ÎCCJ, Decizia nr. 46/2003

Prin cererea adresată Judecătoriei sectorului 1 București la data de 13 mai 1993, reclamantul P.-N.C.M. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul Muzeul Național de Artă al României, să se constate calitatea sa de proprietar asupra imobilului situat în București, strada Arhitect Ion Mincu nr. 19, sectorul 1 și obligarea pârâtului să-i lase acest imobil în deplină proprietate și liniștită posesie. În motivarea acțiunii, s-a arătat că reclamantul a moștenit imobilul menționat în calitate de legatar universal al defunctei W.E.-A., căreia i-a fost naționalizat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950. Prin sentința civilă nr. 11196 din 3 noiembrie 1993, Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea reclamantului P.-N.C.M., dispunând restituirea către acesta, în deplină proprietate și liniștită posesie, a imobilului situat în București, strada Arhitect Ion Mincu nr. 19, sectorul 1. S-a reținut că reclamantul, în calitate de legatar universal al defunctei W.E.-A., este proprietarul imobilului revendicat, iar prevederile Decretului nr. 92/1950 sunt neconstituționale, impunându-se desființarea dreptului de proprietate al statului asupra acestui imobil și restituirea lui revendicantului. Prin decizia civilă nr. 1710/A din 24 octombrie 1994 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, iar prin decizia civilă nr. 133 din 8 februarie 1995 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins, tot ca nefondat, recursul declarat în cauză de același pârât.

La data de 7 aprilie 1995, procurorul general a declarat recurs în anulare împotriva celor trei hotărâri și, invocând prevederile art. 330 pct. 1 C. proc. civ., a susținut că, prin scoaterea imobilului din proprietatea statului, care îl deținea în baza legii, instanțele au depășit atribuțiile puterii judecătorești, intrând în domeniul de activitate al altei puteri din stat. Prin decizia nr. 353 din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, a fost admis recursul în anulare și, casându-se cele trei hotărâri pronunțate în cauză, s-a dispus respingerea acțiunii. S-a motivat că dreptul de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu s-a născut în baza Decretului nr. 92/1950, în a cărui listă anexă, completată prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1253/1959, figurează la poziția nr. 70, iar legea constituie, potrivit art. 645 C. civ., un mod de dobândire a dreptului de proprietate. S-a relevat că invocarea prin hotărârile atacate a neconstituționalității Decretului nr. 92/1950 nu era posibilă întrucât potrivit art. 144 lit. a) din Constituția României, intrată în vigoare la data de 8 decembrie 1991, competența de a se pronunța asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora, revine numai Curții Constituționale, iar excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor din legile promulgate se invocă în fața instanțelor judecătorești și se soluționează tot de Curtea Constituțională. S-a mai învederat că, în ceea ce privește drepturile constituite sub imperiul legii anterioare și ale căror efecte s-au epuizat înainte de adoptarea actualei Constituții, este exclusă orice verificare sub aspectul constituționalității deoarece ar contraveni principiului neretroactivității legii, înscris în art. 15 alin. (2) din legea fundamentală. În fine, s-a subliniat că legile adoptate într-o ordine constituțională anterioară nu ar putea fi examinate decât în raport cu acea ordine și organismele prevăzute atunci, fiindu-le aplicabile actualele norme constituționale numai în măsura în care, nefiind contrazise de acestea, au rămas în vigoare. Conchizându-se, s-a arătat că, arogându-și dreptul de a cenzura Decretul nr. 92/1950, în raport cu prevederile Constituției din 1948, drept pe care instanțele ordinare nu l-au avut niciodată, atât judecătoria, cât și tribunalul și curtea de apel au depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Reclamantul P.-N.C.M. a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La data de 7 ianuarie 2003, Curtea menționată a respins excepția ratione materiae invocată de Guvernul României și a stabilit că, în cauză, este aplicabil art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Ca urmare, hotărârea adoptată de această instanță a statuat că prin decizia nr. 353 din 7 februarie 1996 a secției civile a Curții Supreme de Justiție a României s-au încălcat: - art. 6 § 1 al Convenției prin absența unui proces echitabil; - art. 6 § al Convenției pe motivul încălcării dreptului de acces la un tribunal; - art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției. Totodată, s-a dispus : - obligarea statului român să restituie reclamantului, în termen de 3 luni din ziua în care hotărârea va rămâne definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, imobilul din litigiu și terenul pe care se află; - în lipsa unei astfel de restituiri, obligarea statului român să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, 900.000 Euro, ca daune materiale, care se vor converti în moneda națională la rata de schimb în momentul regularizării situației; - obligarea statului român să mai plătească reclamantului, în termen de 3 luni din ziua rămânerii definitive a hotărârii conform art. 44 § 2 al Convenției, sumele de 15.000 Euro pentru daune morale și de 1.523 Euro pentru cheltuieli de judecată, care se vor converti în moneda națională la rata de schimb din momentul regularizării situației. S-a mai hotărât ca sumele menționate să fie majorate cu o dobândă simplă la o rată egală dobânzii pe un împrumut mergând la Banca Centrală Europeană, aplicabilă în această perioadă, mărită cu 3%, începând din momentul expirării termenelor și până la plata efectivă. Totodată, a fost respins capătul de cerere privind diferența dintre despăgubirile acordate și cele pretinse. S-a mai motivat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului că, în cauză, a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantului și a dreptului acestuia de acces la justiție. S-a relevat, în acest sens, că prin aplicarea dispozițiilor art. 330 C. proc. civ., privind recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție nu a ținut seama de principiul privind securitatea raporturilor juridice și de dreptul reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție, precum și că excluderea acțiunii în revendicare din competența instanțelor contravine dreptului de acces la un tribunal garantat prin același articol din Convenție. De asemenea, s-a considerat că soluția Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său în sensul prevederii din prima parte a primului paragraf din art. 1 al Protocolului nr. 1, ceea ce constituie o ingerință în dreptul său de proprietate. Or, se arată în continuare, în aceste condiții, chiar dacă s-ar demonstra că privarea de libertate a servit unei cauze de interes public, a fost rupt echilibrul între exigențele de interes general și imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului, iar reclamantul a suportat o daună exorbitantă, încălcându-se astfel prevederile art. 1 din Protocolul menționat. S-a estimat, prin considerentele hotărârii, că restituirea bunului în litigiu, așa cum s-a dispus de prima instanță, ar pune pe reclamant într-o situație echivalentă celei avute în vedere prin prevederile din art 1 al Protocolului nr. 1, precum și că, în măsura în care această restituire nu s-ar realiza în termen de 3 luni, de la data rămânerii definitive a hotărârii, statul român va trebui să achite, pentru daune materiale, o sumă de 900.000 de Euro, apreciată ca reprezentând valoarea de vânzare a imobilului. S-a mai apreciat că pentru ingerințele grave în drepturile reclamantului de a se adresa unei instanțe competente și de a avea un proces echitabil, cu privire la bunul său, suma de 15.000 de Euro ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit.

La data de 12 februarie 2003, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, invocând dispozițiile art. 330 pct. 4 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, a declarat un nou recurs în anulare, prin care este vizată decizia nr. 353 din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. Prin acest recurs în anulare s-a susținut că, din moment ce hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7 ianuarie 2003 a constatat că, prin decizia menționată, Curtea Supremă de Justiție a săvârșit o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, ca urmare a admiterii primului recurs în anulare și a respingerii acțiunii în revendicare formulată de reclamantul P.-N.C.M., se impune ca această decizie să fie desființată. S-a învederat în acest sens că, reținând că acțiunea intentată de reclamant nu este de competența instanțelor judecătorești, Curtea Supremă de Justiție a încălcat prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale referitoare la accesul liber la justiție și la dreptul de a beneficia de un proces echitabil, deoarece introducerea primului recurs în anulare, împotriva unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, a adus o atingere gravă securității juridice în ordinea de drept. S-a mai relevat că, în raport cu dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României, instanțelor judecătorești le revine îndatorirea de a aplica direct, în cauzele pe care le soluționează, prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994, erau obligatorii la data judecării primului recurs în anulare. În concluzie, s-a cerut casarea deciziei atacate și menținerea soluției pronunțate în primă instanță.

Acest recurs în anulare este fondat. Așa cum s-a arătat, reclamantul P.-N.C.M. a revendicat la data de 13 mai 1993, în calitate de legatar universal al defunctei W.E.-A., imobilul situat în strada Arh. Ion Mincu nr. 19, din București, sectorul 1, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. Admițându-se acțiunea prin sentința civilă nr. 11196 din 3 noiembrie 1993 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a constatat că reclamantul, în calitate de legatar universal al defunctei sus-menționate, este proprietarul imobilului revendicat, compus din teren în suprafață de 800 m.p. și din construcție. Ca urmare a admiterii acțiunii, Muzeul de Artă al României a fost obligat să lase acest imobil, în deplină proprietate reclamantului și s-a dispus transcrierea titlului de proprietate al reclamantului, cu privire la imobilul respectiv, în registrul de transcripțiuni imobiliare al Notariatului de Stat al sectorului 1 București. În motivarea sentinței s-a relevat, în esență, că Decretul nr. 92/1950, fiind contrar Constituției din 1948, în vigoare la acea dată, nu putea produce efecte juridice cu privire la bunul revendicat. S-a mai învederat că acest act juridic de naționalizare, emis cu încălcarea prevederilor din Codul civil referitoare la dreptul de proprietate, este lovit de nulitate absolută deoarece a fost fondat pe o cauză ilicită. În fine, s-a subliniat că Decretul nr. 92/1950 nici nu era aplicabil față de proprietara de atunci a imobilului, al cărei legatar universal este reclamantul, deoarece aceasta era exceptată de la naționalizare întrucât soțul ei avea calitatea de salariat (director de bancă). Sentința menționată a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat în urma respingerii apelului și recursului, declarate de Muzeul Național de Artă al României, în calitate de pârât, prin deciziile civile nr. 1710/A din 24 octombrie 1994 a Tribunalului București, secția a III-a civilă și, respectiv, nr. 133 din 8 februarie 1995 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Admițând primul recurs în anulare și desființând hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare, secția civilă a Curții Supreme de Justiție a încălcat prevederi din ordinea de drept internă și din tratatele internaționale la care România a aderat, ratificându-le. Astfel, considerând că instanțelor judecătorești nu le-ar reveni atribuția de a soluționa acțiunea introdusă de reclamantul P.-N.C.M., instanța supremă a nesocotit rolul și funcția justiției ca putere distinctă de celelalte autorități ale statului. Or, competența instanțelor judecătorești de a judeca, fără distincție, orice acțiune având ca obiect conflicte referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, rezultă în mod vădit din dreptul de jurisdicție generală a acestora, în raport cu celelalte autorități ale statului, de a soluționa orice cerere de chemare în judecată, în scopul asigurării ordinii și liniștii în societate. În adevăr, este de observat că prin art. 21 din Constituție, care consacră accesul liber la justiție, se prevede că „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime", precum și că „nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". Tot astfel, prin art. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească se prevede că „orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime", nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept, iar „instanțele judecă toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum și orice alte cauze pentru care legea nu stabilește o altă competență". Mai mult, prin art. 3 C. civ. s-a statuat, cu caracter de principiu, că „judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate". Dreptul fundamental al oricărei persoane de a se adresa justiției este consacrat și prin tratatele internaționale la care România a devenit parte. În această privință, prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1934, se prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa",iar prin art. 13 din aceeași Convenție se precizează că „orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale". Este de reținut că, prin hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului din 7 ianuarie 2003, s-a considerat neîndreptățit refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a examina o acțiune în revendicare pe motiv că acestea nu ar avea atribuții în aprecierea constituționalității unei legi din 1950. De asemenea, este de observat că aceeași Curte Europeană a considerat că, prin modul în care a făcut aplicarea dispozițiilor art. 330 C. proc. civ., privind reglementarea recursului în anulare din momentul judecării lui, Curtea Supremă de Justiție nu a ținut cont de principiul de securitate a raporturilor juridice și, prin aceasta, de dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenției, precum și că excluderea, de către aceeași instanță, a acțiunii în revendicare a reclamantului din competența instanțelor este, prin ea însăși, contrară dreptului de acces la un tribunal, garantat prin același text din Convenție. Așa cum s-a reținut de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, dreptul de proprietate al reclamantului privind bunul în litigiu a fost stabilit prin sentința pronunțată în 3 noiembrie 1993, devenită definitivă la 8 februarie 1995, iar prin decizia Curții Supreme de Justiție s-a anulat acea hotărâre și s-a stabilit că proprietarul legitim al bunului era statul român. Or, s-a subliniat, prin considerentele hotărârii Curții Europene, că în acest fel decizia Curții Supreme de Justiție din 7 februarie 1996 a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul primei fraze din primul paragraf al art. 1 din Protocolul adițional nr. 1. Este de menționat că prin hotărârea Curții Europene s-a reținut că prin această ingerință, pentru care nu s-a prezentat nici o justificare, reclamantul a fost privat mai bine de 6 ani de proprietatea bunului, fără să primească o indemnizație care să reflecte valoarea lui reală. De asemenea, se impune a se ține seama că, prin considerentele hotărârii, Curtea Europeană a estimat că, în aceste condiții, chiar dacă s-ar demonstra că privarea de proprietate ar fi servit unei cauze de interes public, totuși a fost rupt justul echilibru între exigențele de interes general al comunității și imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului, producându-se astfel încălcarea art. 1 din Protocolul adițional (nr. 1) al Convenției. Ca urmare a constatării încălcării prevederilor Convenției și ale Protocoalelor acesteia sub aspectele arătate, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a examinat pretențiile reclamantului și susținerile formulate în explicarea poziției Guvernului României, iar în raport de actele prezentate și circumstanțele speței a ajuns la următoarele concluzii: - restituirea imobilului în litigiu, așa cum a fost dispusă prin hotărârea rămasă definitivă a primei instanțe, ar pune reclamantul într-o situație echivalentă celei în care ar fi trebuit să se găsească dacă exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 ar fi fost respectate; - în cazul nerestituirii imobilului în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii Curții Europene, statul român ar trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, valoarea actuală a acestui bun; - în raport cu informațiile privind prețurile pe piața imobiliară din București, valoarea de vânzare actuală a bunului în litigiu a fost estimată la 900.000 de Euro; - ținând seama că plângerea principală a reclamantului vizează restituirea bunului, iar în caz de nerestituire acordarea unei sume corespunzătoare valorii acestuia, s-a considerat că nu s-ar putea acorda nici o sumă pentru privarea de folosință, în sensul pretențiilor formulate, întrucât s-a dispus, ca reparație, restituirea bunului, putându-se, însă, ține cont de privarea de proprietate cu ocazia reparării prejudiciului moral; - pentru ingerințe grave în drepturile reclamantului asupra bunului său, în dreptul de a recurge la o instanță și de a beneficia de un proces echitabil, s-a estimat că suma de 15.000 de Euro ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit; - în ceea ce privește cheltuielile de judecată, solicitate în sumă de 10.310 Euro, s-a apreciat că reclamantul a prezentat documente justificative pentru numai 1.523 Euro, astfel că i s-a acordat această sumă. Așa fiind, în raport cu cele statuate prin hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului din 7 ianuarie 2003, pronunțată în cauză, precum și cu dispozițiile art. 46 alin. (1) din Convenție, prin care statele membre ale Consiliului Europei s-au angajat „să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care ele sunt părți", nerespectarea acestora constituind, potrivit art. 3 și art. 8 din Statutul Consiliului Europei, o încălcare gravă, ce poate duce la încetarea calității de membru al Consiliului Europei, urmează ca, în baza art. 330 pct. 4 C. proc. civ., să se admită recursul în anulare declarat la 12 februarie 2003, să se caseze decizia atacată și să se dispună respingerea recursului în anulare declarat anterior.