ÎCCJ, decizie (scj.ro #86510)

La originea cauzei se află o cerere (nr.33355/96) îndreptată împotriva României și dintre care un cetățean al acestui stat, domnul Călin Mircea Popescu Nasta („reclamantul”), a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului („Comisia”) la data de 30 iulie 1996, în virtutea vechiului articol 25 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”).

Reclamantul este reprezentat de doamna M.Macovei, avocat din București. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul său, doamna C.Tarcea din ministerul justiției.

Reclamantul invocă în mod deosebit că refuzul Curții Supreme de Justiție, la 7 februarie 1996, de a recunoaște instanțelor competența de a tranșa o acțiune în revendicare era contrară articolului 6 § 1 din Convenție. Printre altele, reclamantul se plânge că această hotărâre a avut ca efect de a aduce atingere dreptului său de a se respecta bunurile sale, așa cum recunoaște articolul 1 din Protocolul nr.1.

Cererea a fost transmisă Curții la data de 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 al Convenției (articolul 5 § 2 din Protocolul nr.11).

Cererea a fost repartizată secției întâi a Curții (articolul 52 § 1 din regulamentul Curții). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită conform articolului 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 10 octombrie 2000, Curtea ( prima secție) a declarat că cererea este parțial admisibilă.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Cererea prezentă a fost repartizată secției a doua astfel remaniată (articolul 52 § 1 ).

Atăt reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise pe fondul cauzei ( articolul 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT

În 1940, A.W., mătușă a reclamantului, a cumpărat un teren în București, pe care ea a construit în același an un imobil.

În 1950, statul a luat în posesie imobilul lui A.W., invocând decretul de naționalizare nr.92/1950. Nici motivele nici baza legală a acestei privări de proprietate nu i-au fost niciodată notificate.

Printr-o scrisoare din ianuarie 1953, de la o întreprindere de stat însărcinată să administreze locuințele, A.W. a fost informată că poate să reintre în posesia drepturilor sale asupra imobilul , deoarece imobilul a fost naționalizat dintr-o eroare.

Printr-o decizie din 12 septembrie 1959 a Consiliului de Miniștri („Consiliul de Miniștri”) imobilul a fost din nou naționalizat, în virtutea unui decret nepublicat venind din partea aceleiași autorități.

Conform informațiilor furnizate de reclamant, casa este ocupată din 1973 de Muzeul Național de Artă. Prima acțiune în revendicare

În 1993, ca și legatar universal al lui A.W., reclamantul a revendicat printr-o acțiune civilă introdusă la judecătoria București bunul sus-menționat. Reclamantul a făcut cunoscut că imobilul nu a fost naționalizat în virtutea decretului nr.92/1950, ci confiscat în 1959, ca urmare a unei decizii a Consiliului de Miniștri.

Prin judecarea la 3 noiembrie 1993, instanța relevă că decretul nr.92/1950 nu putea produce efecte juridice privind bunul revendicat, căci acest decret era contrar Constituției din 1948, în vigoare la acea dată. În orice împrejurare, actul de naționalizare era nul, căci el nu îndeplinea condițiile de fond și de formă cerute de lege pentru o astfel de privare de proprietate. Instanța a hotărât că statul ocupa în mod abuziv bunul în litigiu și că proprietarul legal al acestui bun era reclamantul,și a hotărât că dreptul reclamantului să fie înscris în registrul funciar.

Muzeul Național de Artă a introdus apel împotriva acestei hotărâri, arătând, printre altele, că statul a dobândit proprietatea prin efectul de uzucapiune. Prin decizia din 24 octombrie 1994, Tribunalul Municipiului București a respins apelul ca nefondat.A judecat că decretul nr. 92/1950 era contrar atât Constituției din 1948 cât și Codului civil, și în orice împrejurare, posesia bunurilor în litigiu a Muzeului Național de Artă nu îndeplinea condițiile impuse pentru ca acesta din urmă să poată să se prevaleze de prescripția achizitivă de 30 de ani.

Muzeul Național de Artă a formulat un recurs, care a fost respins de Curtea de Apel București la data de 8 februarie 1995. Hotărârea din 3 noiembrie 1993 devine definitivă neputând fii atacată pe calea recursului ordinar.

Într-un discurs ținut în iulie 1994 în orașul Satu-Mare, Președintele României a cerut administrației să nu execute deciziile justiției în care instanțele au concluzionat nulitatea naționalizărilor bunurilor imobiliare sub regimul comunist.

La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare în fața Curții Supreme de Justiție pe motiv că judecătorii și-au depășit competențele lor prin examinarea legalității aplicării decretului nr. 92/1950.

Prin hotărârea din 7 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a casat hotărârea din 3 noiembrie 1993 și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare a reclamantului. Ea a constatat că statul și-a însușit bunul în discuție în virtutea unui decret de naționalizare nr.92/1950 și a judecat că aplicarea acestui decret nu putea fi controlată de jurisdicții. În consecință, judecătoria București nu ar fi putut să judece, constatând că reclamantul nu era adevăratul proprietar al bunului decât impietând asupra atribuțiilor puterii legislative. Curtea Supremă de Justiție a concluzionat că, oricum, noi legi ar trebui să prevadă reparații pentru bunurile pe care statul și le-a însuțit în mod abuziv. B. Evoluții după hotărârea Curții Supreme de Justiție

La 20 martie 1996, reclamantul formulează o acțiune împotriva Muzeului Național de Artă, în scopul constatării nulității deciziei de naționalizare a imobilului și a listei anexe la decretul nr.92/1950.

Prin hotărârea din 29 noiembrie 1996, judecătoria a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.

Prin decizia din 11 iunie 1997, Tribunalul Municipiului București a admis apelul reclamantului, a casat hotărârea și a retrimis cauza la judecătorie.

Analizând din nou fondul cauzei, a admis cererea reclamantului, la 5 februarie 1998, a constatat nulitatea deciziei de naționalizare a imobilului și a constatat că reclamantul era adevăratul proprietar al imobilului.

Muzeul Național de Artă a făcut apel împotriva acestei hotărâri, care a fost respins ca nefondat prin decizia din 22 octombrie 1998 de Tribunalul Municipiului București.

Recursul Muzeului Național de Artă a fost admis de Curtea de Apel București la 7 octombrie 1999, declarând ca inadmisibilă acțiunea reclamantului, pe motiv că trebuie să ceară restituirea bunului pe calea unei acțiuni în revendicare și nu pe calea unei acțiuni în constatare.

La o dată neprecizată, reclamantul a depus o cerere de restituire la comisia administrativă pentru aplicarea legii nr.112/1995 din București. A informat grefa Curții că nu a primit niciodată nici un răspuns la cererea sa.

Curtea reamintește că pentru ca articolul 6 § 1, sub rubrica sa „civil” să fie aplicabil, trebuie să existe „o contestare” a unui „drept” la care ai dreptul , cel puțin sub o formă ce poate fi pledată, recunoscută în dreptul intern. Trebuie să fie vorba de o contestație reală și serioasă ; ea poate să privească, de asemenea, existența chiar a unui drept ca și întinderea sa sau modalitățile sale de exercitare. Printre altele, rezolvarea procedurii trebuie să fie direct determinantă pentru dreptul în chestiune ( hotărârea Masson și Van Zon c. Țările de Jos din 28 septembrie 1995, seria A nr.327-A,p.17, § 44 și Acquaviva c. Franței din 21 noiembrie 1995, seria A nr.333-A,p.14, § 46). Ori, în speță, Curtea notează că acțiunea reclamantului are un obiect patrimonial și se fondează pe o atingere invocată a drepturilor sale, ele însele patrimoniale, și Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat asupra fondului litigiului.

Totuși, se poate respinge această excepție, articolul 6 din Convenție putând fi aplicată în speță.

Conform reclamantului, hotărârea din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a încălcat articolul 6 § 1 din Convenție care dispune : „ Orice persoană are dreptul ca o cauză a sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o inastanță (...) care va decide (...) contestațiile asupra dreptului său și obligațiile cu caracter civil(...)”

În memoriul său, reclamantul arată că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a tranșa o acțiune în revendicare este contrară cu dreptul la o instanță, garantat de articolul 21 din Constituția României și articolul 3 din Codul civil român care reglementează refuzul dreptului de a avea acces la justiție. Între altele, trebuie arătat că afirmația Curții Supreme de Justiție conform căreia reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu este în contradicție cu motivul invocat de această curte pentru a admite recursul în anulare, și anume, absența competenței jurisdicțiilor de a tranșa fondul litigiului.

În aceste prime observații în fața Curții, Guvernul admite că reclamantul s-a confruntat cu un refuz de acces la o inszanță, dar estimează că acest refuz a fost temporar și că, în orice fel, era justificat pentru asigurarea respectării normelor de procedură și a principiului separării puterilor în stat. În afara acestor observații complementare, Guvernul contestă teza conform căreia,sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției, cauza prezentă este similară cu cauza Brumărescu mai sus citată. Estimează că în speța de față, Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunea în revendicare a reclamantului pe motiv că instanțele și-au depășit competența lor analizând constituționalitatea derceretului nr. 92/50 în raport cu Constituția în vigoare la acea vreme. În acest caz, Curtea Supremă de Justiție trebuia să caseze judecata definitivă, căci hotărârea de la judecătorie era inacceptabilă din punct de vedere al dreptului român. Trebuie admis că, chiar dacă cele două hotrărâri ale Curții Supreme de Justiție sunt parțial asemănătoare, consecințele în ceea ce privește încălcarea Convenției nu sunt aceleași. În sfârșit Guvernul cere respingerea afirmației reclamantului, conform căreia prezenta cauză este similară cu cea Brumărescu, mai sus citată, asupra acestui punct.

Reclamantul consideră că, sub unghiul art. 6 § 1 al Convenției, cauza prezentă este similară cu cea a lui Brumărescu, citată mai sus, și cere Curții să respingă raționamentul Guvernului. El pune în evidență că dacă, pentru a analiza constituționalitatea decretului nr. 92/50, Curtea Constituțională nu era competentă, din motivul incompetenței sale ratione temporis (noua Constituție a fost adoptată în 1991), tribunalele erau. Reclamantul subliniază că raționamentul Curții Supreme de Justiție de a primi recursul în anulare și a casa judecata definitivă era același ca cel din cauza Brumărescu citată mai sus, adică refuzul de a recunoaște tribunalelor competența de a tranșa o acțiune în revendicare.

Curtea trebuie deci să cerceteze dacă hotărârea din 7 februarie 1996 a încălcat art. 6 § 1 al Convenției.

Curtea amintește că în cauza Brumărescu citată mai sus (§§ 61-62), ea a conchis asupra încălcării art. 6 § 1 pe motiv că anularea hotărârii definitive este contrară principiului de securitate juridică. Ea a conchis de asemenea că refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor competența de a examina litigiile privind revendicarea imobiliară încălca art. 6 § 1 al Convenției. Curtea subliniază că, în cauza prezentă, motivația Curții Supreme de Justiție, adică refuzul de a recunoaște tribunalelor competența de a examina o acțiune în revendicare pe motiv că tribunalele nu ar fi competente în aprecierea constituționalității unei legi din 1950, are aceleași consecințe în ceea ce privește accesul la tribunal ca și cauza Brumărescu citată mai sus.

Curtea consideră deci prezenta cauză ca fiind similară cu Brumărescu citată mai sus în ceea ce privește acest punct. Din acel moment, Curtea consideră că aplicând astfel dispozițiile art. 330 al Codului de procedură civilă, ce reglementează recursul în anulare, așa cum era redactat la epoca faptelor, Curtea Supremă de Justiție nu a ținut cont de principiul de securitate a rapoartelor juridice și prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 al Convenției.

Mai mult, excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamantului din competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal, garantat prin art. 6 § 1 al Convenției.

De unde, s-a produs încălcarea art. 6 § 1 în ceea ce privește aceste două puncte. B. Privind încălcarea citată a articolului 6 & 1 al Convenției, despre imparțialitatea și independența tribunalelor interne

Reclamantul se plânge că, în fața Curții Suprme de Justiție, cauza sa nu a fost judecată de un tribunal „independent și imparțial”. El subliniază în primul rând că Președintele României declarase într-un discurs ținut în orașul Satu-Mare, în iulie 1994, că deciziile judiciare ordonând restituirea bunurilor naționalizate din cauză de ilegalitate nu ar trebui executate și că acest discurs a determinat o schimbare de atitudine a judecătorilor Curții Supreme de Justiție, care au primit recursul în anulare. El adaugă că cei trei judecători care au judecat recursul în anulare votaseră în favoarea schimbării jurisprudenței Curții Supr eme de Justiție. În ceea ce privește autoritatea procurorului general, reclamantul face referință la cauza Vasilescu c. România (hotărârea din 22 mai 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-III), în care Curtea a decis că ministrul Justiției exercită un control asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general, și că în consecință, acesta din urmă nu este independent față de executiv.

În ceea ce privește independența magistraților, Guvernul, invocând cauzele Piersack c. Belgia (hotărârea din 1 oct. 1982, seria A nr. 53) și Cambell și Fell c. Marea Britanie (hotărârea din 28 iunie 1984, seria A nr. 80), consideră că magistrații trebuie să se bucure de un statut legal sau constituțional propriu, cu scopul de a-i înarma împotriva presiunilor exterioare și că acest statut este apreciat în raport prin intermediul mai multor elemente: durata mandatului, inamovibilitatea și imposibilitatea de revocare discreționară. Guvernul consideră că declarațiile Președintelui trebuie considerate ca o luare de poziție privind o problemă de actualitate la acea dată în România, și că ele nu au nici o valoare de constrângere pentru judecătorii Curții Supreme de Justiție. În ceea ce privește imparțialitatea, Guvernul afirmă că se poate distinge între imparțialitatea subiectivă și obiectivă și invocă hotărârea Piersack mai sus citată. Consideră că nici o legatură de cauzalitate între discursul Președintelui și decizia Curții Supreme nu poate fi reținută. De altfel, motivul pentru care a anulat Curtea Supremă o judecată definitivă favorabilă reclamantului nu era incompetența tribunalelor de a judeca această acțiune în revendicare a unui imobil naționalizat în 1950, ci imposibilitatea unui tribunal de a aprecia constituționalitatea unei legi în raport cu o Constituție care nu mai este în vigoare. Afirmă că discursul Președintelui nu făcea nici o referință la acest subiect și, prin urmare, nici o lipsă de independență și imparțialitate nu ar putea fi reținută în speță.

Curtea trebuie deci să afle dacă hotărârea din 7 februarie 1996 a fost dată de un tribunal care poate fi considerat „independent și imparțial”, în sensul art. 6 & 1 al Convenției. Curtea ia notă că declarațiile Președintelui României, fără îndoială critice, cu privire la puterea judecătorească, se adresau în primul rând administrației însărcinate cu executarea deciziilor în justiție și nicidecum tribunalelor. Ori, nimic nu permite Curții să conchidă că în speță, declarațiile sale ar fi influențat judecătorii Curții Supreme care au judecat cauza reclamantului. În ceea ce privește obligația judecătorilor de a se conforma jurisprudenței stabilite de către Secțiile unite ale Curții Supreme de Justiție, Curtea amintește că „reuniunea camerelor sau secțiilor unei jurisdicții are ca scop acela de a conferi o autoritate aparte celor mai importante decizii de principiu pe care această jurisdicție este chemată să le pronunțe. Această autoritate specială – fiind vorba, ca în speță, despre o curte supremă – este impusă secțiilor izolate ale acestei jurisdicții, ca și jurisdicțiilor inferioare, fără ca prin aceasta să aducă prejudiciu dreptului și datoriei lor de a examina în deplină independență cazurile concrete ce le sunt prezentate” (v. cauza Pretto c. Italia, cererea nr. 7984/77, decizia Comisiei din 11 iulie 1979, Decizii și Rapoarte 16, p. 93). Curtea amintește că criteriile de apreciere a independenței unui tribunal sunt: independența cu privire la executiv ca parte, modul de desemnare, durata mandatului, garanțiile împotriva presiunilor, aparența de independență (v. hotărârea Kadubec c. Slovaciei, din 2 sept. 1998, Culegere 1998 – VI, § 56). Curtea amintește că în termenii art. 6 & 1, imparțialitatea trebuie să fie apreciată în funcție de un demers subiectiv, încercând să determine convingerea personală a unui anumit judecător într-o anumită ocazie, și de asemenea, în funcție de un demers obiectiv, ajungând să se asigure e faptul că existau suficiente garanții pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (v. între altele, Revoldini și alții c. Luxembourg (decizie), nr. 50595/99, 18 ianuarie 2001; Didier c. Franța (decizie), nr. 58188/00 din 27 august 2002, și hotărârea Gautrin și alții c. Franța din 20 mai 1998, Culegere 1998-III, pp. 1030-1031, § 58). În ceea ce privește afirmația reclamantului, după care procurorul general nu ar fi independent în raport cu executivul, Curtea subliniază: chiar dacă recursul în anulare a fost declanșat de către procurorul general, hotărârea Curții Supreme a fost dată de către judecători. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că cei trei judecători care au judecat cauza reclamantului votaseră înainte în favoarea schimbării jurisprudenței Curții Supreme de Justiție, nu aduce prejudiciu independenței și imparțialității tribunalului, consacrate prin art. 6 § 1 al Convenției.

De unde, în privința acestui punct nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 al Convenției. C. Privind încălcarea invocată a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției

Reclamantul se plânge că hotărârea din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect un prejudiciu adus dreptului la bunurile sale, așa cum a fost recunoscut de art. 1 al Protocolului nr. 1, astfel redactat: „Orice persoană fizică sau morală are drept la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât în scopul utilității publice și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc prejudiciu dreptului pe care îl au Statele de a pune în vigoare legi pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau a amenzilor.”

Reclamantul estimează că hotărârea Curții Supreme de Justiție, judecând că imobilul său aparținea Statului și anulând judecata definitivă din 3 noiembrie 1993, a constituit o privare de proprietate, privare care nu urmărea un scop de utilitate publică.

Guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție viza un scop legitim (respectarea normelor procedurale și judecata uniformă a problemei caselor naționalizate) și că ingerința nu poate trece drept disproporționată în raport cu jurisprudența organelor Convenției. În concluzie, Guvernul român roagă Curtea să declare că nu a avut loc nici o încălcare a art. 1.

Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamantului privind bunul în litigiu a fost stabilit prin judecata din 3 noiembrie 1993, devenită definitivă pe 8 februarie 1995, și relevă că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. De altfel, reclamantul a putut să se bucure de bunul său, în calitate de proprietar legitim, din 8 februarie 1995 (data hotărârii Curții de Apel București) până la 7 februarie 1996 (data hotărârii Curții Supreme de Justiție). Reclamantul poseda deci un bun, în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 (v. hotărârea Brumărescu citată mai sus, § 70).

Curtea relevă apoi că hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat judecata definitivă din 3 noiembrie 1993 și a judecat că proprietarul legitim al bunului era Statul. Ea consideră că această situație este, dacă nu identică, cel puțin analogă celei reclamantului din cauza Brumărescu citată mai sus. Curtea consideră deci că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 7 februarie 1996 a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul primei fraze al primului paragraf din art. 1 al Protocolului nr. 1, deci a avut loc o ingerință în dreptul de proprietate al reclamnatului (v. Brumărescu citat mai sus, §§ 73-74). Ori, nici o justificare nu a fost furnizată de Guvern cu privire la situația astfel creată. Printre altele, ea relevă că reclamantul este privat de propritatea bunului de mai bine de șase ani, fără a fi primit o indemnizație care să reflecte valoarea reală a acestuia, și că eforturile depuse de el pentru a-și prelua proprietatea au rămas vane până la acea zi.

În aceste condiții, presupunând chiar că se poate demonstra că privarea de proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea estimează că justul echilibru între exigențele de interes general al comunității și imperativele respectării drepturilor fundamentale ale individului a fost rupt și că reclamantul a suportat și continuă să suporte o cheltuială specială și exorbitantă.

Din acel moment, Curtea ajunge la concluzia că s-a produs încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției. D. Privind aplicarea art. 41 al Convenției

În termenii art. 41 al Convenției: „Dacă Curtea declară că s-a produs încălcarea Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite decât ștergerea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.” Daune materiale

Cu titlu principal, reclamantul solicită restituirea bunului în litigiu. El trebuie să primească, în cazul nerestituirii, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului său, adică, după raportul de expertiză supus Curții, 1.405.795 dolari americani, adică 1.438.154 de euro.

Guvernul nu este de acord cu concluziile expertizei furnizate de către reclamant și consideră că suma maximă care ar putea fi acordată este de 868.500 de dolari, fie 888.491 de euro reprezentând, după raportul de expertiză pe care l-a înfățișat Curții, valoarea de piață a imobilului.

Curtea estimează că, în circumstanțele speței, restituirea bunului în litigiu, așa cum a fost ordonată prin hotărâre definitivă a tribunalului de primă instanță din București din 3 noiembrie 1993, ar plasa reclamantul, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care s-ar găsi dacă exigențele art. 1 al Protocolului nr. 1 ar fi fost luate în considerație.

Pentru că Statul pârât nu a procedat la o astfel de restituire într-un termen de trei luni, numărabil din ziua în care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că acesta va trebui să verse reclamantului, pentru daune materiale, valoarea actuală a bunului.

În ceea ce privește determinarea sumei acestei indemnizații, Curtea relevă importanta diferență care separă metodele de calcul folosite în acest scop de către experții desemnați de către părțile la litigiu.

Ținând cont de informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară din București, Curtea estimează valoarea de vânzare actuală a bunului la 900.000 de euro.

Reclamantul cere de asemenea 6.000 de dolari SUA, adică 5.992 de euro pentru fiecare lună, începând cu data de 7 februarie 1996 până la data hotărârii Curții, cu titlul de privare de folosință. În ultimile sale observații înfățișate Curții, reclamantul invocă jurisprudența creată de cauza Surpăceanu c. România (nr. 32260/96, hotărârea din 21 mai 2002) în care Curtea ar fi acordat o indemnizație pentru privare de folosință suferită de către reclamanți.

Guvernul cere Curții să respingă această pretenție, căci reclamantul nu a dovedit că ar fi închiriat imobilul și consideră că în orice caz această sumă este exagerată. În sfârșit, el consideră că raportul de expertiză furnizat de către reclamant nu conține decât o vagă referință la anunțurile publicitare și la agențiile imobiliare.

În ceea ce privește această plângere, Curtea amintește că, în cauza Surpăceanu citată mai sus (§§ 54-56), Curtea a decis să acorde egal reclamanților, care și-au văzut restituit imobilul, o sumă pentru privarea de proprietate suferită și nu pentru privarea de folosință pe care o suferiseră. Într-o altă cauză, Anghelescu c. România (nr. 29411/95, hotărârea din 9 aprilie 2002, §§ 75-77), reclamantul a reclamat o sumă de bani pe motiv de privare de folosință, și Curtea a decis să îi acorde, pentru echitate, o sumă pentru privarea de proprietate suferită. În speță, plângerea principală a reclamantului era restituireea bunului și, în caz de nerestituire, acordarea unei sume corespunzătoare cu valoarea bunului. Din observațiile sale privind art. 41, reclamantul cere de asemenea o sumă pentru privarea de folosință. Curtea notează că ea nu ar putea acorda nici o sumă sub acest titlu, ținându-se cont de faptul că ea a ordonat, ca reparație la art. 41 al Convenției, restituirea bunului. În schimb, Curtea ar putea ține cont de privarea de proprietate suferită de reclamant cu ocazia reparării prejudiciului moral. Daune morale

Relcamantul solicită de asemenea 300.000 de dolari SUA, fie 323.273 euro, pentru prejudiciul moral suferit din cauza suferinței „grave, insuportabile și incomensurabile” pe care Curtea Supremă de Justiție l-ar fi făcut să îl suporte pe 7 februarie 1996, privându-l de bunul său o a doua oară, după ce reușise, în 1993, să pună capat încălcării dreptului său de către autoritățile comuniste. În observațiile sale complementare, reclamantul a majorat suma datorată cu titlu de prejudiciu moral cu încă 16.000 de euro.

Guvernul s-a ridicat împotriva acestei pretenții, estimând că nici un prejudiciu moral nu poate fi reținut. El consideră că suferințele psihice ale reclamantului nu au fost dovedite, și nici legătura de cauzalitate dintre aceste suferințe și încălcările constate. În ceea ce privește durata suferințelor morale, guvernul subliniază că reclamantul nu era proprietarul imobilului în momentul naționalizării și că nu poate pretinde neîntrerupt a fi victima unei încălcări a Convenției pe timp de douăzeci și cinci de ani.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la ingerințe grave în drepturile reclamantului cu privire la bunul său, în dreptul său la un tribunal și la un proces echitabil, pentru care suma de 15.000 de euro ar reprezenta o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. Cheltuieli

Reclamantul solicită rambursarea a 10.425 dolari SUA, fie 10.310 euro, care vor fi repartizați după cum urmează: a) 6.900 dolari SUA, fie 6.824 euro, pentru cheltuielile efectuate pentru procedurile interne legate de eforturile sale de a se vedea reinstaurat în dreptul său de proprietate între 1993 și 1995 (onorarii de avocat și diverse cheltuieli); b) 3.525 dolari SUA, fie 3.486 euro, cu titlu de onorarii pentru activitatea desfășurată de avocatul său în procedura înaintată Curții, pe fondul problemei satisfacerii echitabile și a cheltuielilor ocazionate de expertiza de evaluare a imobilului.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor efectuate, la prezentarea pieselor justificative.

Curtea observă că reclamantul a produs justificative ale unei sume de 538 euro (expertiza de evaluare a imobilului) și 985 euro (onorarii de avocat). Curtea decide acordarea a 1.523 de euro cu acest titlu. Interese moratorii

Curtea judecă potrivit să bazeze dobânda intereselor moratorii pe dobânda obținută pe împrumutul marginal la Banca centrală europeană majorată cu 3%. DIN ACESTE MOTIVE,