ÎCCJ, decizie (scj.ro #86445)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86445) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

CURTEA EUROPEANĂ

PENTRU DREPTURILE OMULUI

Secția a doua

CAUZA

LINDNER

ȘI

HAMMERMAYER

împotriva

ROMÂNIEI

( Cererea

nr

. 35671/97 )

HOTĂRÂRE

3 decembrie 2002

Strasbourg

Această

hotărâre va deveni definitivă în condițiile prevăzute de articolul 44 § 2 al Convenției.

Poate să sufere retușuri ale formei.

Traducere

din limba franceză

*

În cauza

Lindner

și

Hammermayer

împotriva României,

Curtea

europeană pentru Drepturile Omului ( secția a doua ), judecând în complet

format din :

J.P

. Costa, președinte,

A.B.Baka

Gaukur

Jörundsson

L.Loucaides

C.Bârsan

M.Ugrekhelidze

A.Mularoni

, judecători

și

doamna

S.Dolle

, grefier de secție,

După

ce a deliberat în camera de consiliu la data de 12 noiembrie 2002,

pronunță

următoarea hotărâre, adoptată la această dată :

PROCEDURA

1

.La originea cauzei se află o plângere

(nr.35671/97) împotriva României și doi cetățeni ai acestui stat, domnul

Alexandru

Lindner

și doamna

Cristina

Hammermayer

(„reclamanții”), au sesizat

Comisia europeană pentru Drepturile Omului, la 9 aprilie 1997, în virtutea articolului

25 al Convenției de păstrarea Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale

(„Convenția”).

2

.Reclamanții sunt reprezentați de domnul

Adrian

Vasiliu

, avocat al

Baroului

București.Guvernul

român („Guvernul”) este

reprezentat de agentul său, doamna Cristina Iulia

Tarcea

,

din ministerul justiției.

3.

Reclamanții arată că refuzul Curții de Apel

București, la 14 octombrie 1996, de a recunoaște instanțelor competența pentru

judecarea unei acțiuni în revendicare este contrară articolului 6 din Convenție.

Ei se plâng că această hotărâre a Curții de Apel a avut ca efect atingerea

respectului bunurilor lor, așa cum este recunoscut de articolul 1 din

Protocolul nr.1.

4.

Cererea a fost trimisă Curții la 1 noiembrie 1998,

data intrării în vigoare a Protocolului nr.11 al Convenției ( articolul 5§ 2

din Protocolul nr.11).

5.

Cererea a fost repartizată secției I a Curții

(articolul 52 § 1 din regulament). Camera însărcinată să examineze cauza

(articolul 27 § 1 din Convenție ) a fost constituită în conformitate cu

articolul 26 § 1 din regulament.

6.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat

componența secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament ). Prezenta cerere a

fost repartizată secției a doua astfel remaniată (articolul 52 § 1 ).

7

.Atât reclamanții cât și Guvernul au depus

observații scrise asupra

acceptabilității

și fondului

cauzei ( articolul 59 § 1 din regulament).

ÎN FAPT

CIRCUMSTANȚELE

SPEȚEI

8

.Reclamanții locuiesc la

Francfurt

,

Germania

.

9.

La 2 octombrie 1939, mama reclamanților devine

proprietara unui imobil din București, compus din trei apartamente. La 30

martie 1948, ea a vândut unul din apartamente lui

L.N

.

În 1975, ea imigrează în

Germania

.

10.

La 18 septembrie 1975, statul a intrat în

posesia imobilului invocând decretul de confiscare nr.223/1974. Nici motivele,

nici baza legală a acestei confiscări nu au fost notificate mamei

reclamanților.

Acțiunea în revendicare a proprietății

11.

La 27 iulie 1992, reclamanții, în calitate de

moștenitori sesizează judecătoria din sectorul 1 București cu o acțiune în

anularea deciziei de confiscare a imobilului, împotriva primăriei orașului

București și a societății H., administratorul locuințelor de stat. Ei relevă că

mama lor a fost

prorietara

imobilului și că statul

l-a însușit prelevându-se de decretul de confiscare nr.223/1974, dar că această

privare de proprietate era ilegală, căci actul administrativ de confiscare nu a

fost niciodată notificat mamei lor. La 3 mai 1994, tribunalul a dat o decizie

care a fost anulată prin decizia din 19 aprilie 1995 de tribunalul municipiului

București, ca urmare a unei lipse de procedură și dosarul a fost retrimis

judecătoriei.

12

.Prin decizia din 28 ianuarie 1995, tribunalul

a rezolvat această cerere, estimând că decizia administrativă de confiscare în

favoarea statului nu respecta exigențele de formă prevăzute de lege. Ca urmare,

a hotărât că statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate și reclamanții

erau proprietarii legitimi. Tribunalul a hotărât anularea deciziei de

confiscare și restituirea imobilului reclamanților.

13.

Apelul

intordus

de

primăria orașului București a fost respins la 17 mai 1996 de tribunalul

municipiului București, cu același raționament ca cel al judecătoriei.

14.

Primăria a făcut recurs la Curtea de Apel

București. Prin hotărârea din 14 octombrie 1996, curtea a

dmis

recursul și a respins acțiunea în revendicare a reclamanților. Ea a constatat

că imobilul revendicat a devenit proprietatea statului pe titlu, mai precis

decizia primăriei din 18 septembrie 1975 și a hotărât că pentru a obține

restituirea sau, după caz, o despăgubire, reclamanții puteau să se

prevaleze  doar de dispozițiile legii nr.112/1995 privind restituirea

bunurilor naționalizate.

15.

La 20 decembrie 1996, statul a vândut unul

din apartamentele bunului în litigiu unui locatar

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ ADECVATĂ

16.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă

pertinente sunt descrise în hotărârea

Brumărescu

c.României

.

17.

Despozițiile pertinente ale decretului

nr.223/1974 de confiscare a unor imobile spune așa :

Articolul I

„În Republica Socialistă România, imobilele,

construcțiile și terenurile nu pot fi deținute în proprietate decât de

persoanele fizice care își au domiciliul în țară”

Articolul II

„Cei care au făcut cereri de plecare din țară

,

definitiv,în

străinătate, trebuie să înstrăineze

imobilele, până la data plecării. Înstrăinarea trebuie să fie făcută în

favoarea statului (...) Imobilele aparținând persoanelor care au prăsit

fraudulos țara sau persoanelor care nu au revenit în termenii legali, devin

proprietăți ale statului român fără nici o despăgubire (...)”

18.

Poziția Curții Supreme de Justiție în materie

poate fi rezumată astfel : la 20 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a

judecat în Secții unite, și, a constatat că instanțele nu au avut o poziție

comună asupra problemei de acțiuni în revendicare prin care, pe calea dreptului

comun,cei

interesați solicită restituirea bunurilor

imobiliare confiscate în virtutea decretului nr.223/1974. Ea va releva că

anumite instanțe au judecat că aceste acțiuni sunt inadmisibile, pe motiv că

cererile ar fi trebuit să urmeze calea prevăzută de legea specială,

nr.112/1995, în timp ce alte instanțe le-au considerat admisibile. Curtea

Supremă de Justiție concluzionează că jurisdicțiile erau competente pentru a

cunoaște, în conformitate cu dreptul comun, acțiunile în revendicare a

imobilelor confiscate de stat în virtutea decretului nr.223/1974.

ÎN DREPT

I. ADMISIBILITATEA

A. Inadmisibilitatea cererii pentru

neparcurgerea

tuturor căilor de atac

19.

Guvernul pledează în substanță

inadmisibilitatea cererii pentru

neparcurgerea

tuturor căilor de atac intern. Se subliniază că este permis reclamanților să

introducă o acțiune bazată pe legea nr.10/2001, adoptată la 8 februarie 2001.

20

.Curtea reamintește că reclamanții au introdus

deja o acțiune în revendicare a imobilului, cale de recurs existentă și suficientă

în dreptul intern și estimează că Guvernul nu trebuie să invoce ca un defect al

reclamanților   că au introdus o nouă acțiune în revendicare ( a se

vedea,

mutatis

mutandis

,

hotărârea

Brumărescu

c. României,

mai

sus citată, §§ 54 – 55 ).

21

.Totuși, se poate respinge excepția

Guvernului.

B. Încălcarea invocată de articolul 2 §

2 din Protocolul nr.4 al Convenției

22

.Conform reclamanților, hotărârea din 14

octombrie 1996 a Curții de Apel București a adus atingere articolului 2 § 2 din

Protocolul nr.4 al Convenției, care dispune :

„Orice persoană este liberă să părăsească

orice țară, înțelegând și țara sa „.

23.

Reclamanții s-au plâns despre confiscarea

imobilului în virtutea decretului nr.223/1974 că a fost determinată de

imigrarea mamei lor în

Germania

, ceea ce i-a afectat

libertatea de circulație. Ei au invocat articolul 2 § 2 din Protocolul nr.4 al

Convenției.

24

.Curtea observă că mama reclamanților a

părăsit definitiv România în 1975, dată la care statul și-a însușit imobilul. Ea

a decedat, la o dată care nu a fost precizată. Din dosar nu reiese că ea a

făcut plângere, personal, de o încălcare a dreptului la libera circulație. În

orice caz, natura particulară a acestui caz, în circumstanțele speței, nu

permit să o considere ca transmisibilă ( a se vedea,

mutatis

mutandis

,

Altun

împotriva

Germaniei

nr

. 10308/83,

raportul Comisiei din 7 martie 1984 (

DR

) 36, p.236).

25.

În măsura în care problema ridicată de

reclamanți ar putea fi de ordin general, de natură să impună continuarea examinării

cauzei, Curtea reamintește că România a ratificat Convenția la data de 20 iunie

iese din competența

ratione

temporis

a Curții.

26.

Rezultă că această plângere trebuie respinsă

în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

II. ASUPRA TEMEIULUI

27.

Curtea constată că plângerile privind

încălcarea invocată de articolul 6 § 1 din Convenție ca și a articolului 1 din

Protocolul

nr

. 4 al Convenției nu sunt în mod

manifest prost fondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea constată

că aceștia  nu s-au lovit de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Este

bine să declarăm că această parte a reclamației este admisibilă.

Încălcarea invocată în articolul 6 § 1 din Convenție

28.

Conform reclamanților, hotărârea din 14

octombrie 1996 a Curții de Apel București a încălcat articolul 6 § 1 din

Convenție care dispune :

„ Orice persoană are dreptul ca o cauză a sa

să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță care va decide (...)

contestații asupra drepturilor sale cu caracter civil (...)”.

29

.În memoriul lor, reclamanții arată că refuzul

Curții de Apel de a recunoaște instanțelor competența de a judeca o acțiune în revendicare

este contrară  dreptului de acces la o instanță, lucru garantat de

articolul 21 din Constituția României și de articolul 3 din Codul civil român,

care gestionează liberul acces la justiție.

30.

Guvernul contestă teza reclamanților. El

estimează că nu a fost refuzată judecarea acțiunii de Curtea de Apel București,

dar aceasta a hotărât, chiar dacă succint, că s-a făcut „sub titlu” ceea ce

conform Guvernului, constituie o examinare pe fond.

31.

Curtea observă că reclamanții au sesizat

instanțele cu o acțiune în revendicare, invocând că decizia de confiscare nu

era legală, și cererea lor a fost respinsă doar pe baza simplei constatări a

existenței deciziei de confiscare.

32

.Ea reamintește că articolul 6 § 1 din Convenție

obligă instanțele să-și motiveze deciziile, dar nu poate  cere ca o

exigență un răspuns detailat pentru fiecare argument ( a se vedea hotărârea

Hiro

Balani

împotriva

Spaniei

din 9 decembrie 1994, seria A nr.303

–B,pp.29-30, § 27).

În cauza prezentă, faptul că primăria a emis o

decizie de confiscare a imobilului nu a fost contestată, obiectul litigiului

era exact de a se verifica dacă așa zisa decizie îndeplinea condițiile de fond

și de formă cerute de legea în vigoare la epoca respectivă. Ori Curtea de Apel

nu s-a aplecat asupra acestei probleme și nu a analizat nici unul din

argumentele reclamanților, indicându-le în mod expres să se adreseze comisiei

administrative pentru a rezolva cererea lor de restituire.

33

.Nu se poate deci deduce din formula utilizată

de Curtea de Apel, conform căreia confiscarea s-a făcut „sub titlu”, că ea a

procedat la o examinare de fond privind validitatea titlului de confiscare. A

rezultat o excludere de către Curtea de Apel București a acțiunii în

revendicare a reclamanților de la competența instanțelor, ceea ce este în sine

contrar dreptului de acces la o instanță, drept garantat de articolul 6 § 1 din

Convenție.

34

.Totuși, există încălcare a articolului 6 § 1.

Încălcarea invocată de articolul 1 din protocolul nr.1 al

Convenției

35.

Reclamanții s-au plâns că hotărârea din 14

octombrie 1996 a Curții de Apel București a avut ca efect să aducă atingere

dreptului lor de respect a bunurilor lor. Așa cum este recunoscut de articolul

1 din Protocolul nr.1, astfel formulată :

„ Orice persoană fizică sau morală are dreptul

la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa

decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și

principiile generale de drept internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere

dreptului pe care îl au statele de a pune în aplicare legile pe care le

consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu

interesul general sau pentru asigurarea plății impozitelor sau alte contribuții

sau amenzi”.

36

.Reclamanții estimează că hotărârea Curții de

Apel a avut ca efect privarea lor abuzivă de proprietatea lor. În primul rând,

această hotărâre nu a urmat un scop de utilitate publică, deoarece instanțele

inferioare nu au impietat asupra domeniului legislativ, ci au tranșat pur și

simplu un litigiu civil în revendicare. În sfârșit, reclamanții estimează că a

fost încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1, deoarece ei s-au văzut

privați de proprietatea lor fără să li se acorde  o despăgubire.

37.

Guvernul susține că plângerea reclamanților

este incompatibilă

ratione

materiae

cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul

nr

. 1.

El se referă la jurisprudența Curții după care Convenția nu consacră dreptul la

restabilirea dreptului de proprietate, articolul 1 din Protocolul nr.1 nu

protejează decât respectarea bunurilor actuale, fără să garanteze dreptul de a

dobândi noi bunuri.

Guvernul afirmă că, faptul de a ști dacă

naționalizarea imobilului mamei reclamanților era sau nu legală nu poate fi

stabilit decât printr-o decizie juridică definitivă. Ori, în decizia sa din 14

octombrie 1996, Curtea de Apel București nu a tranșat această chestiune. Din

acel moment, Guvernul consideră că reclamanții nu dispun de un bun în sensul articolului

1 din Protocolul nr.1 al Convenției.

38.

Curtea trebuie deci să examineze dacă refuzul

instanțelor de a tranșa litigiul vizând așa zisă parte de imobil naționalizată

se analizează ca o atingere a drepturilor de proprietate a reclamanților, așa cum

le garantează articolul 1 din Protocolul nr.1.

39

.În această privință, Curtea reamintește, în

primul rând, că ea nu poate să examineze o cerere decât în măsura în care ea se

raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției

cu privire la partea contractantă în cauză. În

spetă

,

bunul în litigiu a fost confiscat în 1975, înainte de 20 iunie 1994, dată la

care Convenția a intrat în vigoare în ceea ce privește România. Curtea nu este

deci competentă

ratione

temporis

de a examina circumstanțele confiscării sau efectele produse de ele până în

prezent.

40.

Curtea reiterează propria jurisprudență bine

stabilită conform căreia privarea de dreptul de proprietate sau de un alt drept

real constituie în principiu un act instantaneu și nu

crează

o situație continuă a „privării de un drept” ( a se vedea, de exemplu,

Lupuleț

împotriva României

, hotărârea

nr.25497/94, decizie a Comisiei din 17 mai 1996,DR 85-A.,p.126). Plângerea

reclamanților este deci incompatibilă cu dispozițiile Convenției pe motiv că,

din cât se poate înțelege, ar critica măsurile adoptate ca atare, pe baza legii

nr.223/1974 privind imobilele  înainte de intrarea în vigoare a Convenției

privind România.

41.

Reclamanții nu pot deci să se plângă de o

încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care procedura

pe care o incriminează se raporta la „bunurile” lor, în sensul acestei

dispoziții.

În această privință, Curtea reamintește că

noțiunea de „bunuri” conținut în articolul 1 din Protocolul nr.1 poate acoperi

atât „bunuri actuale” ( hotărârea

Van

der

Mussele

împotriva

Belgiei

din

23 noiembrie 1983, seria A nr.70, p.23 §

48 ) cât și valorile patrimoniale,

incluzând aici titlurile care stabilesc acest drept, în virtutea cărora

recalamantul

poate pretinde că are cel puțin „o speranță

legitimă” de a obține bucuria efectivă a unui drept de proprietate ( a se vedea

hotărârea

Pine

Valley

Developements

Limited

și alții împotriva Irlandei

din 29

noiembrie 1991, seria A nr.222, p.23 § 51, și

Pressos

Compania

Naviera

S.A

.

împotriva

Belgiei

din 20 noiembrie 1995, seria A

nr.332, p.21 § 31).

În revanșă, speranța de a vedea recunoașterea

supraviețuirii unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil

de exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun” în sensul articolului 1

din Protocolul nr.1 (

Malhous

împotriva

Republicii Cehe

(decembrie), nr.33071/96, 13 decembrie 2000,

CEDH

2000 –

XII

),și se înțelege

de la sine a unui titlu care stabilește acest

dret

condițional stingându-se din

nerealizarea

condiției (

Mario

de

Napoles

Pacheco

împotriva

Belgiei

,

hotărârea nr.7775/77, decizie a comisiei din 5 octombrie 1978,

DR

15, p.143 și

Lupuleț

împotriva României,

decizie mai sus amintită, p.133).

42.

În speță, reclamanții au sesizat autoritățile

naționale competente cu o procedură în revendicare a imobilului. Introducând

acțiunea, ei căutau să le fie recunoscut dreptul de proprietate care, la epoca

intorducerii

cererii în instanță, nu mai era a

lor.În

consecință, procedura nu se raporta la un „bun

actual” al reclamanților.

43.

Rămâne de examinat dacă este vorba despre o

„speranță legitimă” de a obține restituirea

imobilului.Restituirea

în natură a proprietății în totalitate ar fi putut fi obținută în eventualitatea

în care instanțele ar fi decis, evaluând circumstanțele cauzei, că această

confiscare a imobilului mamei lor nu a fost legală. Este vorba despre o

chestiune pentru care competența aparține în primul rând instanțelor naționale,

Curtea

neputând

specula asupra încheierii procedurii

dacă Curtea de Apel București l-ar fi rezolvat. Deși judecătoria ca și

tribunalul au judecat în favoarea reclamanților, cauza a rămas în curs de

judecare în fața jurisdicțiilor române până la obținerea unei decizii definitive,

acțiunea  în revendicare a imobilului în sine

nedând

naștere în primul rând la nici un drept de titlu care stabilește acest drept,

ci doar eventualitatea de a obține un astfel de titlu ( a se vedea

Ouzounis

și alții împotriva

Greciei

nr.49144/99, § 25, 18 aprilie 2002,

nepublicată

).

Decurge din aceasta că reclamanții nu au demonstrat a avea o „speranță

legitimă” de a-și vedea imobilul restituit.

44.

Totuși, nu există o încălcare a articolului 1

din Protocolul nr.1.

III

. APLICAREA

ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE

45

.În termenii articolului 41 din Convenție,

„Dacă Curtea declară că a fost încălcare a

Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern a părții

contractante nu permite ștergerea decât într-un mod imperfect a consecințelor

acestei încălcări, Curtea acordă părții

lezate,dacă

este cazul, o satisfacție echitabilă”.

A.

Daune materiale

46.

În principal, reclamanții solicită restituirea

bunului în litigiu, compus din două apartamente, două garaje și două treimi din

terenul aferent. Ei înțeleg să primească, în caz de

nerestituire

o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a

bunurilor,conform

raportului de expertiză supus Curții, 181 497 dolari

SUA

.

47.

Guvernul susține în primul rând că suma cu

titlu de despăgubire materială nu este justificată, căci reclamanții nu posedă

un bun în sensul jurisprudenței Convenției și ei pot să revendice oricând cu

succes imobilul în fața jurisdicțiilor

interne.În

orice ipoteză, Guvernul estimează că suma maximă care ar putea fi acordată este

de 74 459 dolari

SUA

, reprezentând, conform

raportului de expertiză prezentat în fața Curții, valoarea marfă a bunurilor în

litigiu.

48.

Curtea notează că sumele reclamate cu titlu de

daune materiale se raportează la valoarea imobilului confiscat de stat. Ținând

seama de faptul că pentru plângerea fondată pe articolul 1 din Protocolul nr.1

nu s-a constatat o încălcare a acestuia, singura plângere care duce la o

încălcare este cel care indică absența accesului la o instanță, în sensul

articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea precizează că nu poate specula asupra

încheierii pe care procedura de revendicare a cunoscut-o dacă Curtea de Apel

București ar fi rezolvat cererea reclamanților.

49.

În aceste condiții, Curtea estimează că

reclamanții nu au demonstrat existența unei legături de cauzalitate între dauna

materială invocată de ei și încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției

stabilită de Curte. În consecință, cererea cu titlu de daune materiale trebuie

respinsă.

B. Daune morale

50.

În ceea ce privește daunele morale,

reclamanții cer suma de 50 000 dolari

SUA

pentru

prejudiciul suferit de refuzul Curții de Apel București de a tranșa litigiul

privind revendicarea imobilului, refuz care i-a privat astfel de dreptul de a

se bucura de

prorietatea

lor.

51

.Guvernul se opune acestei pretenții, estimând

că nici un prejudiciu moral nu se poate reține.

52.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au

antrenat ingerințe grave în dreptul reclamanților de acces la o instanță,

pentru care suma de 5 000

euro

reprezintă o reparație

echitabilă a prejudiciului moral suferit.

C. Cheltuieli

53.

Reclamanții solicită rambursarea sumei de 770

dolari

SUA

, după cum urmează, pe baza unui decont

detailat :

a)

500 dolari

SUA

cu titlu de onorariu pentru munca îndeplinită de

avocatul lor în procedura în fața Curții, atât pe fond cât și asupra problemei

de satisfacție echitabilă ;

b)

20 dolari

SUA

pentru cheltuieli de traducere ;

c)

150 dolari

SUA

pentru cheltuieli de expert .

54.

Guvernul nu se opune rambursării

cheltuielilor curente, pe baza prezentării actelor justificative.

55.

Curtea notează că numai o parte din

cerer

a condus la constatarea unei încălcări a Convenției.

În aceste condiții, ea judecă ca adecvată alocarea sumei de 400

euro

.

Daune moratorii

56.

Curtea judecă adecvat să bazeze dobânda

daunelor moratorii pe dobânda  daunelor prețului Băncii Centrale Europene

majorată cu 3%.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE

,

1.

Declară

cererea

admisibilă în ceea ce privește plângerea reclamanților cu referire la absența

accesului la o instanță și la dreptul de respectare a bunurilor lor, și

inadmisibilă pentru restul cererii ;

2.

Declară

ca inadmisibil restul

cererii ;

3.

Hotărăște

că a existat

încplcare

a articolului 6 § 1 al  Convenției ca urmare

a refuzului dreptului de acces la o instanță ;

4.

Hotărăște

că nu a existat

încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenției ;

5.

Hotărăște,

a)

că statul pârât

trebuie să achite

recalamanților

, în trei luni de la

ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2

al Convenției, următoarele sume :

i.- 5 000

euro

( cinci mii

euro

) pentru

daune morale ;

ii. – 400

euroe

( patru sute

euro

) pentru

cheltuieli și orice altă sumă care ar putea reprezenta impozit ;

b)

aceste sume vor fi

cpnvertite

în moneda națională a statului pârât cu dobânda

aplicabilă la data reglementării ;

c)

aceste sume vor putea

fi majorate cu o dobândă simplă cu limita fixată de Banca Centrală Europeană și

care se va aplica în această perioadă, majorată cu 3% ;

6.

Respinge

cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus.

Redactată în franceză,

apoi comunicată în scris la 3 decembrie 2002 cu aplicarea articolului 77 §§ 2 și

3 din Regulament.

*

Traducere efectuată de consilier

Monica

Grădinaru

, Biroul de Relații Internaționale,

Înalta Curte de Casație și Justiție.