ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2678/2003

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 14 mai 2003, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 29 mai 2003, la 12 iunie 2003, apoi la 19 iunie 2003. CURTEA, Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea completată, modificată și precizată, S.C.a chemat în judecată pe S.M.și S.A.pentru a se constata că este proprietarul bunurilor mobile enumerate în acțiune și lista anexă și a fi obligați pârâții să îi achite contravaloarea lor. De asemenea, a solicitat ca pârâții să-i restituie și suma de 30.000 DM investită în achiziționarea unui imobil.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a învederat că este fratele pârâtului S.M.și potrivit unei înțelegeri ivite între părți i-a dat pârâtei S.A.în decembrie 1990 suma de 30.000 DM pentru a achiziționa pe numele reclamantului a apartamentul nr. 5 situat în București, str. Dinu Vintilă nr. 5, bloc 4, scara A, etaj 2, sector 2, iar ulterior, în luna iulie 1995 a adus din Germania unde își are domiciliul bunurile mobile și de uz casnic specificate în cuprinsul inventarului anexat acțiunii. În luna octombrie 1995 pârâtul l-a alungat din apartament interzicându-i accesul în locuință și negând caliatea sa de proprietar asupra bunurilor mobile, astfel că se impune admiterea acțiunii.

După parcurgerea mai multor cicluri personale, Tribunalul București, secția a III – a civilă, prin sentința nr.497/21 aprilie 2000 a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâți. De asemenea a respins acțiunea completată, modificată și precizată formulată de S.C.ca neîntemeiată. În motivarea pe fond a soluției tribunalul a reținut că reclamantul nu a probat existența convenției intervenite între părți pentru achiziționarea de către pârâți pe numele reclamantului a apartamentului în litigiu și nici remiterea în acest scop a sumei de 30.000 DM. În ceea ce privește bunurile mobile, tribunalul a apreciat că în dosar erau aplicabile dispozițiile art. 1909 C.civ.

în raport cu care bunurile mobile se prescriu prin faptul posesiunii lor având în vedere cererea inițială a reclamantului de a-i fi restituite iar în ce privește solicitarea de a-i fi achitată contravaloarea lor a aplicat-o ca o modificare a obiectului obligației o dare în plată conform art. 1100 și 1683 C.civ. Or pentru ca obligația rezultantă să fie valabilă ea trebuia să fi substituit o obligație validă ceea ce însă nu era cazul în speță. Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, prin decizia nr. 527 A/28 septembrie 2000 a respins apelul declarat de reclamantul S.C.împotriva sentinței civile nr. 497/21 aprilie 2000 a Tribunalului București, secția a III – a civilă reținând motivele invocate de instanța de fond, a cărei soluție a apreciat-o ca legală și temeinică.

Această din urmă decizie a fost casată prin decizia nr.4239/9 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, pe considerentul că instanța de apel a omis să se pronunțe asupra mai multor motive de apel vizând ipoteza donației, a verificării posibilităților materiale ale pârâților și respectiv executarea convențiilor cu bună credință. Rejudecând apelul, Curtea de Apel București, secția a III – a civilă, prin decizia nr. 96 A/21 februarie 2002, l-a respins ca nefundat, menținând sentința nr. 497/21 aprilie 2000 a Tribunalului București, secția a III- a civilă..

Instanța a reținut că obiectul acțiunii dedus judecății potrivit ultimei precizări formulate de reclamant la 24 martie 2000 era obligarea pârâților la plata contravalorii bunurilor mobile litigioase, suma de 19.484 DM sau echivalentul în lei al acestei sume și restituirea valorii de 30.000 DM sau echivalentul în lei al acesteia calculat în raport de cursul de schimb al Băncii Naționale a României valabil la data executării hotărârii, sumă investită în cumpărarea apartamentului în litigiu. Or, în raport de conținutul prestațiilor la care fiecare parte s-ar fi obligat în temeiul pretinsei convenții încheiate în decembrie 1990, instanța de apel a calificat-o ca fiind parte din categoria convențiilor nenumite, pârâții obligându-se de a asigura reclamantului folosința unui apartament pe perioada cât acesta se afla în țară iar reclamantul de a achita prețul apartamentului.

Dacă acesta ar fi conținutul convenției în cazul în care probele ar susține ipoteza reclamantului încă pârâții nu ar putea fi obligați pe temeiul executării silite a convenției întrucât prestația la care s-au obligat a fost asigurarea folosinței apartamentului din București. Mai mult, reclamantul nu a cerut prin acțiune acest lucru și nici rezoluțiunea convenției conform art. 1020 – 1021 C.civ. În ceea ce privește restituirea contravalorii bunurilor mobile enumerate în acțiune instanța de apel a reținut că temeiul dobândirii lor de către pârâți era contractul în sensul că bunurile au fost cumpărate pe numele pârâtului S.M.iar reclamantul nu a probat că sumele învestite pentru dobândirea lor i-ar fi aparținut.

În contra acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.C.invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ. Astfel recurentul a apreciat că hotărârea criticată a fost motivată exclusiv pe două aspecte și acestea contradictorii și străine cauzei încât existența convenției dintre cei doi frați a fost dovedită prin depozițiile martorilor C.C.și C.S.unite cu răspunsurile date de părți la interogatoriu. De asemenea instanța de apel a reținut greșit că înțelegerea dintre părți ar fi fost ca pârâții să-i asigure în schimbul prețului achitat de reclamant doar folosința apartamentului când în realitate a convenit cu pârâții să investească în cumpărarea unui apartament în București.

Pe de altă parte, chiar dacă nu a cerut rezoluțiunea convenției, pe parcursul procesului a invocat dispozițiilor art. 1073 C. civ. ceea ce permitea instanței să oblige pe pârâți să-l dezdăuneze cu suma de 30.000 DM. De asemenea susținerea instanței de apel că în cauză nu s-ar aplica dispozițiile art. 1092 C.civ. întrucât nu a invocat plata nedatorată iar ca principiu general plata însemnează executarea voluntară a obligației de către debitor nu corespunde realității deoarece suma de bani transmisă pârâților apare evident ca o plată nedatorată, făcută cu un scop determinat – achiziționarea unui apartament – iar neîndeplinirea scopului de către pârâți face ca aceștia să fie obligați la restituirea plății.

De altfel, reclamantul nu putea cumpăra un imobil pe numele său întrucât la acea dată nu era cetățean român și oricum pârâții nu dispuneau de fondurile necesare pentru a achita prețul. În ceea ce privește bunurile mobile este real că facturile emise de vamă aveau înscrise numele intimatului S.M.dar aceasta s-a făcut numai pentru a putea ridica mobila, la dosar existând înscrisuri care probează că recurentul-reclamant a achitat mobilierul în Germania. Recursul este fondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare. Așa cum deja s-a relevat, prin acțiune și completările ulterioare, reclamantul S.C. cetățean german domiciliat în Germania a pretins că în urma unei înțelegeri intervenite cu pârâții a predat în decembrie 1990 o sumă de 30.000 DM pârâtei S.A.cu ocazia vizitei pe care aceasta i-a făcut-o în Germania pentru a achiziționa pe numele reclamantului un apartament pe care acesta să-l folosească în timpul șederii sale în România.

În fapt, contrar convenției, pârâții au cumpărat apartamentul pe numele lor și ulterior în vara anului 1995 l-au izgonit din propria locuință pe care o mobilase tot pe cheltuiala sa. Invocând dispozițiile art. 1198 C.civ. reclamantul a precizat că datorită legăturilor de rudenie dintre părți, pârâții fiind fratele și respectiv cumnata reclamantului, nu au întocmit un înscris care să ateste înțelegerea, însă existența convenției era dovedită cu depozițiile martorilor C.S. și C.C.(f. 5859 dos nr. 10135/1996) unite cu răspunsurile date de părți la interogatorii. Or, o atare afirmație nu este susținută de probele dosarului. Astfel, martorii C.S. și C.C.nu au perceput prin proprii simțuri faptele descrise în dispozițiile lor din moment ce au relatat că au aflat chiar de la pârâta S.A.faptul că reclamantul i-ar fi înmânat la plecarea sa din Germania în decembrie 1990 o sumă de 30.000 DM pentru a-i achiziționa un apartament.

Cum însăși S.A.a negat constant primirea vreunei sume de bani de la reclamant, instanțele nu au validat menționatele depoziții. În adevăr, la interogatorii pârâții au negat înmânarea sumei de 30.000 DM de către reclamant, respectiv existența vreunei convenții între părți pentru achiziționarea pe numele reclamantului a unui apartament în București (f. 30 – 33 dos. Nr. 10135/1996 și f. 51, 52 dos nr. 11148/1995). În aceste circumstanțe corect instanțele au respins capătul de cerere vizând restituirea sumei de 30.000 DM cât timp probele dosarului nu au confirmat cert încasarea acestor bani de către pârâți. Cu alte cuvinte, indiferent de temeiul juridic al pretențiilor formulate de reclamant în ceea ce privește suma de 30.000 DM respectiv art. 1073 C.civ.

sau art. 1092 C. civ. criticile aduse instanțelor că nu le-ar fi examinat, sunt lipsite de relevanță din moment ce reclamantul nu a probat pretinsa „plată” pentru a putea fi în măsură să solicite și restituirea ei. În ceea ce privește capătul de cerere vizând achitarea de către pârâți a contravalorii bunurilor de mobilier și uz casnic cumpărate de reclamant și aflate în posesia pârâților menționate în acțiune și inventarul anexat soluția instanțelor este greșită. În adevăr, reclamantul a depus la dosar, în apel, corespondența purtată cu firma de mobilier K. prin care i se confirmă încheierea contractului S 10523/15 mai 1995 pentru mobilier în valoare de 10.016 DM + 885 DM și 1.500 DM transport în total 12.401 DM cum și faptul că din dispoziția reclamantului marfa a fost exportată în România (f. 35, 36 dos.

10135/1996). Așadar, reclamantul a probat achiziționarea unor obiecte de mobilier ce au fost livrate în România, iar în inventarul anexat acțiunii a precizat fiecare obiect achiziționat și costul acestuia anexând în copie și facturile respective. Instanțele nu au analizat aceste înscrisuri deși potrivit art. 129 C.proc.civ. aveau obligația să o facă și au respins acest capăt de cerere exclusiv în raport de actele de expediție a respectivelor bunuri care îl aveau indicat drept destinatar pe pârâtul M. S. (f. 40 dosar 11148/1995) reținând că acesta ar fi și dobânditorul acelor bunuri. Procedeul este greșit și de natură a-l prejudicia pe reclamant care astfel nu a fost în măsură să-și susțină pretențiile întrucât dovezile prezentate nu i-au fost examinate.

Astfel fiind, recursul urmează a fi admis, a casa hotărârile atacate și a trimite cauza pentru rejudecare aceluiași tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul S.C.împotriva deciziei nr. 96/A din 21 februarie 2002 a Curții de Apel București – Secția a III – a civilă. Casează decizia recurată, precum și sentința nr. 497 din 21.04.2000 a Tribunalului București – Secția a III – a civilă și trimite cauza aceluiași tribunal, pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2003.