ÎCCJ, Decizia nr. 94/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 28 decembrie 1999, reclamanta S.C. A.S.P.C. S.A. București a chemat în judecată B.D.F. S.A. Cluj, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța să oblige pârâta să plătească acesteia 352.992,79 dolari SUA, în echivalent lei la cursul de schimb de la data efectuării plății.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la 13 octombrie 1994 a încheiat cu pârâta o convenție având ca obiect importul unei cantități de 100.000 tone zahăr brut, în vederea rafinării în unitățile de profil din țară și vânzarea ulterioară a zahărului rafinat, la intern sau către parteneri externi.

Prin această convenție, banca și-a asumat obligația finanțării importurilor, prin deschiderea unui acreditiv sau emiterii unei garanții bancare, în favoarea furnizorului, confirmată de către o bancă de prim rang din occident.

Reclamanta a încheiat un contract cu partenerul extern S.C. C.I. Geneva, având ca obiect importul unei cantități de 14.000 tone zahăr brut.

Cantitatea menționată a fost încărcată pe nava „Aristoteles" și expediată în portul Constanța.

Cum banca nu a deschis acreditivul, deși nava a ajuns în portul Constanța, marfa nu a fost descărcată.

La data de 6 aprilie 1995, urmare a nedeschiderii acreditivului, partenerul extern a renunțat la contractul încheiat cu reclamanta.

Întrucât litigiul nu a fost soluționat pe cale amiabilă, prin hotărârea arbitrală nr. 108 din 11 martie 1997 a Arbitrajului Zahărului din Londra, S.C. A.S.P.C. S.A. București a fost obligată la plata sumei de 351.992,79 dolari SUA cu plata unei dobânzi zilnice de 77,5 dolari SUA începând cu data de 12 martie 1994.

Hotărârea arbitrală a fost recunoscută în țară prin sentința nr. 5779 din 24 noiembrie 1999 a Tribunalului București, secția comercială.

Prin sentința nr. 371/C din 6 martie 2000, Tribunalul Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de către pârâtă și a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data nașterii raportului juridic de drept și anume de la data încheierii convenției, la 13 octombrie 1994.

Ca atare, în raport de această dată, sesizarea instanței de judecată la 28 decembrie 1999, apare ca fiind făcută cu depășirea termenului de prescripție, de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a declarat apel, susținând că dreptul la acțiune pentru daune se naște la data când partea a cunoscut producerea efectivă a pagubei.

Ca atare, în mod greșit instanța a reținut ca moment al nașterii dreptului la acțiune data încheierii convenției și nu data recunoașterii hotărârii străine sau, cel mult, data pronunțării acesteia.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 1107 din 16 noiembrie 2000, a admis apelul declarat de către reclamantă, a desființat hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea rejudecării în fond a acțiunii.

S-a reținut că urmare a nedeschiderii acreditivului, partenerul extern a reziliat contractul încheiat cu reclamanta, iar partea română a fost obligată la despăgubiri.

În consecință, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la momentul cunoașterii cu certitudine de către aceasta a sumei pe care o avea de plătit partenerului extern, cu titlu de daune.

Aceasta este data la care a fost pronunțată hotărârea arbitrală și, în raport de care, acțiunea reclamantei este promovată în termen.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta a declarat recurs, susținând că instanța de apel a apreciat eronat cu privire la momentul nașterii dreptului la acțiune.

Prin decizia nr. 359 din 24 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de către pârâtă, a casat decizia atacată și a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.

Instanța de recurs a considerat acțiunea ca fiind prescrisă, apreciind că operează principiul răspunderii contractuale și nu cel al răspunderii delictuale, așa încât în cauză sunt incidente prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva deciziei pronunțate de către instanța de recurs, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că acțiunea reclamantei are drept cauză faptul obligării acesteia la despăgubiri, datorită culpei pârâtei.

Ca atare, acțiunea având ca obiect dezdăunarea reclamantei, respectiv repararea prejudiciului suferit ca urmare a faptului că pârâta nu și-a îndeplinit obligația deschiderii acreditivului, în mod greșit instanța a considerat că data nașterii dreptului la acțiune este 13 octombrie 1994, când a fost încheiată convenția.

În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate și menținerea deciziei pronunțate în apel.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Critica deciziei pronunțate de către instanța de recurs, formulată pe calea extraordinară de atac a recursului în anulare promovat împotriva acesteia, privește aplicarea dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, cu referire la momentul nașterii dreptului la acțiune.

Așa cum în mod corect s-a reținut, prescripția extinctivă reprezintă modul de stingere a dreptului la acțiune prin neexercitarea acesteia în termenul prevăzut de lege.

Totodată, în mod corect s-a reținut că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită și că, potrivit art. 1886 C. civ., nici o prescripție nu poate începe să curgă înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere.

Rezultă așadar, în regulă generală, dincolo de deosebirea de formulare din cele două texte legale menționate, că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.

Ca atare, pentru a statua asupra împlinirii termenului de prescripție extinctivă, cu consecința pierderii dreptului de a obține o hotărâre judecătorească, ca urmare a nesesizării în termen a instanței de judecată, aceasta este obligată a stabili natura raportului juridic litigios și, în funcție de aceasta, coroborată cu distincțiile reglementate prin Decretul nr. 167/1958, data nașterii dreptului la acțiune.

Din probatoriul administrat în cauză a rezultat că, acționând în calitate de comercianți, reclamanta și pârâta s-au asociat în scopul de a realiza împreună cumpărarea și importul a 100.000 tone zahăr brut, pentru a fi rafinat în fabricile de zahăr și vândut în cele mai bune condiții, profitul urmând a fi repartizat în părți egale între aceștia, sens în care au încheiat convenția din 13 octombrie 1994.

Potrivit acestei convenții, urmau a se cumpăra și importa 6 nave de zahăr brut, cu sosire programată în portul Constanța în perioada noiembrie 1994 - aprilie 1995.

Reclamanta a fost mandatată comercial să încheie pe numele său, dar pe seama asociației, contractele de vânzare-cumpărare a zahărului brut.

Pârâta și-a asumat, printre altele, obligațiile privitoare la finanțarea importului.

În executarea convenției, reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu S.C. C. Geneva, având ca obiect 14.000 tone zahăr brut la prețul de 373,50 dolari SUA/tonă.

Zahărul contractat a fost încărcat pe nava „Aristoteles", care a sosit în rada portului Constanța la 18 martie 1995.

Pârâta nu a deschis acreditivul, motiv pentru care, potrivit dispozițiilor vânzătorului, nava nu a intrat în port și nu a fost descărcată.

Partenerul extern, după rezilierea contractului ca urmare a neasigurării plății prețului, a revândut marfa altui beneficiar, la prețul de 361,02 dolari SUA/tonă și a solicitat obligarea cumpărătorului, reclamantă în prezenta cauză, la plata daunelor-interese cauzate de blocarea navei „Aristoteles" în portul Constanța în perioada 18 martie - 5 aprilie 1995 și revânzarea zahărului brut, altui beneficiar, la un preț mai mic decât cel convenit cu S.C. A.S.P.C. S.A. București.

Așadar, prin convenția încheiată la data de 13 octombrie 1994, pârâta și-a asumat, în cadrul operațiunilor de finanțare a unui import de zahăr, o obligație de a face constând în deschiderea unui acreditiv în favoarea vânzătorului.

Pârâta nu a deschis acreditivul în favoarea vânzătorului SC. C.I. Geneva, cu care reclamanta din prezenta cauză încheiase contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia zahărul contractat a fost încărcat în nava „Aristoteles".

Ca urmare a neasigurării plății în această modalitate, vânzătorul a dispus nedescărcarea mărfii, a reziliat contractul de vânzare-cumpărare și a solicitat obligarea cumpărătorului S.C. A.S.P.C S.A. București la plata de daune.

Aceasta din urmă a fost obligată la daune, la 11 martie 1997, prin hotărârea arbitrală menționată.

Așadar, s-a stabilit că urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligației de deschidere a acreditivului, partenerul extern a reziliat contractul ce fusese încheiat în realizarea convenției dintre pârâtă și reclamantă. Ca urmare a acestui fapt, reclamanta a fost obligată la plată, prin hotărâre arbitrală.

În concluzie, în circumstanțele concrete ale cauzei, reclamanta din prezenta cauză a suferit un prejudiciu, cunoscut de către aceasta, la data pronunțării hotărârii arbitrale.

Instanța de judecată a fost sesizată cu acțiunea în regres formulată de către reclamantă, prin care aceasta a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs prin neîndeplinirea de către aceasta din urmă a obligației contractuale de a deschide acreditivul pentru plata zahărului contractat de către reclamantă, în baza mandatului comercial stabilit prin convenția încheiată în 1994.

Așadar, cauza acțiunii reclamantei o constituie faptul că prin hotărâre arbitrală recunoscută a fost obligată la despăgubiri datorită culpei pârâtei.

În speță, cum pârâta nu a deschis acreditivul conform obligațiilor sale contractuale, hotărârea arbitrală invocată în susținerea acțiunii atestă că banca este partea care urmează să răspundă civil pentru prejudiciul produs reclamantei.

Or, în ceea ce privește acțiunea în răspundere contractuală decurgând din executarea contractului de mandat și desocotirea mandatului cu mandatarul, în materia termenului de prescripție este aplicabilă regula specială din art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că nașterea dreptului la acțiune este data la care paguba a fost sau trebuia cunoscută.

Pe de altă parte, pentru a beneficia de autoritatea de lucru judecat și pentru a fi puse în executare pe teritoriul României, hotărârile străine sunt supuse recunoașterii și, respectiv, încuviințării în vederea executării în condițiile art. 167 sau ale art. 174, după caz, din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Ca atare, dreptul la acțiune în această situație se naște la data recunoașterii hotărârii străine.

Așa fiind, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data recunoașterii hotărârii arbitrale și anume 24 noiembrie 1999, dată în raport de care acțiunea promovată la 28 decembrie 1999 este formulată în termen.

A statua altfel, ar însemna că, contrar dispozițiilor art. 1886 C. civ., o prescripție poate curge și se poate împlini anterior nașterii dreptului la acțiune.

Așadar, instanța de recurs a încălcat prevederile imperative ale art. 1886 C. civ. și ale art. 7 alin. (1) din decretul nr. 167/1958, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, așa încât decizia pronunțată este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat prin recursul în anulare.

În consecință, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 330

3

alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 314 din același cod, Curtea va admite recursul în anulare, va casa decizia atacată și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâtă împotriva deciziei pronunțate în apel, pe care o va menține.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 359 din 24 ianuarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, pe care o casează.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâta B.D.F. S.A. Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 1107 din 16 noiembrie 2000 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, pe care o menține.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iunie 2003.