ÎCCJ, Decizia nr. 116/2003

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 3 din 9

ianuarie 2003 a Tribunalului Buzău, au fost condamnați:

închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a), b), d) și e) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.

197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 13 și a art. 37 lit. a) C. pen., la 15

ani închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a), b), d) și e) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.

201 alin. (1), (4) și (5), cu aplicarea art. 13 și a art. 37 lit. a) C. pen.,

precum și la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.

208 raportat la art. 209 lit. a) și g), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

S-a constatat că infracțiunea pentru care același inculpat a fost condamnat la

un an și 8 luni închisoare, prin sentința penală nr. 368 din 17 februarie 1998

a Judecătoriei Buzău, este concurentă cu infracțiunile menționate, iar în baza

art. 33, art. 34 și art. 35 C. pen., contopindu-se toate pedepsele, s-a dispus

ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 17 ani închisoare, precum și

interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b), d)

și e) C. pen.

În conformitate cu art. 61 C. pen.

s-a revocat restul rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani și 6 luni închisoare,

rezultată din contopirea pedepselor aplicate prin sentințele penale nr. 515 din

13 aprilie 1993 și nr. 491 bis din 10 martie 1994 ale Judecătoriei Buzău, pe

care le-a contopit cu pedeapsa de 17 ani închisoare.

A fost dedusă din pedeapsă durata

arestării preventive, începând de la 22 aprilie 1997 și s-a dispus menținerea

măsurii arestării.

închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a), b), d) și e) C.pen. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 13 C. pen. și de art. 201 alin. (1),

(4) și (5), cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 33, art. 34 și art. 35 C.

pen., s-a dispus ca acest inculpat să execute pedeapsa cea mai grea, de 15 ani

închisoare și interzicerea timp de 5 ani a drepturilor prevăzute în art. 64

lit. a), b), d) și e) C. pen.

S-a dedus, din pedeapsa aplicată

inculpatului G.C., durata arestării preventive, cu începere de la 22 aprilie

1997 și s-a menținut starea de arest a acestui inculpat.

Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia penală nr. 197 din 16 aprilie 2003, a admis apelurile declarate de

procuror și inculpați și, desființând în parte sentința, a înlăturat pedeapsa

complementară a interzicerii unor drepturi, aplicată pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 13 C.

pen.

Împotriva acestei decizii,

inculpații au declarat recurs, fiind fixat termen, pentru judecarea celor două

recursuri, la 9 septembrie 2003.

Prin încheierea din 8 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpaților este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 7 august 2003.

La data de 5 august 2003, secția

penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou legalitatea măsurii

arestării inculpaților și, prin încheierea din aceeași zi, a dispus prelungirea

acestei măsuri până la 2 septembrie 2003 inclusiv.

Împotriva acestei ultime încheieri,

inculpații au declarat recurs fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursurile nu sunt admisibile.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că, „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu C. proc. pen., din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursurilor declarate, urmează ca acestea să fie respinse cu

obligarea inculpaților să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibile,

recursurile declarate de inculpații G.C. și T.M. împotriva încheierii din 5

august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 2045/2003.

Obligă pe inculpați să plătească

statului câte 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care câte

200.000 lei, reprezentând onorariile de avocat pentru apărarea din oficiu a

celor doi inculpați, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi,

11 august 2003.