ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4872/2003

Asupra

recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 iulie

1999 reclamanta T.G.A. a chemat în judecată pârâții Consiliul General al

Municipiului București, D.C.M. și C.M., solicitând a se constata că imobilul

situat în sectorul 1 București, a fost preluat abuziv prin naționalizare, drept

urmare a se constata inopozabilitatea și ineficiența legală a contractelor de

închiriere nr. 70413 și 70414 din 3 august 1995 încheiate de părțile pârâte din

prezenta acțiune și, ca o consecință firească, pârâții să fie obligați a preda

reclamantei în deplină și exclusivă proprietate și liniștită posesie și

folosință spațiile ocupate de pârâții persoane fizice închiriate prin

contractele amintite.

Ulterior reclamanta și-a extins

acțiunea și împotriva pârâtului S. A., care ocupa fără titlu garajul

imobilului.

Reclamanta a mai solicitat obligarea

pârâților la plata echivalentului lipsei de folosință, estimat provizoriu la

200.000.000 lei, sub rezerva unei expertize de specialitate. La acest capăt de

cerere reclamanta a renunțat ulterior.

În drept au fost invocate prevederile

art.8, art. 10 și art. 11 din Constituție, art. 480 și art. 481 C. civ. și art.

17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 85 din

26.01.2001, Tribunalul București, secția  a IV-a civilă, a admis excepția

lipsei de calitate procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului

București în ce privește capătul III din acțiune, respectiv revendicarea

imobilului.

S-a admis în parte acțiunea formulată

de reclamanta T.G.A. și s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de

stat fără titlu.

Au fost obligați pârâții D.C.M.și

C.M. să lase în deplină proprietate și liniștită folosință parterul și anexele

din imobilul situat în București,  spațiu prevăzut în contractele de închiriere

nr.70414 și 70413 ambele din 3.08.1995, a fost obligat pârâtul S.A. să lase

reclamantei în deplină proprietate și liniștită folosință garajul din subsolul

imobilului proprietatea reclamantei, imobil indicat mai sus.

În motivarea sentinței s-a reținut că

imobilul a aparținut lui I.G.I., autorul reclamantei, care era salariat deci

exceptat de la aplicarea măsurii naționalizării și cu toate acestea prin

Decretul nr. 92/1950 s-a dispus abuziv trecerea imobilului la stat.

Prin Hotărârea nr. 173/27 ianuarie 1997,

Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a Municipiului București a restituit

reclamantei imobilul și garajul în natură, predarea având loc la 24 martie 1997

prin procesul verbal aflat la dosar.

Astfel, primul capăt de cerere din

acțiunea reclamantei, privind preluarea abuzivă a imobilului de către stat, a

fost admis.

Cu referire la cel de-al doilea capăt

de cerere, instanța de fond a reținut că pârâții D.C.M. și C.M. au fost

titularii contractelor de închiriere pentru spațiile locative arătate în anexele

la contracte, durata închirierii s-a prelungit conform Legii nr. 17/1994 până

la 18 aprilie 1999. După această dată, pârâții nu mai au titlu locativ,

tribunalul apreciind ca întemeiată acțiunea în revendicare formulată împotriva

acestora, precum și împotriva pârâtului S.A., introdus ulterior în cauză, care

ocupă garajul imobilului fără a prezenta un titlu locativ justificativ.

Întrucât imobilul nu mai este în

proprietatea și posesia statului, instanța a apreciat ca întemeiată excepția

lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Consiliul General al

Municipiului București în acțiunea în revendicare formulată de reclamantă.

Împotriva sentinței au declarat apel

pârâții D.C.M. și C.M.

În motivarea apelului, pârâții au

susținut că în mod greșit s-a admis cererea referitoare la retrocedarea

imobilului, în condițiile în care o cerere identică a fost deja soluționată

prin sentința civilă nr. 13741/1999, și se impunea respingerea cererii pentru

existența autorității lucrului judecat.

De asemenea greșit s-a admis și al

doilea capăt de cerere privind obligarea apelanților pârâți la restituirea

imobilului, deoarece la data când ei au solicitat cumpărarea apartamentelor nu

exista pe rolul instanțelor nici o acțiune privitoare la revendicarea

imobilului aflat în litigiu, iar contractele lor de închiriere s-au prelungit

de drept prin efectul O.U.G. nr. 40/1999, ceea ce face ca acțiunea în

revendicare împotriva lor să nu poată fi primită.

Prin decizia civilă nr. 274 din 15

mai 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a

respins ca nefondat apelul pârâților.

Cu privire la prima critică, curtea

de apel a reținut că nu există autoritate de lucru judecat, în litigiul

finalizat prin sentința civilă nr. 13741/1999 apelanții au cerut să se constate

nelegalitatea hotărârii nr. 173/1997 a Comisiei de aplicare a Legii nr.

112/1995, prin care s-a dispus restituirea imobilului în favoarea

intimatei-reclamante, invocându-se prevederile art. 3 și  art. 9 din Legea nr.

112/1995, iar prezenta cauză are ca obiect revendicarea fondată pe prevederile

art. 480 și art. 481 C. civ. și art. 8, art. 10 și art. 11 din Constituție,

deci nu există tripla identitate pretinsă de art .1201 C. civ.

Existența sau inexistența unui

litigiu privind imobilul la data la care apelanții au vrut să cumpere

apartamentele nu are nici o relevanță, în condițiile în care ei nu au cumpărat

apartamentele.

Referitor la contractele de

închiriere, corect a reținut prima instanță că ele au fost prelungite conform

Legii nr. 17/1994 până la 18 aprilie 1999 când și-au încetat valabilitatea și

în privința lor nu a operat prorogarea legală în condițiile O.U.G. nr. 40/1999.

Beneficiul prelungirii locațiunii în

temeiul O.U.G. nr. 40/1999 nu este aplicabil apelanților pârâți întrucât din

probele administrate, mai ales expertiza ordonată, rezultă că ei împiedică

folosința normală a imobilului, caz prevăzut în art. 13 lit.i) din O.U.G., care

face ca prelungirea contractului să nu opereze.

Reclamanta a introdus recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, dar ulterior a declarat personal în

instanță la 13 martie 2002 că renunță la judecarea lui.

Împotriva deciziei au declarat recurs

și pârâții D.C.M. și C.M., cu invocarea motivelor de casare prevăzute în art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea lui, casarea deciziei,

admiterea apelului lor și schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii

față de recurenții pârâți.

În argumentarea recursului, pârâții

recurenți invederează că în mod eronat au reținut instanțele trecerea abuzivă a

imobilului în proprietatea statului, deși temeiul juridic al preluării a fost

Decretul nr.92/1950, iar art. 645 C. civ. enumeră legea printre modurile de

dobândire ale proprietății, așadar acest prim capăt de cerere al acțiunii

intimatei reclamante se impunea a fi respins, recurenții fiind chiriași, nu au

calitate procesuală pasivă.

Hotărârea instanței de apel, ca și

sentința primei instanțe, au fost date cu aplicarea greșită a legii, atunci

când au reținut că închirierea, a cărei durată s-a prelungit prin Legea nr.

17/1994, a încetat la 18 aprilie 1999, iar reînnoirea contractelor în baza

O.U.G. nr. 40/1999 nu putea opera în beneficiul recurenților deoarece ei au

împiedicat folosirea normală a locuinței, așa cum rezultă din raportul de

expertiză efectuat.

Această constatare este însă eronată,

susțin recurenții, nu se sprijină pe nici o probă și nu sunt incidente

prevederile art. 13 lit. i) din O.U.G. nr. 40/1999 invocate în motivarea

deciziei, urmând ca intimata reclamantă să se conformeze prevederilor art. 10

alin. (1) din O.U.G., notificările trimite anterior datei adoptării acestui act

normativ nu au nici o relevanță juridică.

Recursul declarat de pârâți este

întemeiat, urmează a se admite, a casa decizia atacată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare la instanța de apel pentru motivele ce se vor expune.

În motivarea apelului declarat

împotriva sentinței, pârâții D.C.M. și C.M. au susținut că dețin calitatea de

chiriași, contractele lor de închiriere au fost prelungite de drept, astfel că

acțiunea în revendicare formulată împotriva lor nu poate fi admisă.

Instanța de apel nu a examinat acest

motiv de apel, enunțând, pentru a-l respinge, un singur argument, pe care nu

l-a invocat nici chiar intimata reclamantă în cererea introductivă de instanță,

acela că apelanții împiedică folosirea normală a locuinței prin numărul mare de

autoturisme aflate în curte și utilizarea anexelor gospodărești în care cresc

păsări de curte și animale.

Această constatare efectuată de

expert și consemnată în raportul de expertiză nu este confirmată de nici o altă

probă și, deși prevăzută în art. 13 lit. i) teza a 2-a din O.U.G. nr. 40/1999

ca motiv de neprelungire a contractului de închiriere, nu este aplicabilă

cauzei.

Pentru a înlătura beneficiul

prelungirii închirierii, împiedicarea folosirii locuinței trebuie în primul

rând dovedită, ceea ce nu s-a făcut, iar în al doilea rând acest caz de

neprelungire a contractelor de închiriere implică săvârșirea de fapte grave și

repetate, care impiedică efectiv folosirea spațiului locativ, aspecte de asemenea

nedovedite și nici măcar invocate de partea intimată.

Instanța de apel nu a fost preocupată

în a examina titlurile locative al recurenților, dacă contractele lor de

închiriere au existat valabil și dacă s-au prelungit de drept și în temeiul

căror dispoziții legale și nici dacă raporturilor locative analizate le sunt

aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) și (7) din Legea nr. 112/1995 sau cele

înscrise în art. 2, art. 9 și art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999 aprobată prin

Legea nr. 241 din 16 mai 2001.

Aspectul rămas neelucidat de

instanță, acela al existenței sau inexistenței calității de chiriaș a

recurenților, este hotărâtor în soluționarea pricinii privind capătul de cerere

prin care intimata reclamantă a solicitat obligarea recurenților de a-i preda

în deplină și exclusivă proprietate și liniștită posesie și folosință spațiile

ocupate, închiriate prin contractele de închiriere nr. 70413/1995 și

70414/1995, întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 480 și  art. 481 C. civ.

Acțiunea în revendicare este o

acțiune reală, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere

restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Astfel spus, prin

acțiunea în revendicare, o persoană cere să i se recunoască în justiție dreptul

de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Este o acțiune

petitorie ce tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate,

îndreptată împotriva celor care dețin posesia asupra bunului.

Față de cele arătate, având în vedere

caracteristicile acțiunii în revendicare, ce formează unul din capetele de

cerere ale prezentului litigiu, instanța, după ce va stabili dacă recurenții au

sau nu calitatea de chiriași în raport de dispozițiile legale deja amintite, va

analiza dacă în cauză sunt întrunite față de recurenți condițiile de

admisibilitate ale acțiunii în revendicare.

În interesul lămuririi stării de

fapt, a titlului în temeiul căruia recurenții ocupă spațiile locative

revendicate, aspecte decisive în rezolvarea cauzei, se va dispune admiterea

recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța

de apel, ținând seama de considerentele prezentei decizii.

În temeiul art. 246 C. proc. civ.,

coroborat cu art. 298 și  art. 316 C. proc. civ. se va lua act de renunțarea

recurentei reclamante la judecarea recursului său.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâții

D.C.M. și C.M. împotriva deciziei nr. 274 din 15 mai 2001 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași

instanțe pentru rejudecarea apelului.

Ia act de renunțarea la judecata recursului

formulat de recurenta-reclamantă T.G.A., împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 noiembrie 2003.