ÎCCJ, decizie (scj.ro #86322)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86322) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

CURTEA EUROPEANĂ PENTRU DREPTURILE

OMULUI

Secțiunea a doua

Cauza BUZATU c. ROMÂNIEI

(Cererea nr.34642/97)

HOTĂRÂRE

Strasbourg

1 iunie 2004

Traducere din limba franceză[1]

Această hotărâre va deveni definitivă în

condițiile definite de articolul 44 § 2 al Convenție. Ea poate suferi retușuri

de formă.

În cauza Buzatu c. României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a doua),

judecând într-o cameră compusă din :

Domnii : J.P.Costa, președinte,

A.B.Baka

C.Bârsan

K.Jungwiert

V.Butkevych

M.Ugrekhelidze

Doamna A..Mularoni, judecători,

Și doamna S.Dolle, grefier de secție,

După ce au deliberat în camera de consiliu la 11 mai 2004,

Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această ultimă

dată :

PROCEDURĂ

îndreptată împotriva României și al cărui cetățean, doamna Sanda Buzatu

(„reclamanta”), a sesizat Comisia europeană pentru drepturile omului

(„Comisia”) la data de 29 mai 1996, în virtutea vechiului articol 25 al

Convenției de respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(„Convenția”).

2

. Reclamanta este reprezentată de domnul

A.Vasiliu, avocat la București. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat

prin agentul său, doamna Roxana Rizoiu din ministerul afacerilor externe, agent

guvernamental român.

3

. Reclamanta invoca, mai ales, că

refuzul Curții Supreme de Justiție, la data de 19 ianuarie 1996, de a recunoaște

tribunalelor competența pentru a tranșa o acțiune în revendicare era contrar

articolului 6 § 1 din Convenție. Între altele, ea se plângea că această

hotărâre a avut ca efect încălcarea dreptului său în respectarea bunurilor

sale, așa cum este recunoscut de articolul 1 din Protocolul nr.1.

4

. Cererea a fost transmisă Curții la 1

noiembrie 1998, data de intrare în vigoare a Protocolului nr.11 al Convenției

(articolul 5 § 2 din Protocolul nr.11).

5.

Cererea a fost repartizată secției I a

Curții ( articolul 52 § 1 din regulament ).În cadrul acesteia,camera

însărcinată să examineze cauza  (articolul 27 § 1 din Convenție ) s-a

constituit  în conformitate cu articolul 26 § 1 din regulament.

6.

Atât reclamanta cât și Guvernul au

depus observații scrise privind acceptabilitatea și pe fondul cauzei.

7

. La 1 noiembrie 2001, Curtea a

modificat componența secțiilor sale (articolul 25 § 1 din regulament). Prezenta

cerere a fost repartizată secției a doua astfel remaniată (articolul 52 § 1).

8.

La 2 octombrie 2000, prevalându-se de

articolul 29 § 3 din Convenție, Curtea a decis că acceptabilitatea și fondul

cauzei vor fi examinate în același timp.

ÎN FAPT

1.CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI

9

. Reclamanta s-a născut în 1937 și

locuiește la București.

10

. În 1945, părinții săi au cumpărat la

București un imobil compus din două apartamente ca și un teren cu suprafața de

461 m

2

. În 1946, ei au construit un alt imobil pe terenul respectiv.

11

.În 1950, statul a luat în posesie

imobilele, invocând decretul de naționalizare nr.92/1950.

Prima acțiune în revendicare și recursul în

anulare

12

. În 1993, ca și moștenitoare,

reclamanta a formulat,în fața judecătoriei sectorului 2 din București, o

acțiune în care să se constate nulitatea dispozițiilor privind naționalizarea

imobilelor și obligarea primăriei din București ca și administratorii

locuințelor de stat R.A. „I” și S.C.”F” de a le restitui.

13.

Prin judecarea din 27 ianuarie 1994,

judecătoria a făcut dreptate cererii sale, relevând că prin eroare aceste

imobile au fost naționalizate prin aplicarea decretului nr.92/1950, deoarece

părinții făceaua parte dintr-o categorie de persoane pe care decretul le

exludea de la naționalizare. Judecătoria a hotărât ca de îndată reclamații să

restituie imobilele.

14.

La 11 noiembrie 1994, tribunalul

municipiului București a respins apelul primăriei București ca nefondat. În

absența recursului, această hotărâre a devenit definitivă.

15

. La 8 mai 1995, primarul orașului

București a ordonat restituirea bunurilor în litigiu și la 31 mai 1995,

instituția „F” se execută.

16.

La o dată care nu este precizată,

procurorul general al României a formulat un recurs în anulare în fața Curții

Supreme de Justiție, pe motiv că judecătorii și-au depășit competența examinând

legalitatea aplicării decretului nr.92/1950.

17

. În memoriul depus în cadrul recursului

în anulare reclamanta a indicat că primul etaj al imobilului cumpărat de

părinții ei în 1945 a fost văndut la terți în 1950.

18

. Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996,

Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în anulare și a respins acțiunea

în revendicare a reclamantei.Curtea a constatat că statul și-a însușit

imobilele în baza decretului de naționalizare nr.92/1950 și a judecat că

aplicarea acestui decret nu putea să fie controlată de tribunale. În

consecință, acestea din urmă, prin hotărârile lor, au impietat asupra puterii

legislative.

19

. Între 22 noiembrie 1996 și 21

decembrie 1999, statul a vândut locatarilor apartamentele care formau bunurile

litigioase, cu excepția unui apartament pentru care statul a încheiat un

contract de închiriere cu o terță persoană la data de 19 aprilie 1999.

Cererea de restituire făcută în baza Legii

nr.112/95

20

. La o dată neprecizată, reclamanta a

depus o cerere de restituire pe lângă comisia administrativă pentru aplicarea

Legii nr.112/95 ( de aici înainte „comisia administrativă”), solicitând

restituirea în natură a bunurilor imobiliare care au aparținut părinților.

21.

Comisia administrativă a respins cererea

reclamantei. Părțile nu au prezentat o copie a acestei decizii.

22.

Reclamanta a formulat un recurs în fața

judecătoriei sectorului 2, criticând refuzul comisiei administrative de a-i

restitui proprietatea.

23

. Procedura era pe rol la data de 17

februarie 2000. Nici o informație nu a fost furnizată în legătură cu acest

subiect.

C. A doua acțiune în revendicare

24.

La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat tribunalul municipiului din

București cu o nouă acțiune în revendicare, împotriva primăriei București.

25.

Pe 5 februarie 1999, tribunalul a respins acțiunea, considerând că

naționalizarea fusese făcută „pe titlu”, dat fiind faptul că apartamentele ce

compun imobilele erau prea numeroase pentru a servi numai nevoilor rudelor

reclamantei și că, prin urmare, ele fuseseră utilizate într-un scop lucrativ.

26.

Reclamanta a introdus apel împotriva acestei hotărâri. Pe 23 septembrie, Curtea

de apel București a admis apelul pe motivul imposibilității tribunalului de a

se pronunța pe excepție și a retrimis cauza la tribunalul municipiului

București.

27.

Reclamanta a format un recurs, considerând că problema în cauză nu putea fi

ridicată din oficiu de către Curtea de apel. Pe 4 februarie 2000, CSJ a respins

recursul și a retrimis cauza la tribunalul municipiului București, pentru a

continua examinarea cauzei.

28.

În timpul audienței din 23 februarie 2001, tribunalul departamental din

București a decis să introducă în cauză, ca părți pârâte, locatarii, care între

timp cumpăraseră apartamentele. Prin decizia din 28 septembrie 2001, tribunalul

a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

29.

Pe 10 aprilie 2002 Curtea de apel București a dat parțial drept de apel

reclamantei și a constatat că naționalizarea fusese făcut abuziv și a ordonat

primăriei să îi restituie numai un apartament. Prin aceeași decizie, Curtea de

apel a anulat contractele de vânzare încheiate între Stat și locatari, dar a

respins cererea în revendicare formată împotriva locatarilor.

30.

După informațiile oferite de părți, procedura se derulează la ora actuală în

fața CSJ, în recurs, următorul termen fiind 3 noiembrie 2004.

D. Cererea în restituire pe calea legii nr. 10/2001

31.

Din informațiile Guvernului, pe 28 mai 2001 reclamanta a formulat o cerere de

restituire a bunurilor pe calea legii nr. 10/2001. Din aceleași informații, pe

19 decembrie 2002 procedura era încă pe rol.

II.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

32.

Dispozițiile legale și jurisprudența interne pertinete sunt descrise în

hotărârea

Brumărescu c. României

([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp.

250-256, §§ 31-44).

ÎN

DREPT

I.

PRIVIND ADMISIBILITATEA

A. Despre calitatea de victimă a reclamantei

33.

În observațiile prezentate pe 12 aprilie 2001, Guvernul susține că ar putea fi

pusă în chestiune calitatea de proprietară a reclamantei pe o parte din

bunurile imobiliare. După acesta, reclamanta ar fi afirmat, în fața CSJ cu

ocazia recursului în anulare, că o parte din bunurile imobiliare ar fi fost

vândută de părinții săi în 1950. El consideră că această problemă nu a fost

niciodată reluată de tribunalele interne și, prin urmare, ar fi necesar ca un

tribunal să verifice această circumstanță.

34.

Reclamanta nu a prezentat nici o observație asupra acestui punct.

35.

Curtea notează că documentul în chestiune nu i-a fost prezentat și că, de

altminteri, nu este contestat faptul că tribunalele nu l-au luat în

considerație în procedura care face obiectul prezentei cauze.

Curtea

observă că reclamanta se găsește la ora actuală în aceeași situație ca în 19

ianuarie 1996, nici o decizie definitivă nerecunoscând, cel puțin în substanță,

și apoi reparând eventuala încălcare a Convenției ce rezultă din hotărârea CSJ

(cf. hotărârea

Brumărescu c. României

citată anterior, § 50).

36.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamanta se poate pretinde

victimă a unei încălcări în sensul art. 34 al Convenției.

Ca

urmare, se respinge excepția Guvernului.

B.  Despre plângerea privind independența și imparțialitatea

Curții Supreme de Justiție

observațiile sale ca răspuns la cele ale Guvernului din 15 iulie 2000,

reclamanta se plânge, pentru prima oară, de CSJ ca nefiind un tribunal

imparțial, mai ales după declarațiile Președintelui Republicii cu privire la

lipsa de competență a Tribunalelor în a examina cauze precum a sa. În

observațiile din 7 februarie 2001, ea repetă și dezvoltă această plângere și

citează de asemenea faptul că nu a fost judecată de un tribunal independent,

prin faptul că judecătorii de la CSJ sunt aleși pe o perioadă de șase ani  și

sunt numiți de către Președintele Republicii. Ea consideră că acestă plângere a

fost expres prezentată în plângerea sa introductivă în fața Curții, mai precis

în afirmația că hotărârea CSJ « era un act abuziv care i-a cauzat

prejudiciul pierderii proprietății sale ».

nu a prezentat observații la acest punct.

amintește jurisprudența sa constantă, după care ea se consideră sesizată cu o

cerere, de îndată ce reclamantul dă câteva informații, chiar și sumare, privind

natura plângerii pe care are de gând să o prezinte. Curtea consideră că nu se

poate deduce, dintr-o afirmație vagă cum că o hotărâre ar fi abuzivă, că reclamanta

intenționa să se plângă de fapte atât de precise și complexe precum cele

prezentate în observațiile sus menționate. De aici, afirmațiile suplimentare

despre nerespectarea exigențelor art. 6 § 1 nu constituie o simplă probă sau un

argument juridic nou, care s-ar regăsi în cadrul anchetei și a memoriilor

inițiale (v., printe altele, hotărârea

Schiesser

c. Elveției,

4 decembrie

1979, seria A n

o

34, p. 17, § 41). Rezultă că e vorba despre o nouă

plângere care conține două afirmații diferite, prezentate pentru prima dată în

fața Curții respectiv pe 15 iulie 2000 și pe 7 februarie 2001.

amintește că pentru orice plângere care nu e conținută în cererea propriu-zisă,

scurgerea termenului de șase luni prevăzut la art. 34 § 1 nu este întreruptă

decât în ziua în care plângerea este articulată pentru prima dată în fața

Curții. În cauza prezentă, Curtea a fost deci sesizată după mai mult de șase

luni după data hotărârii CSJ din 19 ianuarie 1996.

aici, plângerea a fost tardiv introdusă și Curtea nu poate cunoaște fondul

cauzei (hotărârile

Cardot c. Franței,

seria A n

o

200 din

19 martie 1991, dispozitiv, și

Soc c. Croației,

n

o

47863, § 88, din 9 mai 2003).

C.  Despre caracterul în mod manifest nefondat al cererii

constată că plângerile extrase din art. 6 § 1 al Convenției privind lipsa de

acces la un tribunal și proasta cunoaștere a principiului securității

raporurilor juridice, cât și a art. 1 din Protocolul Convenției nu sunt în mod manifest

nefondate în sensul art.  35 § 3 al Convenției. Se poate declara deci această

parte a cererii ca admisibilă.

II.  PRIVIND

FONDUL

A.  Despre încălcarea citată a art. 6 § 1 al

Convenției

reclamantă, hotărârea CSJ a încălcat art. 6 § 1 al Convenției, care dispune :

« Orice

personă are dreptul să îi fie ascultată cauza în mod echitabil (…) de un

tribunal independent și imparțial (…) care va decide (…) în contestațiile

privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) »

memoriul său, reclamanta subliniază că refuzul CSJ de a recunoaște tribunalelor

competența de a tranșa într-o acțiune în revendicare este contrară dreptului la

un tribunal garantat de art. 21 al Constituției României și de art. 3 al

Codului român civil, care reglementează accesul la justiție. În plus, ea invocă

faptul că afirmația CSJ, cum că reclamanta nu era proprietara bunurilor în

litigiu, este în contradicție cu motivul invocat de acestă curte pentru a

admite recursul în anulare, și anume absența de competență a jurisdicțiilor de

a tranșa fondul litigiului. Ea susține că dreptul său de acces la un tribunal a

fost împiedicat prin faptul că recursul în anulare al unei hotărâri definitive

nu poate fi format decât de către procurorul general, fiind ignorat astfel

principiul de egalitate în arme și că acestă încălcare ar trebui analizată

separat de celelalte plângeri.

admite că reclamanta a primit un refuz de acces la un tribunal, dar consideră

că acest refuz a fost temporar și că oricum, era justificat în scopul

respectării normelor de procedură și al principiului separării puterilor.

consideră că, în ceea ce privește primele două capete de acuzare, nimic în

speță nu permite să se distingă din acest punct de vedere cauza prezentă de

cauza

Brumarescu

citată anterior.

De

aici, Curtea consideră că aplicând astfel dispozițiile art. 330 al Codului de

procedură civilă, așa cum era el redactat în perioada faptelor, și reglementând

recursul în anulare, CSJ a ignorat prin decizia sa din 19 ianuarie 1996, principiul

securității rapoartelor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamantei la un

proces echitabil în sensul art. 6 § 1 al Convenției.

plus, excluderea de către CSJ a acțiunii în revendicare a reclamantei din

competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la un tribunal

garantat prin art. 6 § 1 al Convenției.

Ca

urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 în privința acestor două puncte.

B.  Despre încălcarea invocată de art. 1 al protocolului nr. 1 al

Convenției

se plânge că hotărârea din 19 ianuarie 1996 a CSJ a adus prejudiciu dreptului

său de a-i fi respectate bunurile. Așa cum a fost el recunoscut la art. 1 al

Protocolului nr.1 , astfel redactat :

« Orice

persoană fizică sau morală are dreptul la a-i fi respectate bunurile. Nimeni nu

poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauze de utilitate publică și

în condițiile prevazute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc prejudiciu dreptului pe care îl au Statele de a pune în

vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea

bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata

impozitelor sau alte contribuții sau amenzi. »

consideră că hotărârea CSJ, considerând că proprietatea sa aparținea Statului

și anulând hotărârea definitivă care a recunoscut dreptul de proprietate al

reclamantei, a constituit o privare de proprietate, privare care nu urmărea un

scop de utililtate publică. În plus, în aplicarea legii nr. 112 din 23

noiembrie 1995, Statul a vândut unor terți toate apartamentele din cele două imobile,

cu excepția unuia singur pe care Statul a încheiat un contact de închiriere. Ea

consideră că raționamentul Curții în cauza

Brumărescu

citată anterior,

privind încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, își găsește

aplicarea în prezenta cauză.

recunoaște că jurisprudența creată de cauza

Brumărescu

citată anterior își

găsește aplicarea în prezenta cauză.

amintește că dreptul de proprietate al reclamantei privind bunurile în litigiu

fusese stabilit prin hotărâre definitivă și relevă că dreptul astfel recunoscut

nu este revocabil. Astfel, ea s-a putut bucura de bunurile sale, ca proprietară

legitimă, din 11 noiembrie 1994 până la 19 ianuarie 1996. Reclamanta era în

posesia bunurilor sale conform art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției.

relevă apoi că hotărârea CSJ a anulat o decizie definitivă și a judecat că

proprietarul legitim al bunurilor era Statul. Ea consideră că această situație

este dacă nu identică, cel puțin analogă celei reclamantului din cauza

Brumărescu

citată anterior. Curtea consideră deci că această hotărâre are ca efect

privarea reclamantei de bunurile sale în sensul celei de-a doua fraze a

primului paragraf al art. 1 al Protocolului nr. 1 (v. hotărârea

Brumarescu c. România

§§ 73-74). Ori, nici o justificare nu a fost oferită de către Guvernul

pârât situației astfel create. În plus, ea relevă că reclamanta este privată de

bunurile sale de mai mult de șapte ani fără a fi perceput vreo indemnizație, și

că eforturile pe care le-a depus pentru a-și recâștiga proprietatea au rămas

până la această zi vane.

Curtea

nu ar putea ignora nici demersurile întreprinse apoi de către rclamantă pentru

a-și recupera dreptul aspura proprietății sale, mai ales cele care au legătură

cu o a doua acțiune în revendicare și în anulare a vânzărilor apartamentelor ce

formează imobilele în litigiu.

aceste condiții, a presupune chiar că s-ar putea demonstra că privarea de

proprietate a servit unei cauze de interes public, Curtea consideră ca justul

echilibru între exigențele de interes general ale comunității și imperativele

respectării drepturilor fundamentale ale individului a fost distrus și că

reclmanta a suportat și continuă să suporte o nedreptate specială și

exorbitantă.

urmare, a existat și continuă să existe încălcarea art. 1 al Protocoluiui nr. 1

al Convenției.

III.  PRIVIND

APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

termenele art. 41 ale Convenției,

« Dacă

Curtea declară că a existat încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și

dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite să fie șterse

decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate,

dacă este posibil, o satisfacție echitabilă. »

A.  Daune materiale

titlu principal, reclamanta solicită restituirea bunurilor litigioase. Ea

dorește să primească, în caz de nerestiture, o sumă care corespunde cu valoarea

actuală a proprietății sale, adică, după raportul de expertiză supus Curții,

504 312 dolari SUA, sau 410 811 euro. Ea solicită de asemenea suma de 561 700

dolari SUA, corespunzând chiriilor pe care ea le-ar fi perceput între punerea

în posesie a imobilelor pe 8 mai 1995 și 16 ianuarie 2001.

susține în primul rând că acordarea unui sume cu titul de daune materiale ar fi

injustă, de vreme ce reclamanta poate încă să revendice, cu succes, dreptul său

la proprietate în fața jurisdicțiilor interne. În general, Guvernul consideră

că suma maximă care ar putea fi acordată este de 276 377 dolari SUA, sau 225

136 euro, reprezentând, după raportul de expertiză pe care l-a înfățișat

Curții, valoarea pe piață a bunurilor în litigiu. După Guvern, chair dacă

dreptul de proprietate al reclamantei nu ar fi fost anulat, ea ar fi fost

oricum obligată, în virtutea legii nr. 17/1974, de a proroga contractele de

închiriere încheiate de Stat înaintea recunoașterii dreptului său de

proprietate. Fondându-se pe raportul menționat de expertiză, prezentat în fața

Curții, Guvernul evaluează suma chiriilor care ar fi putut fi percepute de

reclamantă între data deciziei CSJ și martie 2002, la 7 754 dolari SUA sau 6

309 euro.

consideră că, în circumstanțele speciei, problema daunelor nu se pune.

Ținându-se cont de încălcările constatate, cea mai bună formă de reparare în

această cauză ar consta restituirea bunurilor imobiliare în chestiune de către

Stat și o indemnizație pentru prejudiciu moral (v. mai ales hotărârea

Brumarescu

c.

României (satisfacție echitabilă) [G.C.], n

o

28342/95,

§§ 22 et 27

, Culegerea de hotărâri și decizii

1999-VII). Ca urmare, este

posibil să se aștepte și să se fixeze în următoarele șase luni din data

prezentei hotărâri procedura ulterioară, ținându-se cont de eventualitatea unui

acord între Statul pârât și reclamantă (art. 75 § 1 al regulamentului) (cf.

Golea c. României

n

o

29973/96, §§ 42-44, 11 decembrie 2002).

B.  Taxe și cheltuieli

solicită rambursarea a 615 dolari SUA, sau 500 euro, sumă pe care o jusitifică

astfel, prin prezentarea unui decont detaliat :

a)  500

dolari americani, sau 407 euro, cu titlu de onorarii de avocat în procedura în

fața Curții, atât pe fond cât și pe problema satisfacerii echitabile ;

b)  40

dolari SUA, sau 32 euro, cheltuieli de traducere ;

c)  75

dolari SUA, sau 61 euro, chetuieli de expert.

Prin

scrisoarea din 27 mai 2003, reclamanta solicită rambursarea taxei de timbru

oacazionată de a doua acțiune în revendicare, adică 18 227 281 lei, sau 447

euro.

nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, la prezentarea actelor

justificative.

consideră că taxele și cheltuielile cerute și dovedite cu acte au fost într-adevăr

și în mod necesar efectuate și reprezintă o sumă rezonabilă. În acest condiții,

ea consideră potrivit să aloce reclamantei cei 947 euro reclamați. (cf.

Golea c. României

,

citat anterior, § 47).

C.  Interese moratorii

consideră că dauna (cererea) de interese moratorii trebuie calculată raportat

la nivelul dobânzii de împrumut minimal a Băncii Centrale Europene, majorată cu

trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

admisibile

plângerile pe baza art 6 § 1 al Convenției privind lipsa de acces la tribunal

și ignorarea principiului de securitate a raporturilor juridice, cât și din

art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, și inadmisibil restul

cererii ;

2.

Hotărăște

că a

existat încălcarea art. 6 § 1 al Convenției prin refuzul dreptului de acces la

un tribunal ;

3.

Hotărăște

că a

existat încălcarea art. 6 § 1 al Convenției prin faptul că a existat ignorarea,

de către CSJ, a principiului securității raporturilor juridice ;

4.

Hotărăște

că a

existat și continue să existe încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 al

Convenției ;

5.

Hotărăște

că

Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în trei luni din ziua în care

hotărârea devenită definitivă, conform art. 44 § 2 al Convenției, 947 euro

pentru cheltuieli, sumă convertită în lei românești la ratele de schimb

aplicabile la rata reglementării ;

6.

Hotărăște

că

această sumă va trebui majorată din momentul expirării sus menționatului termen

și până la vărsarea unei daune simple egale cu cea a nivelului dobânzii de

împrumut minimal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei procente;

7.

Hotărăște

că

problema daunelor cu titlul art. 41 al Convenției nu își are locul.

În consecință :

a)

rezervă

acestă chestiune;

b)

invită

Guvernul și

reclamnta să informeze, în cele șase luni din momentul prezentei hotărâri,

despre orice acord la care ar putea ajunge;

c)

rezervă

procedura și delegă președintelui grija de a o fixa în caz că va fi nevoie.

Redactat

în franceză, apoi comunicat în scris pe 1 iunie 2004 în aplicarea art.  77 §§ 2

și 3 al regulamentului.

S. Dolle                                                                                                                  J.P.

Costa

Grefieră                                                                                                                 Președinte

[1]

Traducere

efectuată de consilieri Iolanda Szokacs și Monica Grădinaru, Biroul de Relații

Externe, Înalta Curte de Casație și Justiție.