ÎCCJ, decizie (scj.ro #86599)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86599) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

CONSILIUL EUROPEI

CURTEA EUROPEANĂ

PENTRU DREPTURILE OMULUI

SECȚIA A DOUA

CAUZA VASILIU VS.

ROMÂNIA

(Petiția nr. 29407/95)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

21 mai 2002

Această hotărâre va

deveni definitivă în condițiile prevăzute de art. 44 § 2 din Convenție. Ea

poate suferi modificări de formă.

Traducere

din limba franceză

*

În cauza Vasiliu vs. România,

Curtea

Europerană pentru Drepturile Omului (secția a doua), judecând într-un complet

format din:

Domnii:

J.P. Costa – președinte

A. B. Baka

C. Birsan

K. Jungwiert

V. Butkevych,

Doamnele:

W. Thomassen

A.

Mularoni, judecători

și

doamna S. Dolle, grefier de secție

După

ce au deliberat în Camera de Consiliu la data de 30 aprilie 2002,

Pronunță

decizia de mai jos, adoptată la acea dată:

PROCEDURA

La originea cauzei se află o

petiție (nr. 29407/95) împotriva României și împotriva căreia o cetățeancă

a acestui stat, Maria Vasiliu („reclamanta”), a sesizat Comisia Europeană

a Drepturilor omului („Comisia”) pe 7 august 1995, în virtutea fostului

articol 25 al Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale („Convenția”).

Guvernul român („Guvernul”)

este reprezentat de agentul său, dna R. Rizoiu.

Reclamanta invoca mai ales

faptul că refuzul Curții Supreme de Justiție, prin hotărârea sa din 22 martie

1995, de a recunoaște tribunalelor competența de a decide în cazul unei

acțiuni în revendicare era contrară articolului 6 al Convenției. Printre

altele, ea reclama că această hotărâre a CSJ adusese prejudicii dreptului

său de a-i fi respectate bunurile, așa cum este recunoscut de articolul 1

al Protocolului nr. 1 al Convenției.

Reclamația a fost transmisă

Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11

al Convenției (articolul 5 § 2 al Protocolului nr. 11).

Reclamația a fost atribuită

primei secții a Curții (articolul 52 § 1 al regulamentului). În cadrul

acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (articolul 27 § 1 al

Convenției) a fost constituită în conformitate cu articolul 26 § 1 al

regulamentului.

Prin decizia din 21 martie

2000, camera a declarat petiția aptă parțial de a fi primită.

Atât reclamanta cât și Guvernul

au depus observații scrise pe fondul cauzei  (articolul 59 § 1 al

regulamentului).

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a

modificat compoziția secțiilor sale (articolul 25 § 1 al regulamentului

Curții). Petiția de față a fost atribuită celei de-a doua secțiuni astfel

modificate (articolul 52 § 1).

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI

Reclamanta, cetățean român,

născută în 1919, își are domiciliu în București.

În 1953, tatăl reclamantei a

devenit proprietarul unui bun imobiliar aflat în București și compus

dintr-un imobil cu trei apartamente și un teren de 395 m2.

În 1950, Statul a intrat în

posesia bunului menționat în virtutea decretului de naționalizare nr.

92/1950.

La o dată neprecizată,

societatea de stat S.C.A.V.L. a făcut un contract de închiriere cu

reclamanta pentru apartamentul nr. 3 al imobilului.

În 1974, prin aplicarea legii

nr. 4/1973, Statul a vândut reclamantei apartamentul pe care îl ocupa în

calitate de locatară.

Prima acțiune în revendicare

Pe 24 septembrie 1993,

reclamanta a chemat în fața tribunalului de primă instanță al sectorului 4

din București primăria orașului București și societatea S.C.A.V.L., pentru

a i se recunoaște, în calitate de moștenitoare unică, dreptul de

proprietate asupra imobilului care aparținuse tatălui său și pe care îl

moștenise.

Prin judecata din 23 decembrie

1993, tribunalul a recunoscut cererea sa ca justifocată. S-a constatat în

primul rând că tatăl reclamantei era funcționar la data naționalizării și

că, în acest caz, dispozițiile decretului nr. 92/1950 nu îi erau

aplicabile. S-a hotărât în acest caz că imobilul tatălui reclamantei  a

fost naționalizat printr-o greșeală prin aplicarea decretului sus menționat

și a ordonat pârâtelor să restituie reclamantei imobilul litigios.

În absența unui recurs,

această hotărâre devine definitivă și irevocabilă, nemaiputând fi atacată pe

căile recursului ordinar.

Pe 8 martie 1994, primarul Bucureștiului

a ordonat restituirea efectivă a imobilului în favoarea reclamantei.

La o dată neprecizată, procurorul

general al României a introdus un recurs în anulare la Curtea Supremă de

Justiție, împotriva hotărârii din 23 decembrie 1993. A subliniat că primii

judecători își depășiseră competențele examinând legalitatea aplicării

decretului nr. 92/1950.

Prin hotărârea din 22 martie

1995, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în anulare, a casat

hotărârea din 23 decembrie 1993 și pe fond a respins acțiunea în

revendicare a reclamantei. Aceasta a considerat că aplicarea decretului

nr. 92/2950 nu putea fi controlată de jurisdicții și că, din acel moment,

primii judecători încălcaseră atribuțiile puterii legislative constatând

că reclmanta era adevăratul proprietar al bunului litigios. Curtea a

subliniat că oricum noi legi vor prevedea măsuri de reparare pentru bunurile

pe care Statul și le însușise în mod abuziv.

La o dată neprecizată, primarul

orașului București a ordonat radierea din registrul fonciar a mențiunii

privind dreptul la proprietate al reclamantei asupra apartamentelor nr. 1

și 2 ale imobilului pe care îl revendicase.

Pe 9 septembrie 1996 și 13

ianuarie 1997, în virtutea legii nr. 112/1995, primăria Bucureștiului și

societatea S.C.A.V.L. au vândut apartamentele nr. 1 și 2 al sus

menționatului imobil unor terți care le ocupau în calitate de locatari.

A doua acțiune în revendicare

La o dată neprecizată,

reclamanta a introdus la tribunalul de sector din București o nouă acțiune

în revendicare a imobilului pe care îl moștenise împotriva Consiliului

general al orașului București.

Prin hotărârea din 17

septembrie 1998, tribunalul a dat câștig de cauză cererii sale și,

constatând că ea era proprietara legitimă a imobilului litigios, a ordanat

să îi fie restituit.

La o dată neprecizată, această

hotărâre a devenit definitivă și a primit și formulă executorie.

Pe 10 noiembrie 1998, primarul

Bucureștiului a ordonat restituirea imobilului în favoarea reclamantei.

Autoritățile competente au

refuzat să execute această decizie, cât și hotărârea din 17 septembrie

1998, pe motiv că două din apartamentele imobilului în litigiu fuseseră

vândute locatarilor.

Din cauza precarității

situației sale financiare, reclamanta nu a declanșat alte proceduri împotriva

noilor proprietari ai imobilului.

I.

DREPTUL

ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE

Dispozițiile pertinente ale legii

nr. 4 din 28 martie 1973 privind vânzarea la particulari a locuințelor din

fondul locativ al Statului sunt astfel redactate:

Articolul 42

„După ce a asigurat

necesarul în locuințe destinate a fi închiriate [particularilor], Statul poate

vinde celelalte locuințe de care dispune și, cu prioritate, (...) casele cu un

singur apartament sau un număr redus de apartamente, construite cu materiale de

construcție de calitate inferioară sau cu materiale calitativ superioare, dar

cu un avansat grad de uzură (...) Locuințele vor fi vândute persoanelor care le

ocupă în calitate de locatari.”

Articolul 43

„Vânzarea locuințelor

din fondul locativ de Stat va fi eșalonată. Consiliul de miniștri aprobă în

fiecare an lista de locuințe pusă în vânzare, la propunerea consiliilor

populare departamentale și a orașului București. (...) Listele cu prețurile

stabilite pentru fiecare locuință vor fi afișate la sediul consiliilor

populare, pe locurile de amplasament ale clădirilor puse în vânzare și în alte

locuri unde ele pot fi consultate de cetățeni.”

Jurisprudența și celelalte

dispoziții legale interne și pertinente vor fi descrise în hotărârea

Brumărescu

vs. România

([GC], nr. 2834/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44).

ÎN FAPT

I. PRIVIND EXCEPȚIILE PRELIMINARE ALE

GUVERNULUI

După opinia Guvernului,

factorii nou apăruți după introducerea, de către reclamantă, a celei de-a

doua acțiuni în revendicare, antrenează pierderea calitații de victimă a

reclamantei, în sensul articolului 34 al Convenției.

Reclamanta cere Curții să

urmărească cercetarea cazului. Ea subliniază că a fost privată de bunul

său și că la ora actuală încă nu i-a fost restituit. Ea subliniază de

asemenea că, deși și-a văzut recunoscut dreptul de proprietate într-o a

doua procedură în revendicare, ea nu poate încă să beneficieze de bunul

său, Statul vânzându-l între timp unor terți. Din acel moment, hotărârea

din 17 septembrie 1998 nu a privat-o de calitatea sa de victimă, pe care a

avut-o și pe care o are în continuare.

Curtea amintește că o decizie

sau o măsură favorabilă reclamantului nu ajunge în principiu pentru a-i

retrage calitatea de victimă decât în cazul în care autoritățile naționale

recunosc, explicit sau în substanță, apoi repară încălcarea Convenției (a

se vedea, printre altele, hotărârea

Ludi vs. Elveția

din 15 iunie

1992, seria A nr. 238, p. 18, § 34). Ori, ea notează în speță că

reclamanta se găsește la ora actuală în aceeași situație ca cea din 25

martie 1995.

Într-adevăr, deși a

avut câștig de cauză în a doua acțiune în revendicare imobiliară, rămâne faptul

că nu poate încă se bucure de bunul său, Statul vânzând o parte din acesta unor

terți. Din acel moment, hotărârea din 17 septembrie nu a șters în nici un caz

în întregime consecințele hotărârii mai sus citate a Curții Supreme de Justiție

pentru ca reclamanta să se bucure de dreptul său de proprietate.

În plus, Curtea

observă că plângerile reclamantei nu se limitează la ingerința, prin hotărârea Curții

Supreme de Justiție din 22 martie 1995, în dreptul său de proprietate, ci

privesc de asemenea încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției prin chiar

aceeași hotărâre. Ori, reclamanta poate incontestabil să se pretindă victimă, din

cauza anulării unei decizii judiciare definitive în favoarea sa și din

constatarea că tribunalele nu erau competente în examinarea acțiunilor în

revendicare, precum cele pe care ea le introdusese. Imposibilitatea sa de a

prezenta din nou în fața tribunalelor o astfel de acțiune a persistat,

într-adevăr, timp de mai mulți ani (cf.

mutatis mutandis

, hotărârea

Brumărescu

vs. România

citat mai sus, § 50).

În aceste circumstanțe, Curtea

estimează că reclamanta se poate pretinde victimă a încălcărilor Convenției,

în sensul articolului 34 al Convenției.

Guvernul pledează de asemenea inadmisibilitatea

cererii din motivul că nu au fost epuizate căile interne de recurs. Pune

în evidență faptul că reclamanta poate să introducă o nouă acțiune în

revendicare, ca urmare a adoptării legii nr. 10 din 8 februarie 2001.

Curtea amintește că în

hotărârea

Brumărescu vs. România

, a spus că Guvernul, responsabil

cu anularea unei hotărâri definitive pronunțate ca urmare a unei acțiuni

în revendicare, nu putea invoca faptul că nu au fost epuizate toate căile,

provocat de introducerea unei noi acțiuni în revendicare de către

reclamant (

ibidem

, §§ 54-55).

Rezultă că situația permite

respingerea excepțiilor Guvernului.

II. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI

6 § 1 AL CONVENȚIEI

După reclamantă, hotărârea

Curții Supreme de Justiție a încălcat articolul 6 § 1 ale Convenției, care

dispune:

„Orice persoană are

dreptul la un proces echitabil (...) în fața unui tribunal (...) care va decide

(...) în privința contestărilor drepturilor și obligațiilor sale cu caracter

civil (...).”

În memoriul său, reclamanta a

subliniat refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște tribunalelor

competența de a tranșa o acțiune în revendicare este contrară dreptului la

un tribunal garantat prin articolul 21 al Constituției române și în

articolul 3 al codului civil român, care reglementează denegarea de

justiție.

Guvernul admite că reclamanta

a întâmpinat un refus de acces la un tribunal, dar estimează că refuzul a

fost temporar și că oricum el era justificat pentru a asigura respectul

normelor de procedură și principiul separării puterilor.

Curtea trebuie deci să

cerceteze dacă hotărârea din 22 martie 1995 a încălcat articolul 6 § 1 al

Convenției.

Curtea amintește că în cauza

Brumărescu

citată mai sus (§§ 61-62), a hotărât că este vorba de încălcarea

articolului 6 § 1 al Convenției pe motiv că anularea unei hotărâri

definitive este contrară principiului siguranței juridice. O altă

concluzie a fost de asemenea că refuzul Curții Supreme de Justiție de a

recunoaște tribunalelor competența de a examina litigii privind, precum în

cauza prezentă, o revendicare imobiliară, încalcă articolul 6 § 1 al

Convenției.

Curtea observă că nimic din

speță nu permite distingerea din acest punct de vedere a cauzei de față de

cauza

Brumărescu

citată mai sus. Din acel moment se estimează că

aplicând în acest fel dispozițiile articolului 330 al codului de procedură

civilă ce reglează recursul în anulare, Curtea Supremă de Justiție nu a

ținut seama prin decizia sa din 22 martie 1995 de principiul siguranței

raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces

echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției.

Mai mult, excluderea de către

Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a reclamantei din

competența tribunalelor este în sine contrară dreptului de acces la

justiție garantat prin articolul 6 § 1 al Convenției.

Rezultă încălcarea

articolului 6 § 1 în ceea ce privește aceste două puncte.

III. PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ ÎN ARTICOLUL

1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 AL CONVENȚIEI

Reclamanta consideră că hotărârea

Curții Supreme de Justiție a adus prejudicii dreptului său privind

respectul bunurilor, garantat prin articolul 1 al Protocolului nr. 1 la

Convenție, care este astfel redactat:

„Orice persoană fizică

sau morală are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat

de proprietatea sa decât în cazul unei utilități publice și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului pe care Statele îl posed de a pune în

vigoare legile pe care le judecă necesare pentru a reglementa folosirea

bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata

impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.”

Ea consideră printre altele că

hotărârea Curții Supreme de Justiție, judecând că proprietatea sa

aparținea Statului și anulând hotărârea definitivă din 23 decembrie 1993,

consituie o privare a dreptului la respectul bunurilor sale, care nu

urmărește un scop de utilitate publică. Mai mult, ea subliniază că Statul

a vândut unor terți, ca urmare a hotărârii, în virtutea legii nr.

112/1995, două din apartamentele imobilului litigios.

Guvernul subliniază că

reclamanta ar fi putut beneficia de măsuri reparatorii ale legii nr.

112/1995, în funcție de care persoanele care au fost private de Stat, în virtutea

unui titlu, de imobilele lor cu destinație de locuință, pot fi restabilite

în dreptul lor de proprietate, dacă ele locuiesc încă în locuința

confiscată, sau li se pot plăti daune.

Curtea amintește că dreptul de

proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu fusese stabilit

printr-o hotărâre definitivă din 23 decembrie 1993 și relevă faptul că

dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Reclamanta avea deci un bun,

în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (a se vedea

hotărârea

Brumărescu

citat mai sus, § 70).

Curtea relevă de asemenea că

hotărârea Curții Supreme de Justiție a anulat hotărârea definitivă și a

spus că Statul era proprietarul legitim al bunului litigios. Ea consideră

că această situație este dacă nu identică, cel puțin analogă celei a

reclamantului din cauza

Brumărescu

. Curtea consideră deci că

hotărârea citată mai sus a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect

privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a

primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea

hotărârea

Brumărescu

, §§ 73-74). Ori, nici o justificare nu a fost

oferită de guvernul pârât în privința situației astfel create. Printre

altele, Curtea relevă că reclamanta este privată de proprietatea bunului

său de mai bine de cincizeci de ani, fară a fi încasat o indemnitate care

să reflecte valoarea reală a acestuia, și că eforturile pe care le-a

desfășurat pentru a recâștiga proprietatea sunt deocamdată zadarnice.

În aceste condiții, a se bănui

numai că s-ar putea demonstra că privarea de proprietate a servit unei

cauze de interes public, Curtea consideră că echilibrul entre exigențele

interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor

fundamentale ale individului a fost distrus și că reclamanta a suportat și

continuă să suporte o povară

specială și exorbitantă.

Deci a existat și continuă să

existe o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției.

IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL

CONVENȚIEI

În termenii articolului 41 al

Convenției,

„Dacă Curtea declară

că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă

dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite ștergerea, decât

imperfectă, a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă

este cazul, o satisfacție echitabilă.”

A.

Daune materiale

Reclamanta solicită

restituirea întregului imobil, sau o sumă corespunzătoare valorii actuale

a acestuia, adică în funcție de un raport de expertiză supus Curții, 4.791

de milioane de lei, sau 240.000 de dolari americani sau 260.000 de euro.

Guvernul susține în primul

rând că suma maximă care ar putea fi acordată este de 42.271 de dolari

americani, reprezentând valoarea pe piața imobiliară a întregului bun în

litigiu, mai puțin valoarea apartamentului nr. 3 cumpărat de reclamantă în

constante a organelor Convenției, este posibil ca reclamanta să obțină ca

daune o sumă inferioară valorii pe piață a imobilului.

Reclamanta consideră că numai

daunele corespunzând valorii actuale a imobilului ar plasa-o, pe cât

posibil, în aceeași situație în care s-ar fi aflat dacă cerințele

articolului 1 al Protocolului nr.1 al Convenției ar fi fost recunoscute.

Ea subliniază printre altele că suma daunelor trebuie să includă valoarea

apartamentului pe care îl ocupă în momentul de față, căci ea a fost

obligată să îl cumpere de la Stat în 1974. Ea subliniază că în orice caz

Guvernul ar trebui să îi restituie cel puțin prețul pe care ea l-a plătit,

actualizat pentru a se ține seama de rata inflației.

Curtea nu poate primi

argumentul Guvernului cum că reclamanta nu trebuie să fie despăgubită

pentru partea din imobil pe care ea o ocupă la ora actuală. Într-adevăr,

se consideră că nu se poate imputa reclamantei faptul de a fi încercat să

își recâștige dreptul de proprietate atunci când cumpărarea unei părți din

imobilul său a devenit posibilă prin lege.

Curtea consideră, în

circumstanțele speței, că restituirea în favoarea reclamantei a prețului

actualizat pe care ea l-a plătit pentru apartamentul nr. 3 în 1974, și a restului

imobilului, așa cum a fost ordonată prin hotărârile definitive din 23 decembrie

1993 și 17 septembrie 1998, ar plasa-o, pe cât posibil, într-o situație

echivalentă celei în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 al

Protocolului nr. 1 citat mai sus ar fi fost recunoscute.

Aceasta este fără

prejudiciul vreunei pretenții pe care actualii proprietari ar putea-o avea la

proprietatea apartamentelor nr. 1 și 2, pretenție care ar ține de tribunalele

interne.

Dacă Statul pârât nu restituie

în aceste condiții într-un termen de trei luni din ziua în care această

hotărâre va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 al

Convenției, Curtea decide că va trebui să verse reclamantei, ca daune

materiale, valoarea actuală a întregului imobil.

Cât despre determinarea sumei

acestei indemnități, Curtea relevă marea diferență care separă metodele de

calcul folosite de experții desemnați de către părțile la litigiu.

Ținându-se cont de

informațiile de care dispune privind prețurile pe piața imobiliară din

București, Curtea estimează valoarea imobiliară actuală a casei și terenului

aferent la 186.000 de euro. Suma indemnităților pe care Guvernul ar trebui să

le plătească reclamantei s-ar ridica astfel la 186.000 de euro. Această sumă

este de convenit în lei românești la rata de schimb în momentul regularizării

situației.

B. Daune morale

Reclamanta solicită de

asemenea 100.000 de euro pentru prejudiciul moral suportat prin grelele

suferințe la care a supus-o Curtea Supremă de Justiție în 1995 privând-o

de bunul său o a doua oară, după ce ea reușise, în 1993, să pună capăt

încălcării dreptului său de către autoritățile comuniste timp de mai mult

de patruzeci de ani.

Guvernul se ridică împotriva

acestei pretenții, considerând că nici un prejudiciu moral nu poate fi

reținut, reclamanta nedemonstrând legatura cazuală între suferințele sale

și încălcările invocate ale Convenției. Mai mult, Guvernul este de părere

că hotărârea Curții ar putea constitui în sine o reparare echitabilă.

Curtea consideră că

evenimentele în cauză au antrenat ingerințe grave în drepturile reclamantei la

respectul bunurilor sale, la un tribunal și la un proces echitabil, pentru care

suma de 19.000 de euro ar reprezenta o reparare echitabilă a prejudiciului moral

suferit. Această sumă este convertibilă în lei la rata de schimb în momentul

regularizării situației.

B.

Interese moratorii

Sumele acordate fiind

redactate în euro, Curtea a judecat potrivit să fixeze dobânda de interes

moratoriu la 7,25% pe an.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

Hotărăște

că a avut loc încălcarea

articolului 6 § 1 al Convenției prin absența unui proces echitabil;

Hotărăște

că a avut loc încălcarea

articolului 6 § 1 al Convenției prin refuzul dreptului de acces la un

tribunal;

Hotărăște

că a avut loc încălcarea

articolului 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției.

Hotărăște

că Statul pârât trebuie să

restituie reclamantei, în cele trei luni din ziua în care hotărârea va fi

definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, prețul actualizat pe

care ea l-a plătit în 1974 pentru apartamentul pe care îl ocupă la ora

actuală și restul imobilului;

Hotărăște

că în lipsa unei astfel de

restituiri, Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în aceleași trei

luni, 186.000 euro, ca daune materiale, de convertit în lei românești la

rata de schimb în momentul regularizării situației;

Hotărăște

că sumele indicate sub (5) și

(6) vor fi majorate cu o dobândă simplă de 7,25% pe an, din momentul

expirării termenelor mai sus menționate și până la versământ;

Respinge

cererea de satisfacere

echitabilă pentru surplus.

Redactat în franceză

și engleză, apoi comunicat în scris pe 21 mai 2002 în aplicarea articolului 77

§§ 2 și 3 al regulamentului Curții.

S.

Dolle

J.-P. Costa

Grefieră

Președinte

*

Traducere efectuată după versiunea

franceză a hotărârii de către consilier Monica Grădinaru, Biroul de Relații

Externe, Curtea Supremă de Justiție.