ÎCCJ — CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE OMULUI Secția a doua CAUZA LINDNER ȘI HAMMERMAYER împotriva ROMÂNIEI ( Cererea nr . 35671/97 ) HOTĂRÂRE 3 decembrie 2002 Strasbourg Această hotărâre va deveni…

Reclamanții arată că refuzul Curții de Apel București, la 14 octombrie 1996, de a recunoaște instanțelor competența pentru judecarea unei acțiuni în revendicare este contrară articolului 6 din Convenție. Ei se plâng că această hotărâre a Curții de Apel a avut ca efect atingerea respectului bunurilor lor, așa cum este recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr.1.

Cererea a fost trimisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr.11 al Convenției ( articolul 5§ 2 din Protocolul nr.11).

Cererea a fost repartizată secției I a Curții (articolul 52 § 1 din regulament). Camera însărcinată să examineze cauza (articolul 27 § 1 din Convenție ) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 din regulament.

La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componența secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament ). Prezenta cerere a fost repartizată secției a doua astfel remaniată (articolul 52 § 1 ). 7 .Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise asupra acceptabilității și fondului cauzei ( articolul 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI 8 .Reclamanții locuiesc la Francfurt , Germania .

La 2 octombrie 1939, mama reclamanților devine proprietara unui imobil din București, compus din trei apartamente. La 30 martie 1948, ea a vândut unul din apartamente lui L.N . În 1975, ea imigrează în Germania .

La 18 septembrie 1975, statul a intrat în posesia imobilului invocând decretul de confiscare nr.223/1974. Nici motivele, nici baza legală a acestei confiscări nu au fost notificate mamei reclamanților. Acțiunea în revendicare a proprietății

La 27 iulie 1992, reclamanții, în calitate de moștenitori sesizează judecătoria din sectorul 1 București cu o acțiune în anularea deciziei de confiscare a imobilului, împotriva primăriei orașului București și a societății H., administratorul locuințelor de stat. Ei relevă că mama lor a fost prorietara imobilului și că statul l-a însușit prelevându-se de decretul de confiscare nr.223/1974, dar că această privare de proprietate era ilegală, căci actul administrativ de confiscare nu a fost niciodată notificat mamei lor. La 3 mai 1994, tribunalul a dat o decizie care a fost anulată prin decizia din 19 aprilie 1995 de tribunalul municipiului București, ca urmare a unei lipse de procedură și dosarul a fost retrimis judecătoriei. 12 .Prin decizia din 28 ianuarie 1995, tribunalul a rezolvat această cerere, estimând că decizia administrativă de confiscare în favoarea statului nu respecta exigențele de formă prevăzute de lege. Ca urmare, a hotărât că statul nu a dobândit legal dreptul de proprietate și reclamanții erau proprietarii legitimi. Tribunalul a hotărât anularea deciziei de confiscare și restituirea imobilului reclamanților.

Apelul intordus de primăria orașului București a fost respins la 17 mai 1996 de tribunalul municipiului București, cu același raționament ca cel al judecătoriei.

Primăria a făcut recurs la Curtea de Apel București. Prin hotărârea din 14 octombrie 1996, curtea a dmis recursul și a respins acțiunea în revendicare a reclamanților. Ea a constatat că imobilul revendicat a devenit proprietatea statului pe titlu, mai precis decizia primăriei din 18 septembrie 1975 și a hotărât că pentru a obține restituirea sau, după caz, o despăgubire, reclamanții puteau să se prevaleze doar de dispozițiile legii nr.112/1995 privind restituirea bunurilor naționalizate.

La 20 decembrie 1996, statul a vândut unul din apartamentele bunului în litigiu unui locatar

Despozițiile pertinente ale decretului nr.223/1974 de confiscare a unor imobile spune așa : Articolul I „În Republica Socialistă România, imobilele, construcțiile și terenurile nu pot fi deținute în proprietate decât de persoanele fizice care își au domiciliul în țară” Articolul II „Cei care au făcut cereri de plecare din țară , definitiv,în străinătate, trebuie să înstrăineze imobilele, până la data plecării. Înstrăinarea trebuie să fie făcută în favoarea statului (...) Imobilele aparținând persoanelor care au prăsit fraudulos țara sau persoanelor care nu au revenit în termenii legali, devin proprietăți ale statului român fără nici o despăgubire (...)”

Poziția Curții Supreme de Justiție în materie poate fi rezumată astfel : la 20 noiembrie 2000, Curtea Supremă de Justiție a judecat în Secții unite, și, a constatat că instanțele nu au avut o poziție comună asupra problemei de acțiuni în revendicare prin care, pe calea dreptului comun,cei interesați solicită restituirea bunurilor imobiliare confiscate în virtutea decretului nr.223/1974. Ea va releva că anumite instanțe au judecat că aceste acțiuni sunt inadmisibile, pe motiv că cererile ar fi trebuit să urmeze calea prevăzută de legea specială, nr.112/1995, în timp ce alte instanțe le-au considerat admisibile. Curtea Supremă de Justiție concluzionează că jurisdicțiile erau competente pentru a cunoaște, în conformitate cu dreptul comun, acțiunile în revendicare a imobilelor confiscate de stat în virtutea decretului nr.223/1974. ÎN DREPT

Guvernul pledează în substanță inadmisibilitatea cererii pentru neparcurgerea tuturor căilor de atac intern. Se subliniază că este permis reclamanților să introducă o acțiune bazată pe legea nr.10/2001, adoptată la 8 februarie 2001. 20 .Curtea reamintește că reclamanții au introdus deja o acțiune în revendicare a imobilului, cale de recurs existentă și suficientă în dreptul intern și estimează că Guvernul nu trebuie să invoce ca un defect al reclamanților că au introdus o nouă acțiune în revendicare ( a se vedea, mutatis mutandis , hotărârea Brumărescu c. României, mai sus citată, §§ 54 – 55 ). 21 .Totuși, se poate respinge excepția Guvernului. B. Încălcarea invocată de articolul 2 § 2 din Protocolul nr.4 al Convenției 22 .Conform reclamanților, hotărârea din 14 octombrie 1996 a Curții de Apel București a adus atingere articolului 2 § 2 din Protocolul nr.4 al Convenției, care dispune : „Orice persoană este liberă să părăsească orice țară, înțelegând și țara sa „.

Reclamanții s-au plâns despre confiscarea imobilului în virtutea decretului nr.223/1974 că a fost determinată de imigrarea mamei lor în Germania , ceea ce i-a afectat libertatea de circulație. Ei au invocat articolul 2 § 2 din Protocolul nr.4 al Convenției. 24 .Curtea observă că mama reclamanților a părăsit definitiv România în 1975, dată la care statul și-a însușit imobilul. Ea a decedat, la o dată care nu a fost precizată. Din dosar nu reiese că ea a făcut plângere, personal, de o încălcare a dreptului la libera circulație. În orice caz, natura particulară a acestui caz, în circumstanțele speței, nu permit să o considere ca transmisibilă ( a se vedea, mutatis mutandis , Altun împotriva Germaniei nr . 10308/83, raportul Comisiei din 7 martie 1984 ( DR ) 36, p.236).

În măsura în care problema ridicată de reclamanți ar putea fi de ordin general, de natură să impună continuarea examinării cauzei, Curtea reamintește că România a ratificat Convenția la data de 20 iunie 1994. De atunci, cauza privind libera circulație a mamei reclamanților în 1975 iese din competența ratione temporis a Curții.

Rezultă că această plângere trebuie respinsă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Conform reclamanților, hotărârea din 14 octombrie 1996 a Curții de Apel București a încălcat articolul 6 § 1 din Convenție care dispune : „ Orice persoană are dreptul ca o cauză a sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță care va decide (...) contestații asupra drepturilor sale cu caracter civil (...)”. 29 .În memoriul lor, reclamanții arată că refuzul Curții de Apel de a recunoaște instanțelor competența de a judeca o acțiune în revendicare este contrară dreptului de acces la o instanță, lucru garantat de articolul 21 din Constituția României și de articolul 3 din Codul civil român, care gestionează liberul acces la justiție.

Guvernul contestă teza reclamanților. El estimează că nu a fost refuzată judecarea acțiunii de Curtea de Apel București, dar aceasta a hotărât, chiar dacă succint, că s-a făcut „sub titlu” ceea ce conform Guvernului, constituie o examinare pe fond.

Curtea observă că reclamanții au sesizat instanțele cu o acțiune în revendicare, invocând că decizia de confiscare nu era legală, și cererea lor a fost respinsă doar pe baza simplei constatări a existenței deciziei de confiscare. 32 .Ea reamintește că articolul 6 § 1 din Convenție obligă instanțele să-și motiveze deciziile, dar nu poate cere ca o exigență un răspuns detailat pentru fiecare argument ( a se vedea hotărârea Hiro Balani împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr.303 –B,pp.29-30, § 27). În cauza prezentă, faptul că primăria a emis o decizie de confiscare a imobilului nu a fost contestată, obiectul litigiului era exact de a se verifica dacă așa zisa decizie îndeplinea condițiile de fond și de formă cerute de legea în vigoare la epoca respectivă. Ori Curtea de Apel nu s-a aplecat asupra acestei probleme și nu a analizat nici unul din argumentele reclamanților, indicându-le în mod expres să se adreseze comisiei administrative pentru a rezolva cererea lor de restituire. 33 .Nu se poate deci deduce din formula utilizată de Curtea de Apel, conform căreia confiscarea s-a făcut „sub titlu”, că ea a procedat la o examinare de fond privind validitatea titlului de confiscare. A rezultat o excludere de către Curtea de Apel București a acțiunii în revendicare a reclamanților de la competența instanțelor, ceea ce este în sine contrar dreptului de acces la o instanță, drept garantat de articolul 6 § 1 din Convenție. 34 .Totuși, există încălcare a articolului 6 § 1. Încălcarea invocată de articolul 1 din protocolul nr.1 al Convenției

Reclamanții s-au plâns că hotărârea din 14 octombrie 1996 a Curții de Apel București a avut ca efect să aducă atingere dreptului lor de respect a bunurilor lor. Așa cum este recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr.1, astfel formulată : „ Orice persoană fizică sau morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului pe care îl au statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosirii bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru asigurarea plății impozitelor sau alte contribuții sau amenzi”. 36 .Reclamanții estimează că hotărârea Curții de Apel a avut ca efect privarea lor abuzivă de proprietatea lor. În primul rând, această hotărâre nu a urmat un scop de utilitate publică, deoarece instanțele inferioare nu au impietat asupra domeniului legislativ, ci au tranșat pur și simplu un litigiu civil în revendicare. În sfârșit, reclamanții estimează că a fost încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1, deoarece ei s-au văzut privați de proprietatea lor fără să li se acorde o despăgubire.

Guvernul susține că plângerea reclamanților este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr . 1. El se referă la jurisprudența Curții după care Convenția nu consacră dreptul la restabilirea dreptului de proprietate, articolul 1 din Protocolul nr.1 nu protejează decât respectarea bunurilor actuale, fără să garanteze dreptul de a dobândi noi bunuri. Guvernul afirmă că, faptul de a ști dacă naționalizarea imobilului mamei reclamanților era sau nu legală nu poate fi stabilit decât printr-o decizie juridică definitivă. Ori, în decizia sa din 14 octombrie 1996, Curtea de Apel București nu a tranșat această chestiune. Din acel moment, Guvernul consideră că reclamanții nu dispun de un bun în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 al Convenției.

Curtea trebuie deci să examineze dacă refuzul instanțelor de a tranșa litigiul vizând așa zisă parte de imobil naționalizată se analizează ca o atingere a drepturilor de proprietate a reclamanților, așa cum le garantează articolul 1 din Protocolul nr.1. 39 .În această privință, Curtea reamintește, în primul rând, că ea nu poate să examineze o cerere decât în măsura în care ea se raportează la evenimente care s-au produs după intrarea în vigoare a Convenției cu privire la partea contractantă în cauză. În spetă , bunul în litigiu a fost confiscat în 1975, înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenția a intrat în vigoare în ceea ce privește România. Curtea nu este deci competentă ratione temporis de a examina circumstanțele confiscării sau efectele produse de ele până în prezent.

Curtea reiterează propria jurisprudență bine stabilită conform căreia privarea de dreptul de proprietate sau de un alt drept real constituie în principiu un act instantaneu și nu crează o situație continuă a „privării de un drept” ( a se vedea, de exemplu, Lupuleț împotriva României , hotărârea nr.25497/94, decizie a Comisiei din 17 mai 1996,DR 85-A.,p.126). Plângerea reclamanților este deci incompatibilă cu dispozițiile Convenției pe motiv că, din cât se poate înțelege, ar critica măsurile adoptate ca atare, pe baza legii nr.223/1974 privind imobilele înainte de intrarea în vigoare a Convenției privind România.

Reclamanții nu pot deci să se plângă de o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care procedura pe care o incriminează se raporta la „bunurile” lor, în sensul acestei dispoziții. În această privință, Curtea reamintește că noțiunea de „bunuri” conținut în articolul 1 din Protocolul nr.1 poate acoperi atât „bunuri actuale” ( hotărârea Van der Mussele împotriva Belgiei din 23 noiembrie 1983, seria A nr.70, p.23 § 48 ) cât și valorile patrimoniale, incluzând aici titlurile care stabilesc acest drept, în virtutea cărora recalamantul poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține bucuria efectivă a unui drept de proprietate ( a se vedea hotărârea Pine Valley Developements Limited și alții împotriva Irlandei din 29 noiembrie 1991, seria A nr.222, p.23 § 51, și Pressos Compania Naviera S.A . împotriva Belgiei din 20 noiembrie 1995, seria A nr.332, p.21 § 31). În revanșă, speranța de a vedea recunoașterea supraviețuirii unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 ( Malhous împotriva Republicii Cehe (decembrie), nr.33071/96, 13 decembrie 2000, CEDH 2000 – XII ),și se înțelege de la sine a unui titlu care stabilește acest dret condițional stingându-se din nerealizarea condiției ( Mario de Napoles Pacheco împotriva Belgiei , hotărârea nr.7775/77, decizie a comisiei din 5 octombrie 1978, DR 15, p.143 și Lupuleț împotriva României, decizie mai sus amintită, p.133).

În speță, reclamanții au sesizat autoritățile naționale competente cu o procedură în revendicare a imobilului. Introducând acțiunea, ei căutau să le fie recunoscut dreptul de proprietate care, la epoca intorducerii cererii în instanță, nu mai era a lor.În consecință, procedura nu se raporta la un „bun actual” al reclamanților.

Rămâne de examinat dacă este vorba despre o „speranță legitimă” de a obține restituirea imobilului.Restituirea în natură a proprietății în totalitate ar fi putut fi obținută în eventualitatea în care instanțele ar fi decis, evaluând circumstanțele cauzei, că această confiscare a imobilului mamei lor nu a fost legală. Este vorba despre o chestiune pentru care competența aparține în primul rând instanțelor naționale, Curtea neputând specula asupra încheierii procedurii dacă Curtea de Apel București l-ar fi rezolvat. Deși judecătoria ca și tribunalul au judecat în favoarea reclamanților, cauza a rămas în curs de judecare în fața jurisdicțiilor române până la obținerea unei decizii definitive, acțiunea în revendicare a imobilului în sine nedând naștere în primul rând la nici un drept de titlu care stabilește acest drept, ci doar eventualitatea de a obține un astfel de titlu ( a se vedea Ouzounis și alții împotriva Greciei nr.49144/99, § 25, 18 aprilie 2002, nepublicată ). Decurge din aceasta că reclamanții nu au demonstrat a avea o „speranță legitimă” de a-și vedea imobilul restituit.

Totuși, nu există o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1. III

În principal, reclamanții solicită restituirea bunului în litigiu, compus din două apartamente, două garaje și două treimi din terenul aferent. Ei înțeleg să primească, în caz de nerestituire o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a bunurilor,conform raportului de expertiză supus Curții, 181 497 dolari SUA .

Guvernul susține în primul rând că suma cu titlu de despăgubire materială nu este justificată, căci reclamanții nu posedă un bun în sensul jurisprudenței Convenției și ei pot să revendice oricând cu succes imobilul în fața jurisdicțiilor interne.În orice ipoteză, Guvernul estimează că suma maximă care ar putea fi acordată este de 74 459 dolari SUA , reprezentând, conform raportului de expertiză prezentat în fața Curții, valoarea marfă a bunurilor în litigiu.

Curtea notează că sumele reclamate cu titlu de daune materiale se raportează la valoarea imobilului confiscat de stat. Ținând seama de faptul că pentru plângerea fondată pe articolul 1 din Protocolul nr.1 nu s-a constatat o încălcare a acestuia, singura plângere care duce la o încălcare este cel care indică absența accesului la o instanță, în sensul articolului 6 § 1 din Convenție. Curtea precizează că nu poate specula asupra încheierii pe care procedura de revendicare a cunoscut-o dacă Curtea de Apel București ar fi rezolvat cererea reclamanților.

În aceste condiții, Curtea estimează că reclamanții nu au demonstrat existența unei legături de cauzalitate între dauna materială invocată de ei și încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției stabilită de Curte. În consecință, cererea cu titlu de daune materiale trebuie respinsă. B. Daune morale

În ceea ce privește daunele morale, reclamanții cer suma de 50 000 dolari SUA pentru prejudiciul suferit de refuzul Curții de Apel București de a tranșa litigiul privind revendicarea imobilului, refuz care i-a privat astfel de dreptul de a se bucura de prorietatea lor. 51 .Guvernul se opune acestei pretenții, estimând că nici un prejudiciu moral nu se poate reține.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat ingerințe grave în dreptul reclamanților de acces la o instanță, pentru care suma de 5 000 euro reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. C. Cheltuieli

Reclamanții solicită rambursarea sumei de 770 dolari SUA , după cum urmează, pe baza unui decont detailat : a) 500 dolari SUA cu titlu de onorariu pentru munca îndeplinită de avocatul lor în procedura în fața Curții, atât pe fond cât și asupra problemei de satisfacție echitabilă ; b) 20 dolari SUA pentru cheltuieli de traducere ; c) 150 dolari SUA pentru cheltuieli de expert .

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor curente, pe baza prezentării actelor justificative.

Curtea notează că numai o parte din cerer a condus la constatarea unei încălcări a Convenției. În aceste condiții, ea judecă ca adecvată alocarea sumei de 400 euro . Daune moratorii

Curtea judecă adecvat să bazeze dobânda daunelor moratorii pe dobânda daunelor prețului Băncii Centrale Europene majorată cu 3%.