ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2678/2003

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 14 mai 2003, care face parte integrantă din

prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 29 mai 2003, la 12 iunie 2003,

apoi la 19 iunie 2003.

CURTEA,

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea

completată, modificată și precizată, S.C.a chemat în judecată pe S.M.și S.A.pentru

a se constata că este proprietarul bunurilor mobile enumerate în acțiune și

lista anexă și a fi obligați pârâții să îi achite contravaloarea lor. De

asemenea, a solicitat ca pârâții să-i restituie și suma de 30.000 DM investită

în achiziționarea unui imobil.

În motivarea cererii

de chemare în judecată reclamantul a învederat că este fratele pârâtului S.M.și

potrivit unei înțelegeri ivite între părți i-a dat pârâtei S.A.în decembrie

1990 suma de 30.000 DM pentru a achiziționa pe numele reclamantului a

apartamentul nr. 5 situat în București, str. Dinu Vintilă nr. 5, bloc 4, scara

A, etaj 2, sector 2, iar ulterior, în luna iulie 1995 a adus din Germania unde

își are domiciliul bunurile mobile și de uz casnic specificate în cuprinsul

inventarului anexat acțiunii. În luna octombrie 1995 pârâtul l-a alungat din

apartament interzicându-i accesul în locuință și negând caliatea sa de

proprietar asupra bunurilor mobile, astfel că se impune admiterea acțiunii.

După parcurgerea mai

multor cicluri personale, Tribunalul București, secția a III – a civilă, prin

sentința nr.497/21 aprilie 2000 a respins excepția prescrierii dreptului la

acțiune invocată de pârâți. De asemenea a respins acțiunea completată,

modificată și precizată formulată de S.C.ca neîntemeiată.

În motivarea pe fond a

soluției tribunalul a reținut că reclamantul nu a probat existența convenției

intervenite între părți pentru achiziționarea de către pârâți pe numele

reclamantului a apartamentului în litigiu și nici remiterea în acest scop a

sumei de 30.000 DM.

În ceea ce privește

bunurile mobile, tribunalul a apreciat că în dosar erau aplicabile dispozițiile

art. 1909 C.civ. în raport cu care bunurile mobile se prescriu prin faptul

posesiunii lor având în vedere cererea inițială a reclamantului de a-i fi

restituite iar în ce privește solicitarea de a-i fi achitată contravaloarea

lor  a aplicat-o ca  o modificare a obiectului obligației o dare în plată

conform art. 1100 și 1683 C.civ. Or pentru ca obligația rezultantă să fie

valabilă ea trebuia să fi substituit o obligație validă ceea ce însă nu era

cazul în speță.

Curtea de Apel

București, secția a III – a civilă, prin decizia nr. 527 A/28 septembrie 2000 a

respins apelul declarat de reclamantul S.C.împotriva sentinței civile nr.

497/21 aprilie 2000 a Tribunalului București, secția a III – a civilă reținând

motivele invocate de instanța de fond, a cărei soluție a apreciat-o ca legală

și temeinică.

Această din urmă

decizie a fost casată prin decizia nr.4239/9 octombrie 2001 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă, pe considerentul că instanța de apel a omis să se

pronunțe asupra mai multor motive de apel vizând ipoteza donației, a

verificării posibilităților materiale ale pârâților și respectiv executarea

convențiilor cu bună credință.

Rejudecând apelul,

Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, prin decizia nr. 96 A/21

februarie 2002, l-a respins ca nefundat, menținând sentința nr. 497/21 aprilie

2000 a Tribunalului București, secția a III- a civilă..

Instanța a reținut că

obiectul acțiunii dedus judecății potrivit ultimei precizări formulate de

reclamant la 24 martie 2000 era obligarea pârâților la plata contravalorii

bunurilor mobile litigioase, suma de 19.484 DM sau echivalentul în lei al

acestei sume și restituirea valorii de 30.000 DM sau echivalentul în lei al

acesteia calculat în raport de cursul de schimb al Băncii Naționale a României

valabil la data executării hotărârii, sumă investită în cumpărarea

apartamentului în litigiu.

Or, în raport de

conținutul prestațiilor la care fiecare parte s-ar fi obligat în temeiul

pretinsei convenții încheiate în decembrie 1990, instanța de apel a calificat-o

ca fiind parte din categoria convențiilor nenumite, pârâții obligându-se de a

asigura reclamantului folosința unui apartament pe perioada cât acesta se afla

în țară  iar reclamantul de a achita prețul apartamentului.

Dacă acesta ar fi

conținutul convenției în cazul în care probele ar susține ipoteza reclamantului

încă pârâții nu ar putea fi obligați pe temeiul executării silite a convenției

întrucât prestația la care s-au obligat a fost asigurarea folosinței

apartamentului din București. Mai mult, reclamantul nu a cerut prin acțiune

acest lucru și nici rezoluțiunea convenției conform art. 1020 – 1021 C.civ.

În ceea ce privește

restituirea contravalorii bunurilor mobile enumerate în acțiune instanța de

apel a reținut că temeiul dobândirii lor de către pârâți era contractul în

sensul că bunurile au fost cumpărate pe numele pârâtului S.M.iar reclamantul nu

a probat că sumele învestite pentru dobândirea lor i-ar fi aparținut.

În contra acestei

decizii a declarat recurs reclamantul S.C.invocând motivele de casare prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ. Astfel recurentul a apreciat că hotărârea

criticată a fost motivată exclusiv pe două aspecte și acestea contradictorii și

străine cauzei încât existența convenției dintre cei doi frați a fost dovedită

prin depozițiile martorilor C.C.și C.S.unite cu răspunsurile date de părți la

interogatoriu. De asemenea instanța de apel a reținut greșit că înțelegerea dintre

părți ar fi fost ca pârâții să-i asigure în schimbul prețului achitat de

reclamant doar folosința apartamentului când în realitate a convenit  cu

pârâții să investească în cumpărarea unui apartament în București.

Pe de altă parte,

chiar dacă nu a cerut rezoluțiunea convenției, pe parcursul procesului a

invocat dispozițiilor art. 1073 C. civ. ceea ce permitea instanței să oblige pe

pârâți să-l dezdăuneze cu suma de 30.000 DM.

De asemenea susținerea

instanței de apel că în cauză nu s-ar aplica dispozițiile art. 1092 C.civ.

întrucât nu a invocat plata nedatorată iar ca principiu general plata

însemnează executarea voluntară a obligației de către debitor nu corespunde

realității deoarece suma de bani transmisă pârâților apare evident ca o plată

nedatorată, făcută cu un scop determinat – achiziționarea unui apartament – iar

neîndeplinirea scopului de către pârâți face ca aceștia să fie obligați la

restituirea plății. De altfel, reclamantul nu putea cumpăra un imobil pe numele

său întrucât la acea dată nu era cetățean român și oricum pârâții nu dispuneau

de fondurile necesare pentru a achita prețul.

În ceea ce privește

bunurile mobile este real că facturile emise de vamă aveau înscrise numele

intimatului S.M.dar aceasta s-a făcut numai pentru a putea ridica mobila, la

dosar existând înscrisuri care probează că recurentul-reclamant a achitat

mobilierul în Germania.

Recursul este fondat

pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Așa cum deja s-a

relevat, prin acțiune și completările ulterioare, reclamantul S.C. cetățean

german domiciliat în Germania a pretins că în urma unei înțelegeri intervenite

cu pârâții a predat în decembrie 1990 o sumă de 30.000 DM   pârâtei S.A.cu

ocazia vizitei pe care aceasta i-a făcut-o în Germania pentru a achiziționa pe

numele reclamantului un apartament pe care acesta să-l folosească în timpul

șederii sale în România.

În fapt, contrar

convenției, pârâții au cumpărat apartamentul pe numele lor și ulterior în vara

anului 1995 l-au izgonit din propria locuință pe care o mobilase tot pe

cheltuiala sa.

Invocând dispozițiile

art. 1198 C.civ. reclamantul a precizat că datorită legăturilor de rudenie

dintre părți, pârâții fiind fratele și respectiv cumnata  reclamantului, nu au

întocmit un înscris care să ateste înțelegerea, însă existența convenției era

dovedită cu depozițiile martorilor C.S. și C.C.(f. 5859 dos nr. 10135/1996)

unite cu răspunsurile date de părți la interogatorii. Or, o atare afirmație nu

este susținută de probele dosarului. Astfel, martorii C.S.  și C.C.nu au

perceput prin proprii simțuri faptele descrise în dispozițiile lor din moment

ce au relatat că au aflat chiar de la pârâta S.A.faptul că reclamantul i-ar fi

înmânat la plecarea sa din Germania în decembrie 1990 o sumă de 30.000 DM

pentru a-i achiziționa un apartament.

Cum însăși S.A.a negat

constant primirea vreunei sume de bani de la reclamant, instanțele nu au

validat menționatele depoziții.

În adevăr, la

interogatorii pârâții au negat înmânarea sumei de 30.000 DM de către reclamant,

respectiv existența vreunei convenții  între  părți pentru achiziționarea pe

numele reclamantului a unui apartament în București (f. 30 – 33 dos. Nr.

10135/1996 și f. 51, 52 dos nr. 11148/1995).

În aceste circumstanțe

corect instanțele au respins capătul de cerere vizând restituirea sumei de

30.000 DM cât timp probele dosarului nu au confirmat cert încasarea acestor

bani de către pârâți.

Cu alte cuvinte,

indiferent de temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamant în ceea ce

privește suma de 30.000 DM respectiv art. 1073 C.civ. sau art. 1092 C. civ.

criticile aduse instanțelor că nu le-ar fi examinat, sunt lipsite de relevanță

din moment ce reclamantul nu a probat pretinsa  „plată” pentru a putea fi în

măsură să solicite și restituirea ei.

În ceea ce privește

capătul de cerere vizând achitarea de către pârâți a contravalorii bunurilor de

mobilier și uz casnic cumpărate de reclamant și aflate în posesia pârâților

menționate în acțiune și inventarul anexat soluția instanțelor este greșită.

În adevăr, reclamantul

a depus la dosar, în apel, corespondența purtată cu firma de mobilier K. prin

care i se confirmă încheierea contractului S 10523/15 mai 1995 pentru mobilier

în valoare de 10.016 DM + 885 DM și 1.500 DM transport în total 12.401 DM cum

și faptul că din dispoziția reclamantului marfa a fost exportată în România (f.

35, 36 dos. 10135/1996).

Așadar, reclamantul a

probat achiziționarea unor obiecte de mobilier ce au fost livrate în România,

iar în inventarul anexat acțiunii a precizat fiecare obiect achiziționat și

costul acestuia anexând în copie și facturile respective.

Instanțele nu au

analizat aceste înscrisuri deși potrivit art. 129 C.proc.civ. aveau obligația

să o facă și au respins acest capăt de cerere exclusiv în raport de actele de

expediție a respectivelor bunuri care îl aveau indicat drept destinatar pe

pârâtul M. S. (f. 40 dosar 11148/1995)  reținând că acesta ar fi și

dobânditorul acelor bunuri.

Procedeul este greșit

și de natură a-l prejudicia pe reclamant care astfel nu a fost în măsură să-și

susțină pretențiile întrucât dovezile prezentate nu i-au fost examinate.

Astfel fiind, recursul

urmează a fi admis, a casa hotărârile atacate și a trimite cauza pentru

rejudecare aceluiași tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat

de reclamantul S.C.împotriva deciziei nr. 96/A din 21 februarie 2002 a Curții

de Apel București – Secția a III – a civilă.

Casează decizia

recurată, precum și sentința nr. 497 din 21.04.2000 a Tribunalului București –

Secția a III – a civilă și trimite cauza aceluiași tribunal, pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 iunie  2003.