ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1937/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 3

noiembrie 2000, reclamanții C.J. și C.A. au chemat în judecată Primarul

municipiului Iași și pe P.A., solicitând anularea autorizației de construire

nr. 472 din 8 iunie 2000 emisă în favoarea acesteia din urmă, precum și a tuturor

actelor nelegale care au stat la baza emiterii ei.

În motivarea cererii lor,

reclamanții au susținut că autorizația s-a emis cu încălcarea dispozițiilor

legale referitoare la procentul de utilizare și ocupare a terenului, că, în

fapt, s-a autorizat o extindere pe orizontală a imobilului, proprietatea

pârâtei, că executarea unui nou perete pe limita de proprietate cu deschiderea

a două ferestre spre proprietatea lor duce, în fapt, la încălcarea servituților

de vedere instituite din 1931 de foștii proprietari.

Prin sentința civilă nr. 1573 din 3

decembrie 2001, Tribunalul Iași a respins acțiunea, reținând, pentru aceasta,

că lucrările executate în baza autorizației contestate s-au realizat în limita

perimetrului construit, regimul juridic al proprietății celor două părți

nefiind afectate.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs, V.C. (moștenitoarea reclamantului C.J.) și C.A., recurs admis

de Curtea de Apel Iași, prin decizia civilă nr. 314 din 16 aprilie 2002, prin

care s-a casat sentința, s-a admis acțiunea formulată de C.A., în calitate de

unică moștenitoare a lui C.J. și s-a anulat autorizația de construire nr. 472

din 8 iunie 2000 și certificatul de urbanism nr. 533 din 29 martie 2002.

Curtea a reținut că, prin contractul

de vânzare-cumpărare nr. 4564/1931 s-au instituit servituți de vedere asupra

terenului devenit, ulterior, proprietatea pârâtei, în sensul de a nu se edifica

nici o construcție la o distanță mai mică de 9 m de la stradă și de a nu se

deschide spre fondul dominant decât o singură fereastră și aceasta de la un

grup sanitar.

Cum aceste servituți nu au fost

consemnate în certificatul de urbanism, s-a apreciat că se impune anularea lui

și, implicit și a autorizației de construire.

Împotriva acestei decizii,

Procurorul General a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art.

330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că hotărârea Curții de

Apel Iași s-a pronunțat cu încălcarea esențială a legii.

Astfel, s-a arătat că în mod greșit

instanța a procedat la analizarea contractelor succesive de vânzare-cumpărare a

imobilului, proprietatea intimatei, în scopul verificării existenței

servituților instituite asupra acestuia, un astfel de demers excedând

competenței instanței de contencios, care era obligată potrivit dispozițiilor

Legii nr. 29/1990, să verifice în ce măsură actele administrative contestate au

fost emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, în speță, a Legii

nr. 50/1991.

Recursul în anulare este fondat și

urmează a fi admis pentru următoarele considerente.

În conformitate cu dispozițiile art.

1 din Legea nr. 29/1990, „orice persoană fizică și juridică, dacă se consideră

vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ

sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva

cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței

judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”.

În temeiul acestei dispoziții,

reclamanții C.J. și C.A., au solicitat instanței de contencios, anularea

autorizației de construire nr. 472 din 8 iunie 2000 emisă de Primarul

municipiului Iași în favoarea lui P.A., precum și a certificatului de urbanism

nr. 533 din 29 martie 2000, susținând că acestea au fost emise cu încălcarea

prevederilor legale referitoare la procentul de ocupare a terenului – maxim 50%

și a coeficientului de utilizare a terenului – maxim 80%, precum și în lipsa

acordurilor solicitate prin certificatul de urbanism. Totodată, reclamanții au

susținut că prin extinderea pe orizontală a imobilului pârâtei, a executării

unei șarpante și a unei ferestre către proprietatea lor, li s-a încălcat

dreptul de proprietate.

Prin decizia nr. 314/2002, Curtea de

Apel Iași a admis acțiunea și a dispus anularea actelor contestate de

reclamanți, reținând, în esență, că certificatul de urbanism este nelegal,

întrucât nu a consemnat servituțile de vedere instituite de proprietarului

fondului dominant prin titlul din 1931.

Instanța a apreciat că aceste servituți

nu s-au stins chiar dacă nu au fost înserate și în actele de vânzare-cumpărare

succesive, proprietarul fondului aservit putând să se elibereze de ele numai cu

acordul proprietarului fondului dominant, respectiv al reclamanților.

Soluția, astfel, pronunțată este

vădit nelegală și netemeinică, întrucât ca instanță de contencios, învestită cu

o cerere, formulată în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990,

Curtea de Apel Iași, avea competența și obligația de a verifica în ce măsură

actele administrative contestate au fost emise, cu respectarea dispozițiilor

legale în vigoare, respectiv Legea nr. 50/1991.

Ca atare, faptul că certificatul de

urbanism nu conținea servituțile de vedere instituite de proprietarul fondului

dominant, nu constituie motiv de nelegalitate, condițiile de eliberare a unui

asemenea act fiind prevăzute de Legea nr. 50/1991 și numai în raport de care

instanța de contencios avea a se pronunța.

Nici faptul că aceste servituți nu

erau înserate în titlul de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare din

1948), anexat cererii de eliberare a certificatului de urbanism, nu poate fi

imputat autorității administrative autorizate să-l emită, primarul neavând

obligația verificării succesiunii titlurilor.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât

nici proprietarul fondului dominant nu a fost interesat să-și înscrie aceste

drepturi în Cartea Funciară, pentru a le face publice.

Astfel fiind, și cum în cauză nu s-a

dovedit că s-ar fi încălcat reglementările legale, în vigoare la momentul

emiterii celor două acte, în mod greșit s-a dispus anularea lor.

Faptul că expertizele efectuate în

cauză au reținut că lucrurile de construcție și reparații au fost executate cu

încălcarea servituților invocate de reclamanți, este nerelevant, instanța de

contencios administrativ având a se pronunța asupra respectării dispozițiilor

legale, în vigoare la momentul emiterii actului administrativ și nicidecum

asupra incidentelor ivite după emiterea acestora.

Nici sub aspectul dovedirii

vătămării acelui drept recunoscut de lege, reclamanții nu au făcut dovada,

dreptul pretins vătămat derivând, de fapt, dintr-un contract, situație în care

el nu poate fi valorificat decât eventual pe calea unei acțiuni de drept comun

și nu a unei acțiuni în contencios.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

împotriva deciziei nr. 314 din 16 aprilie 2002 a Curții de Apel Iași.

Casează decizia atacată și respinge

recursurile declarate de V.C. și C.A. împotriva sentinței civile nr. 1573/E din

3 decembrie 2001 a Tribunalului Iași.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 mai 2003.