art. 21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție, se prevede că

„orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a

libertăților și a intereselor sale legitime", precum și că „nici o lege nu

poate îngrădi exercitarea acestui drept".

Tot astfel, prin art. 2 din Legea

nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească se prevede că „orice persoană se

poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor

sale legitime", nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept,

iar „instanțele judecă toate procesele privind raporturile juridice civile,

comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum și orice alte

cauze pentru care legea nu stabilește o altă competență".

Mai mult, prin art. 3 C. civ. s-a

statuat, cu caracter de principiu, că „judecătorul care va refuza de a judeca,

sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va

putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate".

Dreptul fundamental al oricărei

persoane de a se adresa justiției este consacrat și prin tratatele

internaționale la care România a devenit parte.

În această privință, prin art. 6 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1934, se prevede că „orice

persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un

termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială,

instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și

obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații

în materie penală îndreptate împotriva sa",iar prin art. 13 din aceeași

Convenție se precizează că „orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți

recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze

efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora

unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale".

Este de reținut că, prin hotărârea

Curții Europene pentru Drepturile Omului din 7 ianuarie 2003, s-a considerat

neîndreptățit refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor

competența de a examina o acțiune în revendicare pe motiv că acestea nu ar avea

atribuții în aprecierea constituționalității unei legi din 1950.

De asemenea, este de observat că

aceeași Curte Europeană a considerat că, prin modul în care a făcut aplicarea

dispozițiilor art. 330 C. proc. civ., privind reglementarea recursului în

anulare din momentul judecării lui, Curtea Supremă de Justiție nu a ținut cont

de principiul de securitate a raporturilor juridice și, prin aceasta, de

dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al

Convenției, precum și că excluderea, de către aceeași instanță, a acțiunii în

revendicare a reclamantului din competența instanțelor este, prin ea însăși,

contrară dreptului de acces la un tribunal, garantat prin același text din

Convenție.

Așa cum s-a reținut de Curtea

Europeană pentru Drepturile Omului, dreptul de proprietate al reclamantului

privind bunul în litigiu a fost stabilit prin sentința pronunțată în 3

noiembrie 1993, devenită definitivă la 8 februarie 1995, iar prin decizia

Curții Supreme de Justiție s-a anulat acea hotărâre și s-a stabilit că

proprietarul legitim al bunului era statul român.

Or, s-a subliniat, prin

considerentele hotărârii Curții Europene, că în acest fel decizia Curții

Supreme de Justiție din 7 februarie 1996 a avut ca efect privarea reclamantului

de bunul său, în sensul primei fraze din primul paragraf al art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1.

Este de menționat că prin hotărârea

Curții Europene s-a reținut că prin această ingerință, pentru care nu s-a

prezentat nici o justificare, reclamantul a fost privat mai bine de 6 ani de

proprietatea bunului, fără să primească o indemnizație care să reflecte

valoarea lui reală.

De asemenea, se impune a se ține

seama că, prin considerentele hotărârii, Curtea Europeană a estimat că, în aceste

condiții, chiar dacă s-ar demonstra că privarea de proprietate ar fi servit

unei cauze de interes public, totuși a fost rupt justul echilibru între

exigențele de interes general al comunității și imperativele respectării

drepturilor fundamentale ale individului, producându-se astfel încălcarea art. 1

din Protocolul adițional (nr. 1) al Convenției.

Ca urmare a constatării încălcării

prevederilor Convenției și ale Protocoalelor acesteia sub aspectele arătate,

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a examinat pretențiile reclamantului

și susținerile formulate în explicarea poziției Guvernului României, iar în

raport de actele prezentate și circumstanțele speței a ajuns la următoarele

concluzii:

- restituirea

imobilului în litigiu, așa cum a fost dispusă prin hotărârea rămasă definitivă

a primei instanțe, ar pune reclamantul într-o situație echivalentă celei în

care ar fi trebuit să se găsească dacă exigențele art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 ar fi fost respectate;

- în cazul

nerestituirii imobilului în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a

hotărârii Curții Europene, statul român ar trebui să plătească reclamantului,

pentru daune materiale, valoarea actuală a acestui bun;

- în raport cu

informațiile privind prețurile pe piața imobiliară din București, valoarea de

vânzare actuală a bunului în litigiu a fost estimată la 900.000 de Euro;

- ținând seama că

plângerea principală a reclamantului vizează restituirea bunului, iar în caz de

nerestituire acordarea unei sume corespunzătoare valorii acestuia, s-a

considerat că nu s-ar putea acorda nici o sumă pentru privarea de folosință, în

sensul pretențiilor formulate, întrucât s-a dispus, ca reparație, restituirea

bunului, putându-se, însă, ține cont de privarea de proprietate cu ocazia

reparării prejudiciului moral;

- pentru ingerințe

grave în drepturile reclamantului asupra bunului său, în dreptul de a recurge

la o instanță și de a beneficia de un proces echitabil, s-a estimat că suma de

15.000 de Euro ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral

suferit;

- în ceea ce privește

cheltuielile de judecată, solicitate în sumă de 10.310 Euro, s-a apreciat că

reclamantul a prezentat documente justificative pentru numai 1.523 Euro, astfel

că i s-a acordat această sumă.

Așa fiind, în raport cu cele

statuate prin hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului din 7 ianuarie

2003, pronunțată în cauză, precum și cu dispozițiile art. 46 alin. (1) din

Convenție, prin care statele membre ale Consiliului Europei s-au angajat „să se

conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt

părți", nerespectarea acestora constituind, potrivit art. 3 și art. 8 din

Statutul Consiliului Europei, o încălcare gravă, ce poate duce la încetarea

calității de membru al Consiliului Europei, urmează ca, în baza art. 330 pct. 4

C. proc. civ., să se admită recursul în anulare declarat la 12 februarie 2003,

să se caseze decizia atacată și să se dispună respingerea recursului în anulare

declarat anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 353 din 7

februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

Respinge recursul în anulare

declarat de procurorul general împotriva sentinței civile nr. 11196 din 3

noiembrie 1993 a Judecătoriei sectorului 1 București, deciziei civile nr. 1710/A

din 24 octombrie 1994 a Tribunalului Municipiului București, secția a III-a

civilă și deciziei civile nr. 133 din 8 februarie 1995 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, pe care le menține.

Pronunțată în ședință publică, azi

10 martie 2003.