ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4872/2003

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 16 iulie 1999 reclamanta T.G.A. a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București, D.C.M. și C.M., solicitând a se constata că imobilul situat în sectorul 1 București, a fost preluat abuziv prin naționalizare, drept urmare a se constata inopozabilitatea și ineficiența legală a contractelor de închiriere nr. 70413 și 70414 din 3 august 1995 încheiate de părțile pârâte din prezenta acțiune și, ca o consecință firească, pârâții să fie obligați a preda reclamantei în deplină și exclusivă proprietate și liniștită posesie și folosință spațiile ocupate de pârâții persoane fizice închiriate prin contractele amintite.

Ulterior reclamanta și-a extins acțiunea și împotriva pârâtului S. A., care ocupa fără titlu garajul imobilului. Reclamanta a mai solicitat obligarea pârâților la plata echivalentului lipsei de folosință, estimat provizoriu la 200.000.000 lei, sub rezerva unei expertize de specialitate. La acest capăt de cerere reclamanta a renunțat ulterior. În drept au fost invocate prevederile art.8, art. 10 și art. 11 din Constituție, art. 480 și art. 481 C. civ. și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin sentința civilă nr. 85 din 26.01.2001, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului București în ce privește capătul III din acțiune, respectiv revendicarea imobilului.

S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta T.G.A. și s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu. Au fost obligați pârâții D.C.M.și C.M. să lase în deplină proprietate și liniștită folosință parterul și anexele din imobilul situat în București, spațiu prevăzut în contractele de închiriere nr.70414 și 70413 ambele din 3.08.1995, a fost obligat pârâtul S.A. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită folosință garajul din subsolul imobilului proprietatea reclamantei, imobil indicat mai sus. În motivarea sentinței s-a reținut că imobilul a aparținut lui I.G.I., autorul reclamantei, care era salariat deci exceptat de la aplicarea măsurii naționalizării și cu toate acestea prin Decretul nr. 92/1950 s-a dispus abuziv trecerea imobilului la stat.

Prin Hotărârea nr. 173/27 ianuarie 1997, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a Municipiului București a restituit reclamantei imobilul și garajul în natură, predarea având loc la 24 martie 1997 prin procesul verbal aflat la dosar. Astfel, primul capăt de cerere din acțiunea reclamantei, privind preluarea abuzivă a imobilului de către stat, a fost admis. Cu referire la cel de-al doilea capăt de cerere, instanța de fond a reținut că pârâții D.C.M. și C.M. au fost titularii contractelor de închiriere pentru spațiile locative arătate în anexele la contracte, durata închirierii s-a prelungit conform Legii nr. 17/1994 până la 18 aprilie 1999. După această dată, pârâții nu mai au titlu locativ, tribunalul apreciind ca întemeiată acțiunea în revendicare formulată împotriva acestora, precum și împotriva pârâtului S.A., introdus ulterior în cauză, care ocupă garajul imobilului fără a prezenta un titlu locativ justificativ.

Întrucât imobilul nu mai este în proprietatea și posesia statului, instanța a apreciat ca întemeiată excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Consiliul General al Municipiului București în acțiunea în revendicare formulată de reclamantă. Împotriva sentinței au declarat apel pârâții D.C.M. și C.M. În motivarea apelului, pârâții au susținut că în mod greșit s-a admis cererea referitoare la retrocedarea imobilului, în condițiile în care o cerere identică a fost deja soluționată prin sentința civilă nr. 13741/1999, și se impunea respingerea cererii pentru existența autorității lucrului judecat. De asemenea greșit s-a admis și al doilea capăt de cerere privind obligarea apelanților pârâți la restituirea imobilului, deoarece la data când ei au solicitat cumpărarea apartamentelor nu exista pe rolul instanțelor nici o acțiune privitoare la revendicarea imobilului aflat în litigiu, iar contractele lor de închiriere s-au prelungit de drept prin efectul O.U.G.

nr. 40/1999, ceea ce face ca acțiunea în revendicare împotriva lor să nu poată fi primită. Prin decizia civilă nr. 274 din 15 mai 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul pârâților. Cu privire la prima critică, curtea de apel a reținut că nu există autoritate de lucru judecat, în litigiul finalizat prin sentința civilă nr. 13741/1999 apelanții au cerut să se constate nelegalitatea hotărârii nr. 173/1997 a Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care s-a dispus restituirea imobilului în favoarea intimatei-reclamante, invocându-se prevederile art. 3 și art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar prezenta cauză are ca obiect revendicarea fondată pe prevederile art. 480 și art. 481 C. civ.

și art. 8, art. 10 și art. 11 din Constituție, deci nu există tripla identitate pretinsă de art .1201 C. civ. Existența sau inexistența unui litigiu privind imobilul la data la care apelanții au vrut să cumpere apartamentele nu are nici o relevanță, în condițiile în care ei nu au cumpărat apartamentele. Referitor la contractele de închiriere, corect a reținut prima instanță că ele au fost prelungite conform Legii nr. 17/1994 până la 18 aprilie 1999 când și-au încetat valabilitatea și în privința lor nu a operat prorogarea legală în condițiile O.U.G. nr. 40/1999. Beneficiul prelungirii locațiunii în temeiul O.U.G. nr. 40/1999 nu este aplicabil apelanților pârâți întrucât din probele administrate, mai ales expertiza ordonată, rezultă că ei împiedică folosința normală a imobilului, caz prevăzut în art. 13 lit.i) din O.U.G., care face ca prelungirea contractului să nu opereze.

Reclamanta a introdus recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, dar ulterior a declarat personal în instanță la 13 martie 2002 că renunță la judecarea lui. Împotriva deciziei au declarat recurs și pârâții D.C.M. și C.M., cu invocarea motivelor de casare prevăzute în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea lui, casarea deciziei, admiterea apelului lor și schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii față de recurenții pârâți. În argumentarea recursului, pârâții recurenți invederează că în mod eronat au reținut instanțele trecerea abuzivă a imobilului în proprietatea statului, deși temeiul juridic al preluării a fost Decretul nr.92/1950, iar art. 645 C. civ. enumeră legea printre modurile de dobândire ale proprietății, așadar acest prim capăt de cerere al acțiunii intimatei reclamante se impunea a fi respins, recurenții fiind chiriași, nu au calitate procesuală pasivă.

Hotărârea instanței de apel, ca și sentința primei instanțe, au fost date cu aplicarea greșită a legii, atunci când au reținut că închirierea, a cărei durată s-a prelungit prin Legea nr. 17/1994, a încetat la 18 aprilie 1999, iar reînnoirea contractelor în baza O.U.G. nr. 40/1999 nu putea opera în beneficiul recurenților deoarece ei au împiedicat folosirea normală a locuinței, așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat. Această constatare este însă eronată, susțin recurenții, nu se sprijină pe nici o probă și nu sunt incidente prevederile art. 13 lit. i) din O.U.G. nr. 40/1999 invocate în motivarea deciziei, urmând ca intimata reclamantă să se conformeze prevederilor art. 10 alin. (1) din O.U.G., notificările trimite anterior datei adoptării acestui act normativ nu au nici o relevanță juridică.

Recursul declarat de pârâți este întemeiat, urmează a se admite, a casa decizia atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel pentru motivele ce se vor expune. În motivarea apelului declarat împotriva sentinței, pârâții D.C.M. și C.M. au susținut că dețin calitatea de chiriași, contractele lor de închiriere au fost prelungite de drept, astfel că acțiunea în revendicare formulată împotriva lor nu poate fi admisă. Instanța de apel nu a examinat acest motiv de apel, enunțând, pentru a-l respinge, un singur argument, pe care nu l-a invocat nici chiar intimata reclamantă în cererea introductivă de instanță, acela că apelanții împiedică folosirea normală a locuinței prin numărul mare de autoturisme aflate în curte și utilizarea anexelor gospodărești în care cresc păsări de curte și animale.

Această constatare efectuată de expert și consemnată în raportul de expertiză nu este confirmată de nici o altă probă și, deși prevăzută în art. 13 lit. i) teza a 2-a din O.U.G. nr. 40/1999 ca motiv de neprelungire a contractului de închiriere, nu este aplicabilă cauzei. Pentru a înlătura beneficiul prelungirii închirierii, împiedicarea folosirii locuinței trebuie în primul rând dovedită, ceea ce nu s-a făcut, iar în al doilea rând acest caz de neprelungire a contractelor de închiriere implică săvârșirea de fapte grave și repetate, care impiedică efectiv folosirea spațiului locativ, aspecte de asemenea nedovedite și nici măcar invocate de partea intimată.

Instanța de apel nu a fost preocupată în a examina titlurile locative al recurenților, dacă contractele lor de închiriere au existat valabil și dacă s-au prelungit de drept și în temeiul căror dispoziții legale și nici dacă raporturilor locative analizate le sunt aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) și (7) din Legea nr. 112/1995 sau cele înscrise în art. 2, art. 9 și art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999 aprobată prin Legea nr. 241 din 16 mai 2001. Aspectul rămas neelucidat de instanță, acela al existenței sau inexistenței calității de chiriaș a recurenților, este hotărâtor în soluționarea pricinii privind capătul de cerere prin care intimata reclamantă a solicitat obligarea recurenților de a-i preda în deplină și exclusivă proprietate și liniștită posesie și folosință spațiile ocupate, închiriate prin contractele de închiriere nr. 70413/1995 și 70414/1995, întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ.

Acțiunea în revendicare este o acțiune reală, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Astfel spus, prin acțiunea în revendicare, o persoană cere să i se recunoască în justiție dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Este o acțiune petitorie ce tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate, îndreptată împotriva celor care dețin posesia asupra bunului. Față de cele arătate, având în vedere caracteristicile acțiunii în revendicare, ce formează unul din capetele de cerere ale prezentului litigiu, instanța, după ce va stabili dacă recurenții au sau nu calitatea de chiriași în raport de dispozițiile legale deja amintite, va analiza dacă în cauză sunt întrunite față de recurenți condițiile de admisibilitate ale acțiunii în revendicare.

În interesul lămuririi stării de fapt, a titlului în temeiul căruia recurenții ocupă spațiile locative revendicate, aspecte decisive în rezolvarea cauzei, se va dispune admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, ținând seama de considerentele prezentei decizii. În temeiul art. 246 C. proc. civ., coroborat cu art. 298 și art. 316 C. proc. civ. se va lua act de renunțarea recurentei reclamante la judecarea recursului său. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâții D.C.M. și C.M. împotriva deciziei nr. 274 din 15 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului. Ia act de renunțarea la judecata recursului formulat de recurenta-reclamantă T.G.A., împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2003.