ÎCCJ, decizie (scj.ro #86510)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86510) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

CURTEA EUROPEANĂ

PENTRU DREPTURILE OMULUI

Secția a doua

CAUZA POPESCU NASTA c.

ROMÂNIEI

( Cererea nr.

33355/96)

HOTĂRÂRE

Strasbourg

7 ianuarie 2003

Această hotărâre va deveni definitivă în

condițiile definite de articolul 44 § 2 din Convenție. Hotărârea poate suferi

modificări de formă.

Traducere din limba franceză *

În cauza Popescu Nasta c.României,

Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (

secția a doua), judecând într-un complet compus din :

J.P.Costa, președinte,

A.B.Baka

Gaudur Jörundsson

L.Loucaides

C.Bârsan

M.Ugrekhelidze

A.Mularoni, judecători

și doamna S.Dolle, grefieră de secție,

După ce au deliberat în camera de consiliu la

10 decembrie 2000 și 10 decembrie 2002,

Pronunță decizia de mai jos :

PROCEDURA

(nr.33355/96) îndreptată împotriva României și dintre care un cetățean al

acestui stat, domnul Călin Mircea Popescu Nasta („reclamantul”), a sesizat

Comisia Europeană pentru Drepturile Omului („Comisia”) la data de 30 iulie

1996, în virtutea vechiului articol 25 al Convenției de apărare a Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”).

M.Macovei, avocat din București. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat

de agentul său, doamna C.Tarcea din ministerul justiției.

refuzul Curții Supreme de Justiție, la 7 februarie 1996, de a recunoaște

instanțelor competența de a tranșa o acțiune în revendicare era contrară articolului

6 § 1 din Convenție. Printre altele, reclamantul se plânge că această hotărâre

a avut ca efect de a aduce atingere dreptului său de a se respecta bunurile

sale, așa cum recunoaște articolul 1 din Protocolul nr.1.

1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenției

(articolul 5 § 2 din Protocolul nr.11).

Curții (articolul 52 § 1 din regulamentul Curții). În cadrul acesteia, camera

însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost

constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.

Curtea ( prima secție) a declarat că cererea este parțial admisibilă.

componența secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Cererea prezentă a

fost repartizată secției a doua astfel remaniată (articolul 52 § 1 ).

observații scrise pe fondul cauzei ( articolul 59 § 1 din regulament).

ÎN FAPT

1.CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI

București.

cumpărat un teren în București, pe care ea a construit în același an un imobil.

lui A.W., invocând decretul de naționalizare nr.92/1950. Nici motivele nici

baza legală a acestei privări de proprietate nu i-au fost niciodată notificate.

la o întreprindere de stat însărcinată să administreze locuințele, A.W. a fost

informată că poate să reintre în posesia drepturilor sale asupra imobilul ,

deoarece imobilul a fost naționalizat dintr-o eroare.

Consiliului de Miniștri („Consiliul de Miniștri”) imobilul a fost din nou

naționalizat, în virtutea unui decret nepublicat venind din partea aceleiași

autorități.

reclamant, casa este ocupată din 1973 de Muzeul Național de Artă.

Prima acțiune în revendicare

A.W., reclamantul a revendicat printr-o acțiune civilă introdusă la judecătoria

București bunul sus-menționat. Reclamantul a făcut cunoscut că imobilul nu a

fost naționalizat în virtutea decretului nr.92/1950, ci confiscat în 1959, ca

urmare a unei decizii a Consiliului de Miniștri.

instanța relevă că decretul nr.92/1950 nu putea produce efecte juridice privind

bunul revendicat, căci acest decret era contrar Constituției din 1948, în

vigoare la acea dată. În orice împrejurare, actul de naționalizare era nul,

căci el nu îndeplinea condițiile de fond și de formă cerute de lege pentru o

astfel de privare de proprietate. Instanța a hotărât că statul ocupa în mod

abuziv bunul în litigiu și că proprietarul legal al acestui bun era

reclamantul,și a hotărât că dreptul reclamantului să fie înscris în registrul

funciar.

împotriva acestei hotărâri, arătând, printre altele, că statul a dobândit

proprietatea prin efectul de uzucapiune. Prin decizia din 24 octombrie 1994,

Tribunalul Municipiului București a respins apelul ca nefondat.A judecat că

decretul nr. 92/1950 era contrar atât Constituției din 1948 cât și Codului

civil, și în orice împrejurare, posesia bunurilor în litigiu a Muzeului

Național de Artă nu îndeplinea condițiile impuse pentru ca acesta din urmă să poată

să se prevaleze de prescripția achizitivă de 30 de ani.

recurs, care a fost respins de Curtea de Apel București la data de 8 februarie

calea recursului ordinar.

orașul Satu-Mare, Președintele României a cerut administrației să nu execute

deciziile justiției în care instanțele au concluzionat nulitatea

naționalizărilor bunurilor imobiliare sub regimul comunist.

procurorul general al României a formulat un recurs în anulare în fața Curții

Supreme de Justiție pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele lor prin

examinarea legalității aplicării decretului nr. 92/1950.

Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a casat hotărârea din 3

noiembrie 1993 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului.

Ea a constatat că statul și-a însușit bunul în discuție în virtutea unui decret

de naționalizare nr.92/1950 și a judecat că aplicarea acestui decret nu putea

fi controlată de jurisdicții. În consecință, judecătoria București nu ar fi

putut să judece, constatând că reclamantul nu era adevăratul proprietar al

bunului decât impietând asupra atribuțiilor puterii legislative. Curtea Supremă

de Justiție a concluzionat că, oricum, noi legi ar trebui să prevadă reparații

pentru bunurile pe care statul și le-a însuțit în mod abuziv.

B. Evoluții după hotărârea Curții Supreme de

Justiție

acțiune împotriva Muzeului Național de Artă, în scopul constatării nulității

deciziei de naționalizare a imobilului și a listei anexe la decretul

nr.92/1950.

judecătoria a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.

Municipiului București a admis apelul reclamantului, a casat hotărârea și a

retrimis cauza la judecătorie.

cererea reclamantului, la 5 februarie 1998, a constatat nulitatea deciziei de

naționalizare a imobilului și a constatat că reclamantul era adevăratul

proprietar al imobilului.

împotriva acestei hotărâri, care a fost respins ca nefondat prin decizia din 22

octombrie 1998 de Tribunalul Municipiului București.

admis de Curtea de Apel București la 7 octombrie 1999, declarând ca

inadmisibilă acțiunea reclamantului, pe motiv că trebuie să ceară restituirea

bunului pe calea unei acțiuni în revendicare și nu pe calea unei acțiuni în

constatare.

o cerere de restituire  la comisia administrativă pentru aplicarea legii

nr.112/1995 din București. A informat grefa Curții că nu a primit niciodată

nici un răspuns la cererea sa.

II.DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE

internă pertinente sunt descrise în hotărârea Brumărescu c. României,

nr.28342/95,§§ 31-44, CEDH 1999-VII).

ÎN DREPT

ASUPRA EXCEPȚIEI PRELIMINARE A

GUVERNULUI PRIVIND APLICABILITATEA ARTICOLULUI 6 DIN CONVENȚIE

dreptul la o instanță independentă și imparțială este incompatibilă ratione

materiae cu dispozițiile din Convenție, în sensul articolului 35 § 3 din

Convenție.

În particular, trebuie observat că acțiunea în

fața Curții Supreme de Justiție era o procedură extraordinară și, din acel

moment, articolul 6 § 1 din Convenție, nu își mai găsește aplicarea în speță.

6 § 1, sub rubrica sa „civil” să fie aplicabil, trebuie să existe „o contestare”

a unui „drept” la care ai dreptul , cel puțin  sub o formă ce poate fi pledată,

recunoscută în dreptul intern. Trebuie să fie vorba de o contestație reală și

serioasă ; ea poate să privească, de asemenea, existența chiar a unui drept ca și

întinderea sa sau modalitățile sale de exercitare. Printre altele, rezolvarea

procedurii trebuie să fie direct determinantă pentru dreptul în chestiune (

hotărârea Masson și Van Zon c. Țările de Jos din 28 septembrie 1995, seria A

nr.327-A,p.17, § 44 și Acquaviva c. Franței din 21 noiembrie 1995, seria A

nr.333-A,p.14,  § 46).

Ori, în speță, Curtea notează că acțiunea

reclamantului are un obiect patrimonial și se fondează pe o atingere invocată a

drepturilor sale, ele însele patrimoniale, și Curtea Supremă de Justiție s-a

pronunțat asupra fondului litigiului.

excepție, articolul 6 din Convenție putând fi aplicată în speță.

II. PE FOND

Asupra încălcării invocate a

articolului 6 § 1 din Convenție privind accesul la o instanță și echitatea

procedurii

februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a încălcat articolul 6 § 1 din

Convenție care dispune :

„ Orice persoană are dreptul ca o cauză a sa

să fie ascultată în mod echitabil (...) de o inastanță (...) care va decide

(...) contestațiile asupra dreptului său și obligațiile cu caracter civil(...)”

refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a

tranșa o acțiune în revendicare este contrară cu dreptul la o instanță,

garantat de articolul 21 din Constituția României și articolul 3 din Codul

civil român care reglementează refuzul dreptului de a avea acces la justiție.

Între altele, trebuie arătat că afirmația Curții Supreme de Justiție conform

căreia reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu este în contradicție

cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul în anulare, și

anume, absența competenței jurisdicțiilor de a tranșa fondul litigiului.

Guvernul admite că reclamantul s-a confruntat cu un refuz de acces la o

inszanță, dar estimează că acest refuz a fost temporar și că, în orice fel, era

justificat pentru asigurarea respectării normelor de procedură și a

principiului separării puterilor în stat.

În afara acestor observații complementare,

Guvernul contestă teza conform căreia,sub unghiul articolului 6 § 1 al

Convenției, cauza prezentă este similară cu cauza Brumărescu mai sus citată.

Estimează că în speța de față, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea în

revendicare a reclamantului pe motiv că instanțele și-au depășit competența lor

analizând constituționalitatea derceretului nr. 92/50 în raport cu Constituția

în vigoare la acea vreme. În acest caz, Curtea Supremă de Justiție trebuia să

caseze judecata definitivă, căci hotărârea de la judecătorie era inacceptabilă

din punct de vedere al dreptului român.

Trebuie admis că, chiar dacă cele două

hotrărâri ale Curții Supreme de Justiție sunt parțial asemănătoare,

consecințele în ceea ce privește încălcarea Convenției nu sunt aceleași.

În sfârșit  Guvernul cere respingerea

afirmației reclamantului, conform căreia prezenta cauză este similară cu cea

Brumărescu, mai sus citată, asupra acestui punct.

6 § 1 al Convenției, cauza prezentă este similară cu cea a lui Brumărescu,

citată mai sus, și cere Curții să respingă raționamentul Guvernului. El pune în

evidență că dacă, pentru a analiza constituționalitatea decretului nr. 92/50,

Curtea Constituțională nu era competentă, din motivul incompetenței sale ratione

temporis (noua Constituție a fost adoptată în 1991), tribunalele erau.

Reclamantul subliniază că raționamentul Curții

Supreme de Justiție de a primi recursul în anulare și a casa judecata

definitivă era același ca cel din cauza Brumărescu citată mai sus, adică

refuzul de a recunoaște tribunalelor competența de a tranșa o acțiune în

revendicare.

hotărârea din 7 februarie 1996 a încălcat art. 6 § 1 al Convenției.

citată mai sus (§§ 61-62), ea a conchis asupra încălcării art. 6 § 1 pe motiv

că anularea hotărârii definitive este contrară principiului de securitate

juridică.

Ea a conchis de asemenea că refuzul Curții Supreme de Justiție

de a recunoaște tribunalelor competența de a examina litigiile privind revendicarea

imobiliară încălca art. 6 § 1 al Convenției.

Curtea subliniază că, în cauza

prezentă, motivația Curții Supreme de Justiție, adică refuzul de a recunoaște

tribunalelor competența de a examina o acțiune în revendicare pe motiv că

tribunalele nu ar fi  competente în aprecierea constituționalității unei legi

din 1950, are aceleași consecințe în ceea ce privește accesul la tribunal ca și

cauza Brumărescu citată mai sus.

cauză ca fiind similară cu Brumărescu citată mai sus în ceea ce privește acest

punct.

Din acel moment, Curtea consideră că

aplicând astfel dispozițiile art. 330 al Codului de procedură civilă, ce

reglementează recursul în anulare, așa cum era redactat la epoca faptelor,

Curtea Supremă de Justiție nu a ținut cont de principiul de securitate a

rapoartelor juridice și prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces

echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenției.

Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamantului din

competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la un

tribunal, garantat prin art. 6 § 1 al Convenției.

6 § 1 în ceea ce privește aceste două puncte.

B. Privind încălcarea citată a

articolului 6 & 1 al Convenției, despre imparțialitatea și independența

tribunalelor interne

Curții Suprme de Justiție, cauza sa nu a fost judecată de un tribunal

„independent și imparțial”.

El subliniază în primul rând că

Președintele României declarase într-un discurs ținut în orașul Satu-Mare, în

iulie 1994, că deciziile judiciare ordonând restituirea bunurilor naționalizate

din cauză de ilegalitate nu ar trebui executate și că acest discurs a

determinat o schimbare de atitudine a judecătorilor Curții Supreme de Justiție,

care au primit recursul în anulare. El adaugă că cei trei judecători care au

judecat recursul în anulare votaseră în favoarea schimbării jurisprudenței

Curții Supr eme de Justiție.

În ceea ce privește autoritatea

procurorului general, reclamantul face referință la cauza Vasilescu c. România

(hotărârea din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-III), în care

Curtea a decis că ministrul Justiției exercită un control asupra tuturor membrilor

Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general, și că în consecință,

acesta din urmă nu este independent față de executiv.

magistraților, Guvernul, invocând cauzele Piersack c. Belgia (hotărârea din 1 oct.

1982, seria A nr. 53) și Cambell și Fell c. Marea Britanie (hotărârea din 28

iunie 1984, seria A nr. 80), consideră că magistrații trebuie să se bucure de

un statut legal sau constituțional propriu, cu scopul de a-i înarma împotriva

presiunilor exterioare și că acest statut este apreciat în raport prin

intermediul mai multor elemente: durata mandatului, inamovibilitatea și

imposibilitatea de revocare discreționară.

Guvernul consideră că declarațiile

Președintelui trebuie considerate ca o luare de poziție privind o problemă de

actualitate la acea dată în România, și că ele nu au nici o valoare de

constrângere pentru judecătorii Curții Supreme de Justiție.

În ceea ce privește imparțialitatea,

Guvernul afirmă că se poate distinge între imparțialitatea subiectivă și

obiectivă și invocă hotărârea Piersack mai sus citată. Consideră că nici o

legatură de cauzalitate între discursul Președintelui și decizia Curții Supreme

nu poate fi reținută. De altfel, motivul pentru care a anulat Curtea Supremă o

judecată definitivă favorabilă reclamantului nu era incompetența tribunalelor

de a judeca această acțiune în revendicare a unui imobil naționalizat în 1950,

ci imposibilitatea unui tribunal de a aprecia constituționalitatea unei legi în

raport cu o Constituție care nu mai este în vigoare. Afirmă că discursul

Președintelui nu făcea nici o referință la acest subiect și, prin urmare, nici

o lipsă de independență și imparțialitate nu ar putea fi reținută în speță.

hotărârea din 7 februarie 1996 a fost dată de un tribunal care poate fi

considerat „independent și imparțial”, în sensul art. 6 & 1 al Convenției.

Curtea ia notă că declarațiile

Președintelui României, fără îndoială critice, cu privire la puterea

judecătorească, se adresau în primul rând administrației însărcinate cu

executarea deciziilor în justiție și nicidecum tribunalelor. Ori, nimic nu

permite Curții să conchidă că în speță, declarațiile sale ar fi influențat judecătorii

Curții Supreme care au judecat cauza reclamantului.

În ceea ce privește obligația

judecătorilor de a se conforma jurisprudenței stabilite de către Secțiile unite

ale Curții Supreme de Justiție, Curtea amintește că „reuniunea camerelor sau

secțiilor unei jurisdicții are ca scop acela de a conferi o autoritate aparte

celor mai importante decizii de principiu pe care această jurisdicție este

chemată să le pronunțe. Această autoritate specială – fiind vorba, ca în speță,

despre o curte supremă – este impusă secțiilor izolate ale acestei jurisdicții,

ca și jurisdicțiilor inferioare, fără ca prin aceasta să aducă prejudiciu

dreptului și datoriei lor de a examina în deplină independență cazurile

concrete ce le sunt prezentate” (v. cauza Pretto c. Italia, cererea nr.

7984/77, decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii și Rapoarte 16, p. 93).

Curtea amintește că criteriile de

apreciere a independenței unui tribunal sunt: independența cu privire la

executiv ca parte, modul de desemnare, durata mandatului, garanțiile împotriva

presiunilor, aparența de independență (v. hotărârea Kadubec c. Slovaciei, din 2

sept. 1998, Culegere 1998 – VI, § 56).

Curtea amintește că în termenii art. 6

& 1, imparțialitatea trebuie să fie apreciată în funcție de un demers

subiectiv, încercând să determine convingerea personală a unui anumit judecător

într-o anumită ocazie, și de asemenea, în funcție de un demers obiectiv,

ajungând să se asigure e faptul că existau suficiente garanții pentru a exclude

în această privință orice îndoială legitimă (v. între altele, Revoldini și

alții c. Luxembourg (decizie), nr. 50595/99, 18 ianuarie 2001; Didier c. Franța

(decizie), nr. 58188/00 din 27 august 2002, și hotărârea Gautrin și alții c.

Franța din 20 mai 1998, Culegere 1998-III, pp. 1030-1031, § 58).

În ceea ce privește afirmația

reclamantului, după care procurorul general nu ar fi independent în raport cu

executivul, Curtea subliniază: chiar dacă recursul în anulare a fost declanșat

de către procurorul general, hotărârea Curții Supreme a fost dată de către

judecători.

Prin urmare, Curtea consideră că faptul

că cei trei judecători care au judecat cauza reclamantului votaseră înainte în

favoarea schimbării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, nu aduce

prejudiciu independenței și imparțialității tribunalului, consacrate prin art.

6 § 1 al Convenției.

nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 al Convenției.

C. Privind încălcarea invocată a

articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției

din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect un prejudiciu

adus dreptului la bunurile sale, așa cum a fost recunoscut de art. 1 al

Protocolului nr. 1, astfel redactat:

„Orice persoană fizică sau morală are

drept la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa

decât în scopul utilității publice și în condițiile prevăzute de lege și de

principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc

prejudiciu dreptului pe care îl au Statele de a pune în vigoare legi pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu

interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții

sau a amenzilor.”

Curții Supreme de Justiție, judecând că imobilul său aparținea Statului și

anulând judecata definitivă din 3 noiembrie 1993, a constituit o privare de

proprietate, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică.

Curții Supreme de Justiție viza un scop legitim (respectarea normelor

procedurale și judecata uniformă a problemei caselor naționalizate) și că

ingerința nu poate trece drept disproporționată în raport cu jurisprudența

organelor Convenției. În concluzie, Guvernul român roagă Curtea să declare că

nu a avut loc nici o încălcare a art. 1.

proprietate al reclamantului privind bunul în litigiu a fost stabilit prin

judecata din 3 noiembrie 1993, devenită definitivă pe 8 februarie 1995, și

relevă că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamantul a

putut să se bucure de bunul său, în calitate de proprietar legitim, din 8

februarie 1995 (data hotărârii Curții de Apel București) până la 7 februarie

1996 (data hotărârii Curții Supreme de Justiție).

Reclamantul poseda deci un bun, în

sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 (v. hotărârea Brumărescu citată mai sus, §

70).

Curții Supreme de Justiție a anulat judecata definitivă din 3 noiembrie 1993 și

a judecat că proprietarul legitim al bunului era Statul. Ea consideră că

această situație este, dacă nu identică, cel puțin analogă celei reclamantului

din cauza Brumărescu citată mai sus.

Curtea consideră deci că hotărârea

Curții Supreme de Justiție din 7 februarie 1996 a avut ca efect privarea

reclamantului de bunul său, în sensul primei fraze al primului paragraf din

art. 1 al Protocolului nr. 1, deci a avut loc o ingerință în dreptul de

proprietate al reclamnatului (v. Brumărescu citat mai sus, §§ 73-74). Ori, nici

o justificare nu a fost furnizată de Guvern cu privire la situația astfel

creată. Printre altele, ea relevă că reclamantul este privat de propritatea

bunului de mai bine de șase ani, fără a fi primit o indemnizație care să

reflecte valoarea reală a acestuia, și că eforturile depuse de el pentru a-și

prelua proprietatea au rămas vane până la acea zi.

chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de

interes public, Curtea estimează că justul echilibru între exigențele de

interes general al comunității și imperativele respectării drepturilor

fundamentale ale individului a fost rupt și că reclamantul a suportat și

continuă să suporte o cheltuială specială și exorbitantă.

concluzia că s-a produs încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției.

D. Privind aplicarea art. 41 al

Convenției

„Dacă Curtea declară că s-a produs

încălcarea Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al

Înaltei Părți contractante nu permite decât ștergerea imperfectă a

consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul,

o satisfacție echitabilă.”

Daune materiale

principal, reclamantul solicită restituirea bunului în litigiu. El trebuie să

primească, în cazul nerestituirii, o sumă corespunzătoare valorii actuale a

bunului său, adică, după raportul de expertiză supus Curții, 1.405.795 dolari

americani, adică 1.438.154 de euro.

de acord cu concluziile expertizei furnizate de către reclamant și consideră că

suma maximă care ar putea fi acordată este de 868.500 de dolari, fie 888.491 de

euro reprezentând, după raportul de expertiză pe care l-a înfățișat Curții,

valoarea de piață a imobilului.

că, în circumstanțele speței, restituirea bunului în litigiu, așa cum a fost

ordonată prin hotărâre definitivă a tribunalului de primă instanță din

București din 3 noiembrie 1993, ar plasa reclamantul, pe cât posibil, într-o

situație echivalentă celei în care s-ar găsi dacă exigențele art. 1 al

Protocolului nr. 1 ar fi fost luate în considerație.

pârât nu a procedat la o astfel de restituire într-un termen de trei luni,

numărabil din ziua în care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea

decide că acesta va trebui să verse reclamantului, pentru daune materiale,

valoarea actuală a bunului.

privește determinarea sumei acestei indemnizații, Curtea relevă importanta

diferență care separă metodele de calcul folosite în acest scop de către

experții desemnați de către părțile la litigiu.

informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară din

București, Curtea estimează valoarea de vânzare actuală a bunului la 900.000 de

euro.

de asemenea 6.000 de dolari SUA, adică 5.992 de euro pentru fiecare lună,

începând cu data de 7 februarie 1996 până la data hotărârii Curții, cu titlul

de privare de folosință. În ultimile sale observații înfățișate Curții,

reclamantul invocă jurisprudența creată de cauza Surpăceanu c. România (nr.

32260/96, hotărârea din 21 mai 2002) în care Curtea ar fi acordat o

indemnizație pentru privare de folosință suferită de către reclamanți.

Curții să respingă această pretenție, căci reclamantul nu a dovedit că ar fi

închiriat imobilul și consideră că în orice caz această sumă este exagerată. În

sfârșit, el consideră că raportul de expertiză furnizat de către reclamant nu

conține decât o vagă referință la anunțurile publicitare și la agențiile

imobiliare.

privește această plângere, Curtea amintește că, în cauza Surpăceanu citată mai

sus (§§ 54-56), Curtea a decis să acorde egal reclamanților, care și-au văzut

restituit imobilul, o sumă pentru privarea de proprietate suferită și nu pentru

privarea de folosință pe care o suferiseră. Într-o altă cauză, Anghelescu c.

România (nr. 29411/95, hotărârea din 9 aprilie 2002, §§ 75-77), reclamantul a

reclamat o sumă de bani pe motiv de privare de folosință, și Curtea a decis să

îi acorde, pentru echitate, o sumă pentru privarea de proprietate suferită.

În speță, plângerea

principală a reclamantului era restituireea bunului și, în caz de nerestituire,

acordarea unei sume corespunzătoare cu valoarea bunului. Din observațiile sale

privind art. 41, reclamantul cere de asemenea o sumă pentru privarea de

folosință.

Curtea notează că ea

nu ar putea acorda nici o sumă sub acest titlu, ținându-se cont de faptul că ea

a ordonat, ca reparație la art. 41 al Convenției, restituirea bunului. În

schimb, Curtea ar putea ține cont de privarea de proprietate suferită de

reclamant cu ocazia reparării prejudiciului moral.

Daune morale

solicită de asemenea 300.000 de dolari SUA, fie  323.273 euro, pentru

prejudiciul moral suferit din cauza suferinței „grave, insuportabile și

incomensurabile” pe care Curtea Supremă de Justiție l-ar fi făcut să îl suporte

pe 7 februarie 1996, privându-l de bunul său o a doua oară, după ce reușise, în

1993, să pună capat încălcării dreptului său de către autoritățile comuniste.

În observațiile sale complementare, reclamantul a majorat suma datorată cu

titlu de prejudiciu moral cu încă 16.000 de euro.

ridicat împotriva acestei pretenții, estimând că nici un prejudiciu moral nu

poate fi reținut. El consideră că suferințele psihice ale reclamantului nu au

fost dovedite, și nici legătura de cauzalitate dintre aceste suferințe și încălcările

constate.

În ceea ce privește

durata suferințelor morale, guvernul subliniază că reclamantul nu era

proprietarul imobilului în momentul naționalizării și că nu poate pretinde

neîntrerupt a fi victima unei încălcări a Convenției pe timp de douăzeci și

cinci de ani.

că evenimentele în cauză au dus la ingerințe grave în drepturile reclamantului

cu privire la bunul său, în dreptul său la un tribunal și la un proces

echitabil, pentru care suma de 15.000 de euro ar reprezenta o reparație

echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Cheltuieli

10.425 dolari SUA, fie 10.310 euro, care vor fi repartizați după cum urmează:

a)

6.900 dolari

SUA, fie 6.824 euro, pentru cheltuielile efectuate pentru procedurile interne

legate de eforturile sale de a se vedea reinstaurat în dreptul său de

proprietate între 1993 și 1995 (onorarii de avocat și diverse cheltuieli);

b)

3.525 dolari

SUA, fie 3.486 euro, cu titlu de onorarii pentru activitatea desfășurată de

avocatul său în procedura înaintată Curții, pe fondul problemei satisfacerii

echitabile și a cheltuielilor ocazionate de expertiza de evaluare a imobilului.

cheltuielilor efectuate, la prezentarea pieselor justificative.

produs justificative ale unei sume de 538 euro (expertiza de evaluare a

imobilului) și 985 euro (onorarii de avocat).

Curtea decide acordarea a 1.523 de euro

cu acest titlu.

Interese moratorii

potrivit să bazeze dobânda intereselor moratorii pe dobânda obținută pe

împrumutul marginal la Banca centrală europeană majorată cu 3%.

DIN ACESTE MOTIVE,

CURTEA, ÎN UNANIMITATE

1)

Respinge

excepția de ratione materiae a Guvernului și spune că articolul 6 al Convenției

este aplicabil în speță;

2)

Spune că a

avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției prin absența unui proces

echitabil;

3)

Spune că a

avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției pe motivul încălcării

dreptului de acces la un tribunal;

4)

Spune că nu a

avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției, prin invocata lipsă de

independență și imparțialitate a tribunalelor interne;

5)

Spune că a

avut loc încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. al Convenției;

6)

Spune că

Statul pârât trebuie să restituie reclamantului, în cele trei luni din ziua în

care hotărârea va fi definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției,

imobilul din litigiu și terenul pe care se află;

7)

Spune că în

lipsa unei astfel de restituiri, Statul pârât trebuie să verse reclamantului,

în aceleași trei luni, 900.000 euro, ca daune materiale, de convertit în moneda

națională a Statului pârât la rata de schimb în momentul regularizării

situației;

8)

Spune că

Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în cele trei luni din ziua în care

hotărârea va fi definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, sumele

următoare de convertit în moneda națională a Statului pârât la rata de schimb

în momentul regularizării situației:

9)

15.000 euro

pentru daune morale;

10)

1.523 euro

pentru cheltuieli.

11)

Spune că

din momentul expirării termenelor mai sus menționate și până la versământ,

sumele indicate sub (7) și (8) i) și ii) vor fi majorate cu o dobândă simplă la

o rată egală dobănzii pe un împrumut marginal la Banca centrală europeană

aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3%.

12)

Respinge

cererea de satisfacere echitabilă pentru surplus.

Redactat în

franceză, apoi comunicat în scris pe 7 ianuarie 2003 în aplicarea articolului

77 §§ 2 și 3 al regulamentului.

S.

Dolle

J.-P. Costa

Grefieră

Președinte

*

Traducere efectuată după versiunea franceză a hotărârii de către

c

onsilierii Iolanda

Szokacs și Monica Grădinaru, Biroul Relații Externe, Curtea Supremă de Justiție.