ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1893/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 28 decembrie 1999, reclamanta SC A.S.P.C. SA București a chemat în judecată B.D.F. SA Cluj, pentru ca prin hotărârea de se va pronunța în cauză, instanța să oblige pârâta să plătească acesteia 352.992,79 dolari S.U.A., în echivalent lei la cursul de schimb la data efectuării plății. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la 13 octombrie 1994 a încheiat cu pârâta o convenție având ca obiect importul unei cantități de 100.000 tone zahăr brut, în vederea rafinării în unitățile de profil din țară și vânzarea ulterioară a zahărului rafinat, la intern sau către parteneri externi. Prin această convenție pretinde reclamanta, banca și-a asumat obligația finanțării importurilor, prin deschiderea unui acreditiv sau emiterii unei garanții bancare, în favoarea furnizorului, confirmată de către o bancă de prin rang din occident.

Astfel, reclamanta a încheiat un contract cu partenerul extern SC C.I. Geneva, având ca obiect importul unei cantități de 14.000 tone zahăr brut, cantitate încărcată pe nava A. și expediată în portul Constanța. Cum banca nu a deschis acreditivul, deși nava a ajuns în portul Constanța, marfa nu a fost descărcată. La data de 6 aprilie 1995, urmare nedeschiderii acreditivului, partenerul extern a renunțat la contractul încheiat cu reclamanta. Întrucât litigiul nu a fost soluționat pe cale amiabilă, prin hotărârea arbitrală din 11 martie 1997 a A.Z.L., SC A.S.P. C. sa București a fost obligată la plata sumei de 351.992,79 dolari S.U.A. cu plata unei dobânzi zilnice de 77,5 dolari S.U.A. începând cu data de 12 martie 1994. Hotărârea arbitrală a fost recunoscută în țară prin sentința nr. 5779 din 24 noiembrie 1999 a Tribunalului București, secția comercială.

Prin sentința nr. 371/ C din 6 martie 2000, Tribunalul Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă și a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data nașterii raportului juridic de drept, anume de la data încheierii convenției, 13 octombrie 1994. Ca atare, în raport de aceasta dată, sesizarea instanței de judecată la 28 decembrie 1999, apare ca fiind făcută cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958. Împotriva hotărârii primei instanțe, reclamanta a declarat apel, susținând că dreptul la acțiune pentru daune se naște la data când partea a cunoscut producerea efectivă a pagubei.

Ca atare, în mod greșit instanța ar fi reținut că momentul nașterii dreptului la acțiune, data încheierii convenției, iar nu data recunoașterii hotărârii străine sau, cel mult, data pronunțării acesteia. Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 1107 din 16 noiembrie 2002, a admis apelul declarat de către reclamantă, a desființat hotărârea atacată și a dispus trimiterea cauzei aceleiași instanțe în vederea rejudecării în fond a acțiunii. S-a reținut că urmare a nedeschiderii acreditivului, partenerul extern, a reziliat contractul încheiat cu reclamanta, iar partea română a fost obligată la despăgubiri. În consecință, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la momentul cunoașterii cu certitudine de către aceasta a sumei pe care o avea de plătit partenerului extern, cu titlu de daune, anume data la care a fost pronunțată hotărârea arbitrală și, în raport de care, acțiunea reclamantei este promovată în termen.

Prin decizia nr. 359 din 24 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de către pârâtă, a casat decizia atacată și a respins apelul declarat de către reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe. Instanța de recurs a considerat acțiunea ca fiind prescrisă, apreciind că operează principiul răspunderii contractuale și nu cel al răspunderii delictuale, așa încât în cauză sunt incidente prevederile art. 7 din decretul nr. 167/1958. Împotriva deciziei pronunțate de către instanța de recurs, procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că acțiunea reclamantei are drept cauză faptul obligării acesteia la despăgubiri, datorită culpei pârâtei și că, data nașterii dreptului la acțiune este 13 octombrie 1994, când a fost încheiată convenția.

În concluzie, procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a soluționat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii atacate și menținerea deciziei pronunțate în apel. Curtea constituită în complet de 9 judecători a reținut că, din probatoriul administrat în cauză a rezultat că, acționând în calitate de comercianți, reclamanta și pârâta s-au asociat în scopul de a realiza împreună cumpărarea și importul a 100.00 tone zahăr brut, pentru ca rafina în fabricile de zahăr și vândut în cele mai bune condiții, profitul urmând a fi repartizat în părți egale între aceștia, sens în care au încheiat convenția din 13 octombrie 1994. Potrivit acestei convenții, urmau a se cumpăra și importa 6 nave de zahăr brut, cu sosire programată în portul Constanța în perioada noiembrie 1994 – aprilie 1995. Reclamanta a fost mandatată comercial să încheie pe numele său, dar pe seama asociației, contractele de vânzare-cumpărare a zahărului brut.

Pârâta și-a asumat printre altele, obligațiile privitoare la finanțarea importului. În executarea convenției, reclamanta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu SC C.I. Geneva, având ca obiect 14.000 tone zahăr brut la prețul de 373,50 dolari S.U.A. /tona. Zahărul contractat a fost încărcat pe nava A., care a sosit în rada portului Constanța la 18 martie 1995. Pârâta nu a deschis acreditivul, motiv pentru care, potrivit dispozițiilor vânzătorului, nava nu a intrat în port și nu a fost descărcată. Partenerul extern, după rezilierea contractului ca urmare a neasigurării plății prețului, a revândut marfa altul beneficiar, la prețul de 361,02 dolari S.U.A. /tona și a solicitat obligarea cumpărătorului, reclamantă în prezenta cauză, la plata daunelor-interese cauzate de blocarea navei A. în portul Constanța în perioada 18 martie – 5 aprilie 1995 și revânzarea zahărului brut, altul beneficiar, la un preț mai mic decât cel convenit cu SC A.S.P.C.

SA București. Așadar, prin convenția încheiat la data de 13 octombrie 1994, pârâta și-a asumat, în cadrul operațiunilor de finanțare a unui import de zahăr, o obligație de a face constând în deschiderea unui acreditiv în favoarea vânzătorului. Pârâta nu a deschis acreditivul în favoarea vânzătorului SC C.I. Geneva, cu care reclamanta din prezenta cauză încheiase contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia zahărul contractat a fost încărcat în nava A. Ca urmare a neasigurării plății în această modalitate, vânzătorul a dispus nedescărcarea mărfii, a reziliat contractul de vânzare-cumpărare și a solicitat obligarea cumpărătorului SC A.S.P.C. SA București la plata de daune. Aceasta din urmă a fost obligată la daune, la 11 martie 1997, prin hotărârea arbitrală menționată.

Așadar, s-a stabilit că urmare neîndeplinirii de către pârâtă a obligației de deschidere a acreditivului, partenerul extern a reziliat contractul ce fusese încheiat în realizarea convenției dintre pârâtă și reclamantă. Ca urmare a acestui fapt reclamanta a fost obligată la plată, prin hotărâre arbitrală. În concluzie, în circumstanțele concrete ale cauzei, reclamanta din prezenta acțiune a suferit un prejudiciul, cunoscut de către aceasta, la data pronunțării hotărârii arbitrale.

Instanța de judecată a fost sesizată cu acțiunea în regres formulată de către reclamantă, prin care aceasta a solicitat obligarea pârâtei la repararea prejudiciului produs prin neîndeplinirea de către aceasta din urmă a obligației contractuale de a deschide acreditivul pentru plata zahărului contractat de către reclamantă, în baza mandatului comercial stabilit prin convenția încheiată în 1994. Așadar, cauza acțiunii reclamantei o constituie faptul că prin hotărâre arbitrală recunoscută a fost obligată la despăgubiri datorită culpei pârâtei. În speță, cum pârâta nu a deschis acreditivul conform obligațiilor sale contractuale, hotărârea arbitrală invocată în susținerea acțiunii atestă că banca este partea care urmează să răspundă civil pentru prejudiciul produs reclamantei.

Așa fiind, dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data recunoașterii hotărârii arbitrale și anume 24 noiembrie 1999, dată în raport de care acțiunea promovată la 28 decembrie 1999 este formulată în termen. În consecință, în temeiul art. 330 3 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 314 din același cod, Curtea a admis recursul în anulare, a casat decizia atacată și a respins ca nefondat, recursul declarat de către pârâtă împotriva deciziei pronunțate în apel, pe care a menținut-o. Respingând recursul declarat de pârâtă, Tribunalul Cluj în rejudecarea fondului, a admis acțiunea comercială înaintată de reclamanta SC A. SA Constanța cu sediul procesual ales în București, E.B. SA București și a obligat-o la plata sumei de 351.992,79 dolari S.U.A.

sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății cu titlu de daune interese, precum și la 243.431.059 lei cheltuieli de judecată. În considerente s-a reținut, cu referire la fondul litigiului, că prin convenția încheiat între părți la 13 octombrie 1994 acestea s-au asociat pentru a realiza împreună cumpărarea și importul a cca. 100.000 tone zahăr brut, pentru a fi rafinat, iar apoi vândut în țară sau străinătate. În realizarea obligațiilor proprii derivând din convenție, reclamanta a contractat la 10 martie 1995 cu SC C.I., cumpărarea a 14 tone zahăr brut, încărcat în nava A., informând pe pârâtă în vederea deschiderii unui acreditiv în valoare de 5.229.000 dolari S.U.A. În zilele următoare, în mod insistent, reclamanta a solicitat deschiderea acreditivului, precizând că nava în cauză urma să intre în portul Constanța pe 18 martie 1995. Cu toate demersurile făcute, banca nu a înțeles să-și execute obligațiile asumate prin convenție, fără vreo justificare.

În consecință cumpărarea celor 14 tone zahăr de la partenerul extern, contractată de reclamantă, a fost rezoluționată, iar prin hotărârea nr. 108 din 11 martie 1997 a A.Z.L., reclamanta a fost obligată să achite firmei SC C.I. daune în sumă de 298.099,51 dolari S.U.A., cu dobânzi aferente. Prin sentința civilă nr. 5779 din 24 noiembrie 1990 a Tribunalului București s-a încuviințat investirea cu formulă executorie a hotărârii arbitrale, în vederea executării acesteia pe teritoriul României. Obligația neonorată asumată de partea E.B. SA (la vremea respectivă B.D.F.) invocată în acțiune consta în finanțarea la extern a importului de zahăr brut, conform clauzei contractuale din capitolul 2, alin. (2) al convenției părților.

Astfel, pârâta avea obligația ca în momentul cumpărării sau în foarte scurt timp de la cumpărare, să deschidă un acreditiv sau să dea o garanție bancară confirmată de o bancă occidentală de prim rang, în favoarea furnizorului. Din analiza clauzelor contractuale, tribunalul reține că reclamanta s-a obligat să întreprindă acțiunile concrete de cumpărare a zahărului brut, informând apoi pe pârâtă atât cu privire la achiziționarea mărfurilor cât și în legătură cu încărcarea transportului, data sosirii navelor în portul Constanța precum și alte informații. Obligațiile băncii erai circumscrise operațiunilor de finanțare la extern a importului, astfel că apărările acesteia relativ la lipsa unui consimțământ expres la contractarea zahărului au fost înlăturate de instanță ca fără relevanță.

De altfel, obligația de finanțare a fost asumată pentru 6 nave cu zahăr brut, în perioada noiembrie 1994 – aprilie 1995, iar nava A. era cea de a șasea navă și ultima în realizarea obiectivului convenției. Reținând aceste considerente, tribunalul a constatat întrunirea condițiilor legale ale răspunderii contractuale în sarcina pârâtei și aplicând dispozițiile art. 1073 C. civ., a admis acțiunea reclamantei. Curtea de Apel Cluj, prin decizia nr. 393 a respins la 29 iunie 2004 apelul pârâtei, apreciind că: Tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în materie de răspundere contractuală, pronunțând o sentință legală și temeinică.

Reținând că la 13 octombrie 1994 părțile au încheiat contractul de asociere în participațiune, prin care pârâta s-a obligat să finanțeze la extern importul a 6 nave de zahăr brut contractat de reclamantă cu parteneri externi, obligație neîndeplinită, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1073 C. civ., în sensul suportării daunelor la care a fost obligată reclamanta de organul de arbitral în litigiul cu firma furnizoare SC C.I. Din întreg ansamblul probator rezultă culpa pârâtei care a nesocotit în întregime obligațiile asumate prin contract la pct. 1: deschiderea acreditivului la scurtă vreme după efectuarea cumpărării de către reclamantă sau emiterea unei scrisori de garanție bancară în favoarea furnizorului, transferarea contravalorii zahărului importat la scadențele de plată prevăzute în contractele externe, finanțarea la intern a plăților ocazionate de derularea importului și prelucrarea zahărului.

Este nefondată susținerea apelantei referitoare la inexistența unui acord prealabil privind cumpărarea din import a zahărului de către reclamantă. Pe lângă faptul că în convenția încheiată nu a existat stipulată o asemenea condiție, este de remarcat faptul că ea a fost informată prompt de către reclamantă asupra acestei achiziții și în mod repetat și insistent, în vederea deschiderii acreditivului, cu toate informațiile necesare referitoare la cantitate, calitate, preț, data încărcării, transportul, data sosirii în portul Constanța a navei, etc. În consecință nu se poate pune problema că reclamanta a încălcat dispozițiile art. 1520 și art. 1546 C. civ., în sensul de a fi acționat peste limitele mandatului dat de bancă prin contractul de asociere.

Capacitatea civilă a persoanei juridice este cea care determină împărțirea legilor în trei categorii, anume: legi civile cu vocație generală de aplicare, legi civile cu vocația aplicării numai persoanelor fizice, precum și legi civile cu vocația aplicării numai persoanelor juridice. În speță interesează două caractere juridice ale capacității de folosință a persoanei juridice, subiect colectiv de drept civil. Intangibilitatea, anume caracterul capacității de folosință a persoanei juridice care constă în însușirea acesteia de a nu i se putea aduce îngrădiri decât în cazurile și condițiile stabilite de lege. Acest caracter este o consecință a unui alt caracter, legalitatea ei. Generalitatea capacității de folosință a persoanei juridice, înseamnă caracterul ei abstract, adică însușirea de a exprima aptitudinea subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi și obligații civile în general, fără o enumerare limitativă a acestora.

Nulitatea actului juridic civil este acea sancțiune care-l lipsește de efectele contrarii normelor juridice editate pentru încheierea sa valabilă. Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în caz de lipsă sau nevalabilitate a unei condiții de fond a actului juridic, consimțământ, capacitate, obiect, cauză. În lumina celor expuse, Curtea va reține că Legea nr. 33/1991, referitoare la activitatea bancară, este aplicabilă contractului părților încheiat în anul 1994, 13 octombrie, act care imperativ prevede că societatea bancară este angajată numai prin semnăturile a cel puțin 2 conducători având funcțiile stabilite prin statutele proprii. Mai mult decât atât, pârâta recurentă în sensul art. 3 din același act normativ, este societate bancară, persoana juridică al cărei obiect de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoanele juridice și fizice, precum și acordarea de credite.

Articolul 18 al actului normativ se referă limitativ la operațiile de depozit la vedere și la termen, ce intră activitatea bancară și, în sfârșit art. 24 cuprinde tot limitativ, alte operațiuni și activități conexe pe care o societate bancară le poate efectua în lumina autorizației B.N.R. (ex. operațiuni valutare sau cu metale prețioase, plasamente, subscrieri, comerț cu titluri și consulting bancar). Potrivit art. 34 din decretul nr. 31/1954 „persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care, corespund scopului ei, stabilit prin lege, acesta fiind principiul specialității capacității de folosință a persoanei juridice”. Nerespectarea acestor norme ale capacității de folosință a persoane juridice, atrage nulitatea absolută a actului juridic civil, nulitate expresă.

Tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în materie de răspundere contractuală, pronunțând o sentință legală și temeinică. Reținând că la 13 octombrie 1994 părțile au încheiat contractul de asociere în participațiune prin care pârâta s-a obligat să finanțeze la extern importul a 6 nave de zahăr brut contractat de reclamantă cu parteneri externi, obligație neîndeplinită, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1083 C. civ., în sensul suportării daunelor la care a fost obligată reclamanta de organul de arbitraj în litigiu cu firma furnizoare SC C.I.

Din întreg ansamblul probator rezultă culpa pârâtei care a nesocotit în întregime obligațiile asumate prin contract la pct. 1: deschiderea acreditivului la scurtă vreme după efectuarea cumpărării de către reclamantă sau emiterea unei scrisori de garanție bancară în favoarea furnizorului, transferarea contravalorii zahărului importat la scadențele de plată prevăzute în contractele externe, finanțarea la intern a plăților ocazionate de derularea importului și prelucrarea zahărului. Este nefondată susținerea apelantei referitoare la inexistența unui acord prealabil privind cumpărarea din import a zahărului de către reclamantă.

Pe lângă faptul că în convenția încheiată nu exista stipulată o asemenea condiție, este de remarcat faptul că ea a fost informată prompt de către reclamantă asupra acestei achiziții și în mod repetat și insistent, în vederea deschiderii acreditivului, cu toate informațiile necesare referitoare la cantitate, calitate, preț, data încărcării, transportul, data sosirii în portul Constanța a navei, etc. În consecință, nu se poate pune problema că reclamanta a încălcat dispozițiile art. 1520 și art. 1546 C. civ., în sensul de a fi acționat peste limitele mandatului dat de bancă prin contractul de asociere. Pârâta a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând, în esență, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece convenția părților ar fi lovită de nulitate absolută, fiind încălcate prevederile art. 4 alin. (2) Legea nr. 33/1991. Verificând acest motiv de recurs Curtea va proceda la analizarea unor principii de drept civil aplicabile și speței de față, în lipsa unor prevederi derogatorii în C. com., precum și la interpretarea actelor normative ce au legătură cu dezlegarea pricinii, raportat la respectivele principii consacrate, deci de necontestat și, mai ales de necomentat. Astfel: Aplicarea legii civile se face în timp, adică orice lege civilă nu este eternă, legile succedându-se din punct de vedere al timpului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta E.B. București, împotriva deciziei nr. 393 din 29 iunie 2004 a Curții de Apel Cluj, secția comercială și contencios administrativ, pe care o modifică. Admite apelul aceleiași părți împotriva sentinței nr. 4980/ C din 17 noiembrie 2003 a Tribunalului Cluj, secția comercială și contencios administrativ. Schimbă în tot sentința menționată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA București. Dispune întoarcerea executării și obligă intimata reclamantă la restituirea sumei executate în valoare de 351.992,79 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei la data restituirii, precum și la 243.431.059 lei cheltuieli de judecată, cu cheltuieli de judecată la 139.982.948 lei.

I revocabilă . Pronunțata în ședință publică, astăzi 17 martie 2005.