ÎCCJ, Decizia nr. 41/2003

Asupra

recursului în anulare de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 17 aprilie 1997, astfel cum a fost

precizată la data de 22 octombrie 1997, reclamantul C.A. a solicitat obligarea

pârâtei S.C. T.C. S.R.L. București să-i plătească suma de 197.537.000 lei, din

care 101.000.000 lei reprezentând prețul plătit pentru lucrări de construcții

neefectuate sau executate necorespunzător, iar diferența penalități.

În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că a

încheiat cu societatea pârâtă mai multe contracte de antrepriză, pentru

efectuare de lucrări de construcții și instalații la un imobil situat în

localitatea M., a căror valoare totală a fost stabilită la 259.500.000 lei, din

care i-a plătit suma de 101.000.000 lei.

S-a mai susținut că pârâta a executat numai o parte

din lucrările contractate, însă și acele lucrări, fiind necorespunzătoare, nu

au fost recepționate și a trebuit să fie efectuate din nou, de un alt

antreprenor.

Ca urmare, s-a relevat că societatea pârâtă datorează

suma pe care a încasat-o, precum și 96.537.000 lei penalități pentru

nerespectarea clauzei contractuale.

Prin precizări făcute ulterior, reclamantul a

menționat că valoarea lucrărilor, rezultând din cele 8 contracte semnate cu

pârâta, este de 259.500.000 lei, precum și că s-a mai convenit cu pârâta să

execute și alte lucrări, suplimentare, evaluate la 59.280.000 lei, astfel că

valoarea totală a lucrărilor contractate este de 318.780.000 lei. Totodată,

reclamantul a precizat că a achitat pârâtei suma totală de 315.000.000 lei,

însă valoarea lucrărilor executate și recepționate este de numai 214.000.000

lei, astfel că suma de 101.000.000 lei, solicitată prin acțiune, reprezintă

valoarea lucrărilor plătite și neexecutate sau executate necorespunzător.

De asemenea, reclamantul a învederat că, la încetarea

lucrărilor, pârâta i-a reținut următoarele bunuri: una stație radio

emisie-recepție, două aeroterme, una mașină electrică de frezat lemn și un

aparat Coffee Mocca, solicitând să fie obligată să i le restituie. La termenul

din 10 martie 1998, reclamantul și-a redus pretențiile la 99.607.813 lei, reprezentând

costul remedierii lucrărilor efectuate necorespunzător de pârâtă , iar la 16

iunie 1998 a formulat cerere de majorare a câtimii pretențiilor la 197.537.000

lei și a solicitat din nou obligarea pârâtei la restituirea bunurilor ce i le-a

reținut la încetarea lucrărilor, pentru ca, după efectuarea expertizei tehnice,

să ceară obligarea pârâtei la sumele de 333.403.000 lei, reprezentând costurile

actualizate ale remedierii sau refacerii lucrărilor executate necorespunzător,

de 99.929.187 lei, reprezentând penalități pentru neexecutarea sau executarea

necorespunzătoare a unor lucrări, precum și de 21.188.000 lei, reprezentând

contravaloarea bunurilor nerestituite după încetarea lucrărilor .

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepția

de necompetență a Tribunalului București, secția a III-a civilă, acesta

admițând-o, prin încheierea din 3 decembrie 1997, iar ca urmare cauza a fost

trimisă, spre soluționare, secției comerciale.

Pârâta a mai arătat, prin întâmpinare, că a refuzat

plata sumelor pretinse pe motiv că și-a îndeplinit corespunzător și complet

obligațiile contractuale asumate.

Prin sentința civilă nr. 3841 din 13 iulie 1999,

Tribunalul București, secția comercială, a admis în parte acțiunea majorată

formulată de reclamantul C.A., obligând pe pârâta S.C. T.C. S.R.L:

- să plătească reclamantului suma de 30.340.000 lei,

echivalentă contravalorii lucrărilor de construcții neexecutate sau executate

necorespunzător, precum și 8.905.516 lei cheltuieli de judecată;

- să restituie reclamantului, în natură, una stație

radio emisie-recepție, două aeroterme, una mașină electrică de frezat lemn și

un aparat Coffee Mocca sau contravaloarea acestora în lei, la data executării

hotărârii, dar nu mai puțin de 21.188.000 lei.

În motivarea soluției, prima instanță s-a întemeiat

pe constatările și concluziile din varianta a II-a a raportului de expertiză

tehnică, din care rezultă că pretențiile majorate de reclamant sunt justificate

pentru suma de 30.340.000 lei.

În ceea ce privește capătul de cerere privind penalitățile,

s-a reținut că, prin cererea de reducere a pretențiilor, reclamantul a renunțat

în mod expres la capătul respectiv de cerere, iar potrivit art. 246 C. proc.

civ., nu mai poate reveni asupra acestei renunțări. S-a mai învederat că aceste

pretenții nici nu sunt dovedite, deoarece reclamantul nu a depus un calcul

detaliat din care să rezulte valoarea penalizată, procentul și perioada la care

se referă.

În fine, s-a relevat că pârâta a recunoscut primirea

banilor la care se referă reclamanta prin completarea adusă acțiunii, precum și

că nu a făcut dovada restituirii lor.

Împotriva sentinței reclamantul a declarat apel,

acesta fiind respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 2996 din 3 decembrie

1999 a Curții de Apel București, secția comercială.

Prin decizia nr. 6124 din 31 octombrie 2001, Curtea

Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de reclamant

împotriva deciziei civile nr. 2996 din 3 decembrie 1999 a Curții de Apel

București, secția comercială, pe care a modificat-o în sensul că a obligat pe

pârâta S.C. T.C. S.R.L. București să plătească reclamantului suma de

334.403.000 lei, reprezentând prejudiciu actualizat la data de 25 martie 1999,

precum și suma de 99.929.187 lei cu titlu de penalități de întârziere, cu

menținerea restului dispozițiilor sentinței și obligarea pârâtei să plătească

reclamantului suma de 13.205.170 lei cheltuieli judiciare în recurs și în apel.

S-a motivat că, în raport cu precizarea făcută de

expertul tehnic, la termenul din 22 iunie 1999, în sensul că, față de

completarea materialului documentar cu procesul verbal de recepție din 15

decembrie 1995, semnat abia la sfârșitul anului 1998, precum și cu declarația

ing. V.A. din 22 ianuarie 1999, se impune însușirea și, respectiv, dezdăunarea

reclamantului potrivit variantei I din raportul de expertiză, instanța de apel

a menținut greșit sentința prin care s-a reținut nejustificat că reclamantul nu

a dovedit culpa exclusivă a pârâtei.

S-a mai motivat că, în ceea ce privește capătul de

cerere privind penalitățile, s-a considerat greșit că reclamantul a renunțat la

judecată în condițiile art. 246 C. proc. civ, deoarece condițiile cerute de

acest text de lege nu sunt îndeplinite cât timp renunțarea nu a fost expresă și

explicită, nu s-a formulat de reclamant personal sau prin mandatar și nici nu

s-a luat act de ea prin încheierea instanței, ci a fost dedusă din susțineri

ale părții care pot avea și alt înțeles decât acela al renunțării la judecată.

Împotriva acestei ultime decizii, procurorul general

al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în

anulare, invocând dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc civ.

S-a susținut, în esență, că declarația ing. V.A., pe

baza căreia expertul a optat pentru varianta I din raportul de expertiză, nu

putea fi luată în considerare deoarece nu a fost dată în fața instanței.

S-a mai învederat că din aprecierea corectă și

completă a raportului de expertiză tehnică și a celorlalte probe administrate

în cauză nu rezultă că lucrările efectuate de pârâtă ar fi fost

necorespunzătoare, astfel că nu se justifică obligarea sa la plata sumei de

334.403.000 lei.

Cu privire la penalitățile de întârziere, s-a

susținut că au fost acordate neîntemeiat cât timp nu s-au stabilit lucrările de

construcții neexecutate la care se referă penalitățile și modul de calcul a

acestora.

În concluzie, s-a cerut casarea deciziei atacate și

respingerea recursului declarat de reclamant împotriva deciziei instanței de

apel.

Recursul nu este fondat.

În adevăr, potrivit art. 330 pct. 2 C. proc. civ., se

poate declara recurs în anulare atunci „când prin hotărârea atacată s-a produs

o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare a cauzei pe fond,

ori această hotărâre este vădit netemeinică".

Așa cum s-a arătat, prin recursul în anulare declarat

în cauză, invocându-se dispozițiile din acest text de lege, se susține că

„hotărârea instanței de recurs este vădit netemeinică".

Verificându-se aspectele din decizie la care se

referă recursul în anulare, în raport cu actele dosarului, se constată

următoarele:

Din contractele încheiate succesiv între părți, care

se află în dosarul cauzei, rezultă că reclamantul, în calitate de beneficiar,

iar pârâta în calitate de constructor, au convenit la executarea unor lucrări

de construcții în valoare totală de 318.780.000 lei, din care reclamantul a

achitat pârâtei suma de 315.000.000 lei.

Pentru clarificarea modului în care s-au derulat

contractele, sub aspectele referitoare la respectarea proiectului de execuție,

la abaterile de la proiect și lucrările ce au necesitat refacere sau remediere,

precum și cu privire la felul în care a avut loc recepționarea lucrărilor, a

fost efectuată o expertiză tehnică judiciară de către arhitectul M.V., expert

autorizat.

Prin raportul de expertiză tehnică întocmit de acest

expert, depus la Tribunalul București la data de 25 ianuarie 1997, s-a ajuns la

concluzia că S.C. T.C. S.R.L. a atacat lucrările fără o documentație completă,

a procedat la schimbări de soluție fără acceptul beneficiarului și

proiectantului, a întocmit procesele verbale de lucrări numai cu proiectantul,

fără semnătura beneficiarului sau a reprezentantului acestuia și, respectiv,

fără a atenționa beneficiarul asupra obligativității unui diriginte atestat,

s-a mulțumit cu formele implicite de stingere a contractelor, fără a încheia

procese verbale de recepție, nu a întocmit situații lunare și, respectiv,

situații definitive de plată, conform prevederilor contractuale.

S-a relevat că elementele care rezultă din această

concluzie impun două variante pentru stabilirea cuantumului valoric al

dezdăunării, asupra cărora trebuie să dispună instanța în raport cu materialul

probator administrat.

S-a subliniat, astfel, că în prima variantă pârâtei

îi revine răspunderea de a dezdăuna pe reclamant cu suma de 182.945.437 lei,

indicându-se categoriile de lucrări ce trebuie efectuate sau refăcute, iar

potrivit celei de a doua variante ar urma ca dezdăunarea să fie de numai

16.205.778 lei.

Aprecierea instanței de recurs că suma indicată în

cadrul variantei I asigură o justă și echitabilă dezdăunare a reclamantului nu

poate fi considerată nefundamentată cât timp această instanță a motivat că se

impune acceptarea acestei variante, deoarece însuși expertul desemnat a

precizat că noile elemente probatorii intervenite exclud primirea celeilalte

variante.

În această privință, este de subliniat că modalitatea

în care a dat declarația V.A. nu prezintă relevanța ce i se atribuie prin

recursul în anulare cât timp datele pe care le conține declarația respectivă,

coroborate cu celelalte elemente probatorii din dosar, au determinat pe expert

să facă declarația la care s-a făcut referire, iar nu pe instanță să dea o

anumită apreciere ansamblului materialului probator.

Așa fiind, cât timp expertul și-a exprimat liber

opțiunea, bazându-se atât pe probe legal administrate, cât și pe propriile

cunoștințe tehnice, pe care le putea corobora și cu elemente deduse din

documentația sa personală sau din anumite acte, chiar extrajudiciare, însă

apreciate de el ca fiind de natură a-l convinge, iar instanța de recurs a

relevat temeiurile ce au determinat-o să ajungă la concluzia că suma din

varianta I este aceea care asigură dezdăunarea justă și echitabilă a

reclamantului, se impune a se considera că, sub acest aspect, nu se justifică

criticile aduse deciziei atacate, suma de 334.403.000 lei, care reprezintă

prejudiciul actualizat la data de 25 martie 1999, fiind corect acordată.

Tot astfel, se impune a se reține că instanța de

recurs a apreciat corect că nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art.

246 C. proc. civ. referitoare la renunțarea la judecată, cu privire la capătul

de cerere privind penalități de întârziere.

Sub acest aspect, așa cum s-a subliniat prin

considerentele deciziei, renunțarea nu a fost expresă și explicită, nu a fost

formulată de reclamant personal sau prin mandatar și nici nu s-a luat act de ea

prin încheierea instanței, ci a fost dedusă din susțineri ale părții, ce pot

avea și alt înțeles, cum este acela al micșorării pretențiilor obiectului

cererii formulate în baza art. 132 C. proc. civ., care permite micșorarea sau

majorarea câtimii obiectului cererii la orice termen de judecată.

Cum temeiul plății penalităților este clauza din

contracte, precum și prevederile Legii nr. 76/1992, în vigoare la data

încheierii contractelor dintre reclamant și pârâtă, iar concluziile raportului

de expertiză tehnică, astfel cum au fost completate în fața instanței prin

opțiunea exprimată de expert, confirmă că valoarea totală a daunelor era, la

data respectivă, de 182.945.437 lei (respectiv, 334.403.000 lei, actualizată la

25 martie 1999), pentru care reveneau penalități calculate de 99.929.187 lei,

este evident că această din urmă sumă a fost în mod just atribuită, prin

decizia atacată, cu titlu de penalități de întârziere.

În consecință, constatându-se că decizia atacată nu

conține aspecte de vădită netemeinicie în sensul susținerilor formulate prin

recursul în anulare și cum alte aspecte, susceptibile de a fi luate în

considerare din oficiu, nu se constată, urmează ca această cale extraordinară de

atac să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 6124 din 31 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție,

secția comercială.

Pronunțată în ședință publică, azi 10 martie 2003.