ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1893/2005

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1893/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 28 decembrie 1999,

reclamanta SC A.S.P.C. SA București a chemat în judecată B.D.F. SA Cluj, pentru

ca prin hotărârea de se va pronunța în cauză, instanța să oblige pârâta să

plătească acesteia 352.992,79 dolari S.U.A., în echivalent lei la cursul de

schimb la data efectuării plății.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că la 13 octombrie 1994 a încheiat cu pârâta o convenție având ca obiect

importul unei cantități de 100.000 tone zahăr brut, în vederea rafinării în

unitățile de profil din țară și vânzarea ulterioară a zahărului rafinat, la

intern sau către parteneri externi.

Prin această convenție pretinde

reclamanta, banca și-a asumat obligația finanțării importurilor, prin

deschiderea unui acreditiv sau emiterii unei garanții bancare, în favoarea

furnizorului, confirmată de către o bancă de prin rang din occident.

Astfel, reclamanta a încheiat un

contract cu partenerul extern SC C.I. Geneva, având ca obiect importul unei

cantități de 14.000 tone zahăr brut, cantitate încărcată pe nava A. și

expediată în portul Constanța.

Cum banca nu a deschis acreditivul,

deși nava a ajuns în portul Constanța, marfa nu a fost descărcată.

La data de 6 aprilie 1995, urmare

nedeschiderii acreditivului, partenerul extern a renunțat la contractul

încheiat cu reclamanta.

Întrucât litigiul nu a fost

soluționat pe cale amiabilă, prin hotărârea arbitrală din 11 martie 1997 a A.Z.L.,

SC A.S.P.

C. sa

București a fost

obligată la plata sumei de 351.992,79 dolari S.U.A. cu plata unei dobânzi

zilnice de 77,5 dolari S.U.A. începând cu data de 12 martie 1994.

Hotărârea arbitrală a fost

recunoscută în țară prin sentința nr. 5779 din 24 noiembrie 1999 a Tribunalului

București, secția comercială.

Prin sentința nr. 371/ C din 6

martie 2000, Tribunalul Cluj, secția comercială și de contencios administrativ,

a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă și a

respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data

nașterii raportului juridic de drept, anume de la data încheierii convenției,

13 octombrie 1994.

Ca atare, în raport de aceasta dată,

sesizarea instanței de judecată la 28 decembrie 1999, apare ca fiind făcută cu

depășirea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din decretul nr.

167/1958.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

reclamanta a declarat apel, susținând că dreptul la acțiune pentru daune se

naște la data când partea a cunoscut producerea efectivă a pagubei.

Ca atare, în mod greșit instanța ar

fi reținut că momentul nașterii dreptului la acțiune, data încheierii

convenției, iar nu data recunoașterii hotărârii străine sau, cel mult, data

pronunțării acesteia.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 1107 din 16

noiembrie 2002, a admis apelul declarat de către reclamantă, a desființat

hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea

rejudecării în fond a acțiunii.

S-a reținut că urmare a

nedeschiderii acreditivului, partenerul extern, a reziliat contractul încheiat

cu reclamanta, iar partea română a fost obligată la despăgubiri.

În consecință, dreptul la acțiune al

reclamantei s-a născut la momentul cunoașterii cu certitudine de către aceasta

a sumei pe care o avea de plătit partenerului extern, cu titlu de daune, anume

data la care a fost pronunțată hotărârea arbitrală și, în raport de care,

acțiunea reclamantei este promovată în termen.

Prin decizia nr. 359 din 24 ianuarie

2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat

de către pârâtă, a casat decizia atacată și a respins apelul declarat de către

reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.

Instanța de recurs a considerat

acțiunea ca fiind prescrisă, apreciind că operează principiul răspunderii

contractuale și nu cel al răspunderii delictuale, așa încât în cauză sunt

incidente prevederile art. 7 din decretul nr. 167/1958.

Împotriva deciziei pronunțate de

către instanța de recurs, procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2

C. proc. civ.

S-a susținut că acțiunea reclamantei

are drept cauză faptul obligării acesteia la despăgubiri, datorită culpei

pârâtei și că, data nașterii dreptului la acțiune este 13 octombrie 1994, când

a fost încheiată convenția.

În concluzie, procurorul general al parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a soluționat admiterea recursului în

anulare, casarea hotărârii atacate și menținerea deciziei pronunțate în apel.

Curtea constituită în complet de 9

judecători a reținut că, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că,

acționând în calitate de comercianți, reclamanta și pârâta s-au asociat în

scopul de a realiza împreună cumpărarea și importul a 100.00 tone zahăr brut,

pentru ca rafina în fabricile de zahăr și vândut în cele mai bune condiții,

profitul urmând a fi repartizat în părți egale între aceștia, sens în care au

încheiat convenția din 13 octombrie 1994.

Potrivit acestei convenții, urmau a

se cumpăra și importa 6 nave de zahăr brut, cu sosire programată în portul

Constanța în perioada noiembrie 1994 – aprilie 1995.

Reclamanta a fost mandatată

comercial să încheie pe numele său, dar pe seama asociației, contractele de

vânzare-cumpărare a zahărului brut.

Pârâta și-a asumat printre altele, obligațiile

privitoare la finanțarea importului.

În executarea convenției, reclamanta

a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu SC C.I. Geneva, având ca obiect

14.000 tone zahăr brut la prețul de 373,50 dolari S.U.A. /tona.

Zahărul contractat a fost încărcat

pe nava A., care a sosit în rada portului Constanța la 18 martie 1995.

Pârâta nu a deschis acreditivul,

motiv pentru care, potrivit dispozițiilor vânzătorului, nava nu a intrat în

port și nu a fost descărcată.

Partenerul extern, după rezilierea

contractului ca urmare a neasigurării plății prețului, a revândut marfa altul

beneficiar, la prețul de 361,02 dolari S.U.A. /tona și a solicitat obligarea

cumpărătorului, reclamantă în prezenta cauză, la plata daunelor-interese

cauzate de blocarea navei A. în portul Constanța în perioada 18 martie – 5

aprilie 1995 și revânzarea zahărului brut, altul beneficiar, la un preț mai mic

decât cel convenit cu SC A.S.P.C. SA București.

Așadar, prin convenția încheiat la

data de 13 octombrie 1994, pârâta și-a asumat, în cadrul operațiunilor de

finanțare a unui import de zahăr, o obligație de a face constând în deschiderea

unui acreditiv în favoarea vânzătorului.

Pârâta nu a deschis acreditivul în

favoarea vânzătorului SC C.I. Geneva, cu care reclamanta din prezenta cauză încheiase

contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia zahărul contractat a fost

încărcat în nava A.

Ca urmare a neasigurării plății în

această modalitate, vânzătorul a dispus nedescărcarea mărfii, a reziliat

contractul de vânzare-cumpărare și a solicitat obligarea cumpărătorului SC A.S.P.C.

SA București la plata de daune.

Aceasta din urmă a fost obligată la

daune, la 11 martie 1997, prin hotărârea arbitrală menționată.

Așadar, s-a stabilit că urmare

neîndeplinirii de către pârâtă a obligației de deschidere a acreditivului,

partenerul extern a reziliat contractul ce fusese încheiat în realizarea

convenției dintre pârâtă și reclamantă. Ca urmare a acestui fapt reclamanta a

fost obligată la plată, prin hotărâre arbitrală.

În concluzie, în circumstanțele concrete

ale cauzei, reclamanta din prezenta acțiune a suferit un prejudiciul, cunoscut

de către aceasta, la data pronunțării hotărârii arbitrale.

Instanța de judecată a fost sesizată

cu acțiunea în regres formulată de către reclamantă, prin care aceasta a solicitat

obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs prin neîndeplinirea de

către aceasta din urmă a obligației contractuale de a deschide acreditivul

pentru plata zahărului contractat de către reclamantă, în baza mandatului

comercial stabilit prin convenția încheiată în 1994.

Așadar, cauza acțiunii reclamantei o

constituie faptul că prin hotărâre arbitrală recunoscută a fost obligată la

despăgubiri datorită culpei pârâtei.

În speță, cum pârâta nu a deschis

acreditivul conform obligațiilor sale contractuale, hotărârea arbitrală

invocată în susținerea acțiunii atestă că banca este partea care urmează să

răspundă civil pentru prejudiciul produs reclamantei.

Așa fiind, dreptul la acțiune al

reclamantei s-a născut la data recunoașterii hotărârii arbitrale și anume 24

noiembrie 1999, dată în raport de care acțiunea promovată la 28 decembrie 1999

este formulată în termen.

În consecință, în temeiul art. 330

3

alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 314 din același cod, Curtea a

admis recursul în anulare, a casat decizia atacată și a respins ca nefondat,

recursul declarat de către pârâtă împotriva deciziei pronunțate în apel, pe

care a menținut-o.

Respingând recursul declarat de

pârâtă, Tribunalul Cluj în rejudecarea fondului, a admis acțiunea comercială

înaintată de reclamanta SC A. SA Constanța cu sediul procesual ales în

București, E.B. SA București și a obligat-o la plata sumei de 351.992,79 dolari

S.U.A. sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății cu titlu de

daune interese, precum și la 243.431.059 lei cheltuieli de judecată.

În considerente s-a reținut, cu

referire la fondul litigiului, că prin convenția încheiat între părți la 13

octombrie 1994 acestea s-au asociat pentru a realiza împreună cumpărarea și

importul a cca. 100.000 tone zahăr brut, pentru a fi rafinat, iar apoi vândut

în țară sau străinătate.

În realizarea obligațiilor proprii

derivând din convenție, reclamanta a contractat la 10 martie 1995 cu SC C.I.,

cumpărarea a 14 tone zahăr brut, încărcat în nava A., informând pe pârâtă în

vederea deschiderii unui acreditiv în valoare de 5.229.000 dolari S.U.A.

În zilele următoare, în mod

insistent, reclamanta a solicitat deschiderea acreditivului, precizând că nava

în cauză urma să intre în portul Constanța pe 18 martie 1995. Cu toate demersurile

făcute, banca nu a înțeles să-și execute obligațiile asumate prin convenție,

fără vreo justificare.

În consecință cumpărarea celor 14

tone zahăr de la partenerul extern, contractată de reclamantă, a fost

rezoluționată, iar prin hotărârea nr. 108 din 11 martie 1997 a A.Z.L.,

reclamanta a fost obligată să achite firmei SC C.I. daune în sumă de 298.099,51

dolari S.U.A., cu dobânzi aferente.

Prin sentința civilă nr. 5779 din 24

noiembrie 1990 a Tribunalului București s-a încuviințat investirea cu formulă

executorie a hotărârii arbitrale, în vederea executării acesteia pe teritoriul

României.

Obligația neonorată asumată de

partea E.B. SA (la vremea respectivă B.D.F.) invocată în acțiune consta în

finanțarea la extern a importului de zahăr brut, conform clauzei contractuale

din capitolul 2, alin. (2) al convenției părților. Astfel, pârâta avea

obligația ca în momentul cumpărării sau în foarte scurt timp de la cumpărare,

să deschidă un acreditiv sau să dea o garanție bancară confirmată de o bancă

occidentală de prim rang, în favoarea furnizorului.

Din analiza clauzelor contractuale,

tribunalul reține că reclamanta s-a obligat să întreprindă acțiunile concrete

de cumpărare a zahărului brut, informând apoi pe pârâtă atât cu privire la

achiziționarea mărfurilor cât și în legătură cu încărcarea transportului, data

sosirii navelor în portul Constanța precum și alte informații.

Obligațiile băncii erai circumscrise

operațiunilor de finanțare la extern a importului, astfel că apărările acesteia

relativ la lipsa unui consimțământ expres la contractarea zahărului au fost

înlăturate de instanță ca fără relevanță. De altfel, obligația de finanțare a

fost asumată pentru 6 nave cu zahăr brut, în perioada noiembrie 1994 – aprilie

1995, iar nava A. era cea de a șasea navă și ultima în realizarea obiectivului

convenției.

Reținând aceste considerente,

tribunalul a constatat întrunirea condițiilor legale ale răspunderii

contractuale în sarcina pârâtei și aplicând dispozițiile art. 1073 C. civ., a

admis acțiunea reclamantei.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia

nr. 393 a respins la 29 iunie 2004 apelul pârâtei, apreciind că:

Tribunalul a făcut o corectă

aplicare a prevederilor legale în materie de răspundere contractuală,

pronunțând o sentință legală și temeinică.

Reținând că la 13 octombrie 1994

părțile au încheiat contractul de asociere în participațiune, prin care pârâta

s-a obligat să finanțeze la extern importul a 6 nave de zahăr brut contractat

de reclamantă cu parteneri externi, obligație neîndeplinită, s-a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 1073 C. civ., în sensul suportării daunelor la

care a fost obligată reclamanta de organul de arbitral în litigiul cu firma

furnizoare SC C.I.

Din întreg ansamblul probator

rezultă culpa pârâtei care a nesocotit în întregime obligațiile asumate prin

contract la pct. 1: deschiderea acreditivului la scurtă vreme după efectuarea

cumpărării de către reclamantă sau emiterea unei scrisori de garanție bancară

în favoarea furnizorului, transferarea contravalorii zahărului importat la

scadențele de plată prevăzute în contractele externe, finanțarea la intern a

plăților ocazionate de derularea importului și prelucrarea zahărului.

Este nefondată susținerea apelantei

referitoare la inexistența unui acord prealabil privind cumpărarea din import a

zahărului de către reclamantă. Pe lângă faptul că în convenția încheiată nu a

existat stipulată o asemenea condiție, este de remarcat faptul că ea a fost

informată prompt de către reclamantă asupra acestei achiziții și în mod repetat

și insistent, în vederea deschiderii acreditivului, cu toate informațiile

necesare referitoare la cantitate, calitate, preț, data încărcării,

transportul, data sosirii în portul Constanța a navei, etc. În consecință nu se

poate pune problema că reclamanta a încălcat dispozițiile art. 1520 și art.

1546 C. civ., în sensul de a fi acționat peste limitele mandatului dat de bancă

prin contractul de asociere.

Capacitatea civilă a persoanei

juridice este cea care determină împărțirea legilor în trei categorii, anume:

legi civile cu vocație generală de aplicare, legi civile cu vocația aplicării

numai persoanelor fizice, precum și legi civile cu vocația aplicării numai

persoanelor juridice.

În speță interesează două caractere

juridice ale capacității de folosință a persoanei juridice, subiect colectiv de

drept civil.

Intangibilitatea, anume caracterul

capacității de folosință a persoanei juridice care constă în însușirea acesteia

de a nu i se putea aduce îngrădiri decât în cazurile și condițiile stabilite de

lege. Acest caracter este o consecință a unui alt caracter, legalitatea ei.

Generalitatea capacității de

folosință a persoanei juridice, înseamnă caracterul ei abstract, adică

însușirea de a exprima aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a

avea drepturi și obligații civile în general, fără o enumerare limitativă a

acestora.

Nulitatea actului juridic civil este

acea sancțiune care-l lipsește de efectele contrarii normelor juridice editate

pentru încheierea sa valabilă.

Nulitatea de fond este acea nulitate

care intervine în caz de lipsă sau nevalabilitate a unei condiții de fond a

actului juridic, consimțământ, capacitate, obiect, cauză.

În lumina celor expuse, Curtea va

reține că Legea nr. 33/1991, referitoare la activitatea bancară, este

aplicabilă contractului părților încheiat în anul 1994, 13 octombrie, act care

imperativ prevede că societatea bancară este angajată numai prin semnăturile a

cel puțin 2 conducători având funcțiile stabilite prin statutele proprii.

Mai mult decât atât, pârâta

recurentă în sensul art. 3 din același act normativ, este societate bancară,

persoana juridică al cărei obiect de activitate îl constituie atragerea de

fonduri de la persoanele juridice și fizice, precum și acordarea de credite.

Articolul 18 al actului normativ se

referă limitativ la operațiile de depozit la vedere și la termen, ce intră

activitatea bancară și, în sfârșit art. 24 cuprinde tot limitativ, alte

operațiuni și activități conexe pe care o societate bancară le poate efectua în

lumina autorizației B.N.R. (ex. operațiuni valutare sau cu metale prețioase,

plasamente, subscrieri, comerț cu titluri și consulting bancar).

Potrivit art. 34 din decretul nr. 31/1954

„persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care, corespund scopului

ei, stabilit prin lege, acesta fiind principiul specialității capacității de

folosință a persoanei juridice”.

Nerespectarea acestor norme ale

capacității de folosință a persoane juridice, atrage nulitatea absolută a

actului juridic civil, nulitate expresă.

Tribunalul a făcut o corectă

aplicare a prevederilor legale în materie de răspundere contractuală,

pronunțând o sentință legală și temeinică.

Reținând că la 13 octombrie 1994

părțile au încheiat contractul de asociere în participațiune prin care pârâta

s-a obligat să finanțeze la extern importul a 6 nave de zahăr brut contractat

de reclamantă cu parteneri externi, obligație neîndeplinită, s-a făcut

aplicarea dispozițiilor art. 1083 C. civ., în sensul suportării daunelor la

care a fost obligată reclamanta de organul de arbitraj în litigiu cu firma

furnizoare SC C.I.

Din întreg ansamblul probator

rezultă culpa pârâtei care a nesocotit în întregime obligațiile asumate prin

contract la pct. 1: deschiderea acreditivului la scurtă vreme după efectuarea

cumpărării de către reclamantă sau emiterea unei scrisori de garanție bancară

în favoarea furnizorului, transferarea contravalorii zahărului importat la

scadențele de plată prevăzute în contractele externe, finanțarea la intern a

plăților ocazionate de derularea importului și prelucrarea zahărului.

Este nefondată susținerea apelantei

referitoare la inexistența unui acord prealabil privind cumpărarea din import a

zahărului de către reclamantă. Pe lângă faptul că în convenția încheiată nu

exista stipulată o asemenea condiție, este de remarcat faptul că ea a fost

informată prompt de către reclamantă asupra acestei achiziții și în mod repetat

și insistent, în vederea deschiderii acreditivului, cu toate informațiile

necesare referitoare la cantitate, calitate, preț, data încărcării,

transportul, data sosirii în portul Constanța a navei, etc. În consecință, nu

se poate pune problema că reclamanta a încălcat dispozițiile art. 1520 și art.

1546 C. civ., în sensul de a fi acționat peste limitele mandatului dat de bancă

prin contractul de asociere.

Pârâta a declarat recurs împotriva

acestei decizii, invocând, în esență, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., deoarece convenția părților ar fi lovită de nulitate absolută,

fiind încălcate prevederile art. 4 alin. (2) Legea nr. 33/1991.

Verificând acest motiv de recurs

Curtea va proceda la analizarea unor principii de drept civil aplicabile și

speței de față, în lipsa unor prevederi derogatorii în C. com., precum și la

interpretarea actelor normative ce au legătură cu dezlegarea pricinii, raportat

la respectivele principii consacrate, deci de necontestat și, mai ales de

necomentat.

Astfel:

Aplicarea legii civile se face în

timp, adică orice lege civilă nu este eternă, legile succedându-se din punct de

vedere al timpului.

timp, adică orice lege civilă nu este eternă, legile succedându-se din punct de

vedere al timpului.

Rezolvarea acestui principiu

presupune două alte instituții, anume neretroactivitatea legii civile noi și

aplicarea imediată a acesteia.

Neretroactivitatea legii civil este

regula civilă potrivit căreia o lege se aplică numai situațiilor ce se ivesc în

practică după adoptare ei, iar nu și situațiilor anterioare. Este ceea ce se

rezumă la expresia „trecutul scapă legii civile noi”.

Constituția prevede în art. 15 alin.

(2) că legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai

favorabile, iar în art. 1 din Codul nostru civil, principiul este consacrat,

expres, legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”.

Principiul aplicării imediate a

legii civile noi este regula de drept, potrivit cu care, de îndată ce a fost

adoptată, se aplică tuturor situațiile ivite după intrarea ei în vigoare,

excluzând aplicarea legii vechi.

face și asupra persoanelor, din punct de vedere al subiectului de drept, în

speță intervenind acțiunea decretului nr. 31/1954.

Capacitatea civilă a persoanei

juridice este cea care determină împărțirea legilor în trei categorii, anume:

legi civile cu vocație generală de aplicare (adică cele ce se aplică atât

persoanelor fizice cât și persoanelor juridice, cum ar fi, spre exemplu, C.

civ. și decretul nr. 31/1954), legi civile cu vocația aplicării numai

persoanelor fizice, (exemplu: C. fam.), precum și legi civile cu vocația

aplicării numai persoanelor juridice (bună-oară Legea nr. 15/1990, privind

reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți

comerciale).

caractere juridice ale capacității de folosință a persoanei juridice, subiect

colectiv de drept civil.

Intangibilitatea, anume caracterul

capacității de folosință a persoanei juridice care constă în însușirea acesteia

de a nu i se putea aduce îngrădiri decât în cazurile și condițiile stabilite de

lege. Acest caracter este o consecință a unui alt caracter, legalitatea ei.

Generalitatea capacității de

folosință a persoanei juridice, înseamnă caracterul ei abstract, adică

însușirea de a exprima aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a

avea drepturi și obligații civile în general, fără o enumerare limitativă a

acestora.

Potrivit art. 32 din decretul nr. 31/1954

„persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă legile care

le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere”.

este acea sancțiune care-l lipsește de efecte contrarii normelor juridice

edictate pentru încheierea sa valabilă.

nulitate care intervine în caz de nevalabilitate a unei condiții de fond a

actului juridic, consimțământ, capacitate, obiect, cauză.

În lumina celor expuse, Curtea va

reține că Legea nr. 33/1991 referitor la activitatea bancară este aplicabilă

contractului părților încheiat în anul 1994, la 13 octombrie, ac care imperativ

prevede că „societatea bancară este angajată numai prin semnăturile a cel puțin

doi conducători având funcțiile stabilite prin statutele proprii.

Mai mult decât atât, pârâta

recurentă, în sensul art. 3 din același act normativ, este societate bancară,

persoană juridică română a cărei obiect principal de activitate îl constituie

atragerea de fonduri de la persoanele juridice și fizice precum și acordarea de

credite.

Articolul 18 al acestui act normativ

se referă limitativ la operațiile de depozit la vedere și la termen, în cont ce

intră activitatea bancară și, în sfârșit, art. 24 cuprinde, tot limitativ, alte

operațiuni și activități conexe pe care o societate bancară le poate efectua în

lumina autorizației B.N.R. (ex. operațiuni valutare sau cu metale prețioase,

plasamente, subscrieri, comerț cu titluri, consultting bancar).

Deși ar fi suficientă această

analiză, totuși, Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza și capacitatea

de exercițiu a persoanei juridice, prevăzută de art. 35 din legea persoanelor

juridice care prevede că, „persoana juridică își exercită drepturile și își

îndeplinește obligațiile prin organele sale”.

Ca și conținutul capacității sale de

folosință și conținutul capacității de exercițiu este alcătuit din două laturi,

cea activă (constând în dobândirea și exercitarea drepturilor subiective civile

prin încheierea de acte juridice) și, cea pasivă (constând în asumarea și îndeplinirea

obligațiilor civile prin încheierea de acte juridice).

Determinarea conținutului exact al

capacității de exercițiu a persoanei juridice presupune cunoașterea limitelor

acestei capacități.

Prima și, cea mai importantă limită,

este aceea impusă de capacitatea de folosință a persoanei juridice care, după

cum s-a analizat, este guvernată de principiul specialității ei.

Această limită impune două

concluzii.

persoanei juridice nu poate fi mai întinsă decât cea de folosință;

juridică (art. 35 alin. (2) decret nr. 31/19921) este actul persoanei juridice

însăși numai dacă a fost încheiat „în limitele puterilor ce le-au fost

conferite”.

Față de cele reținute, apreciind

îndeplinite condițiile motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul va fi admis, conform dispozitivului, Curtea urmând a avea în

vedere dispozițiile articolelor referitoare la datorarea cheltuielilor de

judecată și cele referitoare la întoarcerea executării.

De precizat că, aspectele de fond

din decizia de admitere a recursului în anulare, nu au relevanță pentru

instanțele de rejudecare, deși au fost conștiincios preluate, principiul

autorității de lucru judecat fiind întrunit numai cu privire la excepția

prescripției dreptului la acțiune (limita sesizării prin recursul în anulare).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta E.B.

București, împotriva deciziei nr. 393 din 29 iunie 2004 a Curții de Apel Cluj, secția

comercială și contencios administrativ, pe care o modifică. Admite apelul

aceleiași părți împotriva sentinței nr. 4980/ C din 17 noiembrie 2003 a

Tribunalului Cluj, secția comercială și contencios administrativ.

Schimbă în tot sentința menționată,

în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA București.

Dispune întoarcerea executării și

obligă intimata reclamantă la restituirea sumei executate în valoare de

351.992,79 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data restituirii, precum și

la 243.431.059 lei cheltuieli de judecată, cu cheltuieli de judecată la

139.982.948 lei.

I

revocabilă

.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi 17 martie 2005.