Ülke împotriva Turciei

La originea acestui dosar se găsește o cerere (nr. 39437/98) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un cetățean al acestui stat, dl. Osman Murat Ülke (« reclamantul »), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului (« Comisia ») la 22 ianuarie 1997 în temeiul fostului articol 25 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul a fost reprezentat de dl. Kevin Boyle, profesor la universitatea Essex, și de avocat Tony Fisher, avocat la Essex. Guvernul turc (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său.

Reclamantul invoca în particular că seria de urmăriri și condamnări de care fusese obiectul pentru cere statut de obiector de conștiință încalcase articolele 3, 5, 8 și 9 din Convenție.

Cererea fixa transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Cererea fixa atribuită secției a doua a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze dosarul (art. 27 § 1 din Convenție) fixa constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 1 iunie 2004, camera declara petiția admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul depuseseră observații scrise asupra fondului dosarului (art. 59 § 1 din regulament).

La 1 noiembrie 2004, Curtea modifica compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere fixa atribuită secției a doua astfel reorganizate (art. 52 § 1). EN FAPT

Până în 1985, locuiește în Germania, unde efectuasă o parte din școlarizare. Se deplasasă apoi în Turcia, unde continuasă educația și studiile universitare.

În 1993, deveniré membru activ al asociației oponenților la război (Savaș Karșıtları Derneği – mai jos SKD), care fusese fundată în 1992. Până la sfârșitul anului 1993, reprezentasă SKD la diferite seminarii internaționale în diferite țări. După dizolvarea SKD în noiembrie 1993, asociația oponenților la război din İzmir (İzmir Savaș Karșıtları Derneği – mai jos ISKD) fixa fundată și reclamantul o asisteaseă din 1994 la 1998.

În august 1995, reclamantul fixa chemat sub arme. Invocând faptul că era pacifist convins, refuasă efectuarea serviciului militar și arde foile de chemare în public la o conferință de presă ținută la 1 septembrie 1995 la İzmir.

La 8 octombrie 1996, fixa arestat. Printr-o acte de acuzare din 18 octombrie 1996, procurorul militar lângă tribunalul comandamentului general din Ankara îl inculpă pe reclamant în temeiul articolului 155 din codul penal și articolului 58 din codul penal militar pentru incitare a recruților să se sustragă serviciului militar.

Printr-o sentință din 28 ianuarie 1997, tribunalul comandamentului general din Ankara (« tribunalul comandamentului ») condamnasă reclamantul pe baza actei de acuzare din 18 octombrie 1996 la o pedeapsă de închisoare de șase luni și la amendă. Constatând de asemenea că reclamantul era dezertor, tribunalul comandamentului ia o ordonanță solicitând procurorului militar lângă tribunalul comandamentului să încorporeze reclamantul.

La 3 martie 1997, reclamantul depuneasă recurs în casație. În motivele recursului, invocasă, printre altele, articolele 9 și 10 din Convenție și declara că era obiector de conștiință.

Printr-o sentință din 3 iulie 1997, Curtea de Casație Militară confirmă sentința de primă instanță.

În intervenul, la 22 noiembrie 1996, reclamantul fixa transferat la regimentul 9 atașat comandamentului jandarmei Bilecik. Refuasă purtarea uniformei militare și executarea ordinelor comandantului regimentului. Fixa plasat în detenție la penitenciarul regimentului unde refuasă purtarea uniformei de închisoare.

Printr-o acte de acuzare din 26 noiembrie 1996, procurorul militar lângă tribunalul comandamentului Forțelor Aeriene Tactice Eskișehir (« tribunalul comandamentului ») îl acuze pe reclamant de « desobedință persistentă » și solicitasă condamnarea în aplicarea articolului 87 din codul penal militar.

Cu privire la refuzul recurentului de purtare uniform de închisoare, tribunalul comandamentului, printr-o sentință de referință din 2 decembrie 1996, restricționasă dreptul recurentului de a primi vizitatori timp de cincisprezece zile ca măsură disciplinară.

În final, printr-o sentință din 6 martie 1997, tribunalul comandamentului condamnasă interesatul la o pedeapsă de închisoare de cinci luni pentru desobedință persistentă.

La 4 iulie 1997, Curtea de Casație Militară confirmă sentința din 6 martie 1997.

În intervenul, reclamantul, care fixa eliberat la 27 decembrie 1996, nu se întoarsesă la regimentul. Fixa arestat și plasat în detenție preventivă.

Printr-o acte de acuzare din 7 martie 1997, procurorul militar lângă tribunalul comandamentului îl inculpă pe reclamant de dezerție și « desobedință persistentă ».

Printr-o sentință din 23 octombrie 1997, tribunalul comandamentului condamnasă reclamantul la o pedeapsă de închisoare de zece luni și la o pedeapsă de amendă.

În intervenul, la 29 mai 1997, reclamantul beneficiasă de o eliberare condiționată cu condiția să se întoarcă la regimentul la 31 mai pentru a-și îndeplini obligațiile militare. Neîndeplinind această condiție, fixa arestat la 9 octombrie 1997 și transferat la penitenciarul Eskișehir pentru a-și ispăși pedeapsa de detenție pronunțată de tribunalul comandamentului la 6 martie 1997.

Printr-o acte de acuzare din 16 octombrie 1997, procurorul militar lângă tribunalul comandamentului solicitasă condamnarea recurentului pentru dezerție din 31 mai 1997 la 9 octombrie 1997.

Printr-o sentință din 22 ianuarie 1998, tribunalul comandamentului condamnasă reclamantul la o pedeapsă de închisoare de zece luni pentru faptele descrise în actele de acuzare sus-menționată.

Printr-o sentință din 30 septembrie 1998, Curtea de Casație Militară confirmă sentința din 22 ianuarie 1998.

La 26 ianuarie 1998, reclamantul fixa escortat la regimentul la Bilecik. Fixa arestat din cauza refuzului de purtare uniformă militară.

Printr-o sentință din 11 iunie 1998, tribunalul comandamentului condamnasă la o pedeapsă de închisoare de șapte luni și cincisprezece zile pentru incidentele survenii la 28 ianuarie 1998.

La 7 octombrie 1998, Curtea de Casație Militară confirmă sentința din 11 iunie 1998.

După ce fixa din nou escortat la regimentul la 20 martie 1998, reclamantul fixa arestat la 21 martie 1998 pentru refuzul purtării uniformei militare.

Printr-o sentință din 4 mai 1998, tribunalul comandamentului condamnasă la o pedeapsă de închisoare de șapte luni și cincisprezece zile pentru « desobedință persistentă » la 20 și 21 martie 1998.

Printr-o sentință din 7 octombrie 1998, Curtea de Casație Militară confirmă sentința din 4 mai 1998.

În intervenul, la 4 mai 1998, reclamantul fixa retransmis la regimentul unde refuasă purtarea uniformei militare.

Printr-o sentință din 11 iunie 1998, tribunalul comandamentului condamnasă la o pedeapsă de închisoare de șapte luni și cincisprezece zile pentru incidentele din 4 mai 1998.

Printr-o sentință din 7 octombrie 1998, Curtea de Casație Militară confirmă sentința pronunțată la 11 iunie 1998 în primă instanță.

Eliberat la 24 noiembrie 1998, reclamantul fixa transferat la regimentul și refuasă din nou purtarea uniformei militare.

Fixa urmărit și arestat pentru faptele survenii la 24 noiembrie 1998, și condamnat la o pedeapsă de închisoare de șapte luni și cincisprezece zile de tribunalul comandamentului la 26 noiembrie 1998.

Printr-o sentință din 22 septembrie 1999, Curtea de Casație Militară confirmă sentința din 26 noiembrie 1998.

Reclamantul ispăsiră în total 701 zile de închisoare ca urmare a acestor condamnări, cu excepția pedepsei de închisoare inflicte în cadrul ultimei condamnări. Este căutat de forțele de ordine pentru executarea acestei pedeapse și locuiește în prezent în clandestinitate. A încetetat orice activitate asociativă sau politică. Nu are domiciliu oficial și rupse contactele cu administrația. A fost găzduit de familia compagnei sale, cu care nu a putut să se căsătorească legal. Nu poate nici să-și recunoască oficial fiul, născut din această uniune.

Dispozițiile juridice în vigoare reglementează doar realizarea serviciului național în cadrul forțelor armate. Legea nu prevede un serviciu civil de substituție. 44. art. 1 din legea nr. 1111 din 17 iulie 1927 privind serviciul militar prevede: « (...) orice bărbat cu cetățenie turcă este obligat la serviciu militar. »

Conform articolului 10 § 2 din legea nr. 1111 privind serviciu militar, atunci când numărul recruților este superior nevoilor armatei, recruții pot efectua, după ce urmează o instruire militară de bază, un serviciu militar scurt în schimbul plății unei taxe sau pot termina serviciul în sectorul public.

Codul penal militar precizează că odată înscriți pe listele recensământului serviciului militar, recruții trebuie să se prezinte la unitatea militară desemnată. În caz contrar, recrutule este considerat ca fiind ilegal absent și poate fi pedepsit penal în temeiul articolului 63 din codul penal militar. Orice act suplimentar de neascultare este considerat « desobedință persistentă » și cade sub incidența articolului 87/1 din codul penal militar.

Pasajul pertinent în fapt al articolului 155 din codul penal se citește după cum urmează: « (...) Incitare la sustragere de la serviciul militar Este pedepsit cu doi luni la doi ani de închisoare și cu o pedeapsă de amendă (...) oricine – cu excepția cazurilor enumerate la articolele anterioare – încită (...) recruți să se sustragă serviciului militar (...) » EN DROIT

Reclamantul observă că de fiecare dată când refuasă purtarea uniformei militare, fixa condamnat și închis. Ca urmare a eliberării, fixa reconduct la regimentul, condamnat și închis din nou pentru refuzul de purtare uniform. El pretinde că seria de urmăriri și condamnări de care fixa obiectul din cauza convicțiunilor se analizează ca o situație continuă. Pentru reclamant, această serie de urmăriri și condamnări fără sfârșit constituie o ingerință în sensul articolului 9 și nu este proporționată cu scopurile urmărite de autoritățile naționale. Reclamantul susține de asemenea că dezvoltările recente în Europa arată că dreptul de refuzare efectuării serviciului militar și de alegere a obiecției de conștiință devine dret stabilit. Noile state membre ale Consilului Europei au în principiu toate recunoscut acest drept. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene recunoaște dreptul la obiecție de conștiință. Turcia ar fi singura țară, printre cei douăzeci și șase de state ale Consilului Europei care adoptase o lege specială privind serviciul militar, care nu ar fi recunoscut acest drept.

Guvernul contesta aplicabilitatea articolului 9 la cauza de față. El susține că, conform jurisprudenței constante a organelor Convenției, aceasta nu garantează în sine drept la obiecție de conștiință.

Cât privește fondul, Guvernul subliniază că în dreptul intern obligația efectuării serviciului militar se aplică tuturor bărbaților cu cetățenie turcă, și nu admite excepție pe motive de conștiință. El reamintește că reclamantul fixa găsit vinovat de neascultare militară pentru încălcarea dispozițiilor privind disciplina militară. Pentru Guvern, faptele reproșate recurentului ar fi de natură să stârnească o anumită îngrijorare, chiar o tulburare la recruți, și puteau legitim justifica o sancțiune penală. Referindu-se la dosarele Heudens c. Belgia (nr. 24630/94, decizia Comisiei din 22 mai 1995) și Autio c. Finlanda (nr. 17086/90, decizia Comisiei din 6 decembrie 1991), Guvernul susține de asemenea că art. 9 din Convenție trebuie interpretat la lumina articolului 4 și drept la obiecție de conștiință nu este recunoscut în sine de Convenție. B. Aprecierea Curții

În decizia pe admisibilitate a cererei, Curtea unisea chestiunea aplicabilității articolului 9 cu fondul. Cu toate acestea, consideră că convine să examineze prezentul dosar sub unghiul articolului 3 din Convenție, din următoarele motive.

Curtea reamintește că, în sentința Thlimmenos c. Grecia ([GC], nr. 34369/97, § 43, CEDO 2000-IV), consideră inutil să caute dacă condamnarea inițială a recurentului și refuzul ulterior al autorităților de a proceda la numirea se analizează ca o ingerință în exercitarea drepturilor în temeiul articolului 9 § 1. În particular, acceptasă că nu era obligată să examineze în acest dosar chestiunea dacă, în ciuda redactării articolului 4 § 3 b), infligerea unor asemenea sancțiuni obiectorilor de conștiință refuzând efectuarea serviciului militar poate în sine încălca dreptul la libertate de gândire, conștiință și religie consacrat de art. 9 § 1.

La fel se întâmplă și în fapt. Dosarul punând întrebări serioase sub unghiul articolului 3 din Convenție, Curtea nu se consideră obligată să aprofundeze examinarea privind aplicabilitatea articolului 9 din Convenție. 55. art. 3 din Convenție se citește după cum urmează: « Nicio persoană nu poate fi supusă torturii nici pedepselor sau tratamentelor inhumane ori degradante. »

Această dispoziție consacră una din valorile fundamentale ale societăților democratice (Soering c. Regatul Unit, sentință din 7 iulie 1989, seria A nr. 161, pag. 34, § 88) și nu admite nici o excepție. Chiar art. 15 din Convenție nu permite derogarea în timp de război sau în caz de alt pericol național (Chahal c. Regatul Unit, sentință din 15 noiembrie 1996, Culegerea Hotărârilor și Deciziilor 1996-V, pag. 1855, § 79).

Pentru a cădea sub incidența articolului 3, un tratament rău trebuie să atingă un minimum de gravitate a cărui apreciere depinde de ansamblu al datelor cauzei, în special de durata tratamentului și efectele fizice sau psihice (a se vedea, de exemplu, Irlanda c. Regatul Unit, sentință din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, pag. 65, § 162). În plus, Curtea, pentru a aprecia valoarea elementelor de probă din fața sa în stabilirea tratamentelor contrare articolului 3, se folosește de criteriul probei « dincolo de orice dubiu rezonabil ». O asemenea probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indici, sau din prezumții nerefutate, suficient de grave, precise și concordante. Comportamentul părților în căutarea dovezilor intră în linie de cont în acest context (ibidem, pag. 65, § 161).

Un tratament este « inuman » în sensul articolului 3 în special dacă a fost aplicat cu premeditație timp de o lungă perioadă, și dacă a cauzat suferințe fizice sau psihice intense (a se vedea, printre altele, Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 92, CEDO 2000-XI). În plus, în căutarea dacă o pedeapsă sau un tratament este « degradant » în sensul articolului 3, Curtea va examina dacă scopul era să-l umilească și să-l coboare pe interesatul și dacă, considerată în efectele ei, măsura a atins sau nu personalitatea acestuia într-un mod incompatibil cu art. 3 (Albert și Le Compte c. Belgia, sentință din 10 februarie 1983, seria A nr. 58, pag. 13, § 22). Pentru ca arestarea sau detenția unei persoane în cadrul urmăririlor judiciare să fie degradante în sensul articolului 3, umilirea sau avilarea care le însoțesc trebuie să se situeze la un nivel particular și să difere în orice caz de element obișnuit de umilire inerent oricărei arestări sau detențiuni (a se vedea, mutatis mutandis, Raninen c. Finlanda, sentință din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pag. 2821-2822, § 55). Atunci când evaluează efectele condițiilor de detenție asupra recurentului, trebuie luate în considerare și efectele lor cumulative (Dougoz c. Grecia, nr. 40907/98, § 46, CEDO 2001-II).

La lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în prezentul dosar, condamnările succesive ale recurentului și riscul pentru el de a fi obiectul urmăririlor penale continue, pentru refuzul de purtare uniformă din cauza convicțiunilor sale filozofice, îl pun fără îndoială într-o situație de umilire sau avilare. Sunt invitată să se pronunțe asupra chestiunii dacă această situație se deosebește de element umilire inerent unei condamnări penale sau detențiuni.

Curtea constată în fapt că un număr important de urmăriri și condamnări nu exonerasă în niciun caz recurentul de obligația efectuării serviciului militar. Interesatul a fost deja condamnat de opt ori la pedepse de închisoare pentru refuzul de purtare uniformă. Într-adevăr, de fiecare dată când fixa eliberat după ispășire pedepsă, fixa escortat la regimentul și, ca urmare a refuzului efectuării serviciului militar sau punerii uniforme, fixa din nou condamnat și transferat la închisoare. În plus, trebuie se confrunte cu riscul de a-i fi impuse pedepse de închisoare succesive până la sfârșitul vieții dacă persista în refuzul îndeplinirii serviciului militar obligatoriu.

Curtea notează pe acest punct că dreptul turc nu conține nicio dispoziție specifică reglementând sancțiunile prevăzute pentru persoanele refuzând purtarea uniformei pe motive de conștiință sau religie. Regulile aplicabile în materie sunt, se pare, dispozițiile codului penal militar care pedepsesc în mod general neascultarea ordinelor superiorihlierarhinc. Acest cadru juridic evident nu este suficient pentru reglementarea corespunzătoare situațiilor derivate din refuzul efectuării serviciului militar din motive de convicție. Din cauza caracterului inadecvat al legislației generale aplicate situației sale, reclamantul a fost și risca să fi din nou obiectul unei serii interminabile de urmăriri și condamnări penale.

Curtea reamintește că în dosarul Thlimmenos, după constatarea că reclamantul deja ispăšisă o pedeapsă de închisoare pentru refuzul de purtare uniformă, consideră disproporționată excluderea interesatului din profesia de expert-contabil ca a doua sancțiune (precitate, § 47). În fapt, multiple urmăriri penale îndreptate împotriva recurentului, efectele cumulative ale condamnărilor penale care decurg din acestea, alternarea continuă a urmăririlor și pedepselor de închisoare, combinate cu posibilitate de a fi urmărit pe tot parcursul vieții, se dovedesc disproportionate scopului asigurării serviciului militar. Revine mai degrabă la pedepsirea personalității intelectuale a recurentului, la insuflarea sentimentelor de frică, anxietate și vulnerabilitate proprii să-l umilească, să-l avileze și să-i frângă rezistența și voința. Clandestinitatea și chiar « moartea civilă », dacă îndrăznesc să spun, la care recurentul fixa constrâns sunt incompatibile cu un regim de represiune într-o societate democratică.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că, luate în ansamblu și ținând seama de gravitate și caracter repetitiv, tratamentele inflicte recurentului provocasă dureri și suferințe grave, care depășe element obișnuit de umilire inerent unei condamnări penale sau detențiuni. Forța este să consideră ansamblul acestor acte ca tratamente degradante în sensul articolului 3 din Convenție.

La lumina celor de mai sus, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenție.

Reiterând argumentele prezentate în cadrul plângerilor expuse mai sus, Guvernul consideră că aceste plângeri trebuie, și ele, respinse.

Reclamantul menține plângerile.

După examinarea plângerilor, Curtea constată că faptele pe care recurentul bazează plângerile sunt practic aceleași cu cele privind plângerile examinate în părțile anterioare ale prezentei hotărâri. Consideră în consecință că nu se impune statuare separată asupra plângerilor derivate din articolele 5, 8 și 9 din Convenție.

În cazul în care Curtea concluzionează asupra încălcării articolului 9, reclamantul cere ca Guvernul să fie invitat să adopte o legislație reglementând obiecția de conștiință, în conformitate cu recomandarea R (87) și 1518/2001 a Adunării Parlamentare, să anuleze condamnările și să înceteze urmăririle îndreptate împotriva lui.

Reclamantul cere 20 000 euro (EUR) pentru daunele morale pe care susține că le-a suferit din cauza anxietății cauzate de nouă urmăriri penale toate rezultând în condamnări, 701 zile de închisoare și risul de a fi arestat în orice moment ca dezertor.

Guvernul consideră că cererea recurentului este excesivă și că un eventual constat de încălcare ar fi suficient pentru a compensa daunele.

Cu privire la măsurile specifice cerute de reclamant, Curtea reamintește că hotărârile sale au în esență caracter declarat și că, în general, incumbă în primul rând Statului implicat, sub controlul Comitetului Miniștrilor, să aleagă mijloacele de pus în aplicare în ordinul juridic intern pentru a-și îndeplini obligația în privința articolului 46 din Convenție (a se vedea, printre altele, Öcalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 210, CEDO 2005-...)

Prin altfel, ținând seama de ansamblu circumstanțelor cauzei, Curtea admite că reclamantul suferit prejudiciu moral care nu putea fi reparate de constatarea doar de încălcare. Statuând în echitate, îi alocă interesatului 10 000 EUR la acest titlu. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul cere o sumă de 5 250 lire sterline (GBP), adică 7 525,37 EUR, care se descompunea după cum urmează: 4 000 GBP pentru onorarii avocat, 750 GBP pentru cheltuieli de cercetare, și 500 GBP pentru cheltuieli diverse.

Guvernul consideră aceste pretenții manifest excesive. Observă că nici o justificare nu fixa prezentată în sprijinul sumelor cerute de avocații recurentului.

Curtea constată mai întâi că recurentul nu furniza detaliu asupra numărului de ore de muncă avocatului și nu depuseseră nici notă de cheltuieli și onorarii. În conformitate cu art. 60 § 2 din regulament, nu putea deci accepta această cerere ca atare. Nu rămâne mai puțin că recurentul necesar avea cheltuieli pentru munca efectuată de avocații pentru reprezentarea în acest dosar, care prezintă o anumită complexitate. Prin urmare, Curtea consideră rezonabil acordă recurentului suma 1 000 EUR. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră corespunzător baza rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Spune că a avut loc o încălcare a articolului 3 din Convenție; 2. Spune că nu este nevoie să examineze separat alte plângeri ale recurentului cu privire la articolele 5, 8 și 9 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie verseze recurentului, în termen de trei luni de la data când hotărârea become definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i. 10 000 EUR (zece mii euro) pentru daune morale, a converti în noile lire turce la rata aplicabilă la data plății; ii. 1 000 EUR (o mie euro) pentru taxe și cheltuieli, a converti în lire sterline la rata aplicabilă la data plății; iii. orice sumă putând fi datorată ca impozit pe aceste sume; b) că de la expirarea termenului și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, crescută cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Executat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 24 ianuarie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefa Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 39437/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Osman Murat Ülke (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 22 janvier 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant a été représenté par M. Kevin Boyle, professeur à l’université d’Essex, et par M e Tony Fisher, avocat à Essex. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant alléguait en particulier que la série de poursuites et de condamnations dont il avait fait l’objet pour avoir réclamé le statut d’objecteur de conscience avait emporté violation des articles 3, 5, 8 et 9 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 1 er juin 2004, la chambre a déclaré la requête recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1). EN FAIT I.

Jusqu’en 1985, il vécut en Allemagne, où il effectua une partie de sa scolarité. Il se rendit ensuite en Turquie, où il poursuivit son éducation ainsi que ses études universitaires.

En 1993, il devint membre actif de l’association des opposants à la guerre ( Savaș Karșıtları Derneği – ci-après le SKD), qui fut fondée en 1992. Jusqu’à la fin de l’année 1993, il représenta le SKD lors de divers colloques internationaux dans différents pays. Après la dissolution du SKD en novembre 1993, l’association d’İzmir des opposants à la guerre ( İzmir Savaș Karșıtları Derneği – ci-après l’ISKD) fut fondée et le requérant en assura la présidence de 1994 à 1998.

En août 1995, le requérant fut appelé sous les drapeaux. Invoquant le fait qu’il était un pacifiste convaincu, il refusa d’effectuer le service militaire et brûla les feuilles d’appel publiquement lors d’une conférence de presse tenue le 1 er septembre 1995 à İzmir.

Le 8 octobre 1996, il fut arrêté. Par un acte d’accusation du 18 octobre 1996, le procureur militaire près le tribunal de l’état-major général d’Ankara inculpa le requérant en vertu de l’article 155 du code pénal et de l’article 58 du code pénal militaire pour avoir incité des appelés à se soustraire au service militaire.

Par un jugement du 28 janvier 1997, le tribunal de l’état-major général d’Ankara (« le tribunal de l’état-major ») condamna le requérant sur la base de l’acte d’accusation du 18 octobre 1996 à une peine d’emprisonnement de six mois et à une amende. Constatant par ailleurs que le requérant était déserteur, le tribunal de l’état-major prit une ordonnance demandant au procureur militaire près le tribunal de l’état-major d’incorporer le requérant.

Le 3 mars 1997, le requérant se pourvut en cassation. Dans les motifs de son pourvoi, il invoqua, entre autres, les articles 9 et 10 de la Convention et déclara qu’il était objecteur de conscience.

Par un arrêt du 3 juillet 1997, la Cour de cassation militaire confirma le jugement de première instance.

Entre-temps, le 22 novembre 1996, le requérant fut transféré au 9 e régiment attaché au commandement de gendarmerie de Bilecik. Il refusa de porter l’uniforme militaire et d’exécuter les ordres du commandant du régiment. Il fut placé en détention à la maison d’arrêt du régiment où il refusa de porter l’uniforme de la prison.

Par un acte d’accusation du 26 novembre 1996, le procureur militaire près le tribunal du commandement des Forces tactiques aériennes d’Eskișehir (« le tribunal du commandement ») accusa le requérant de « désobéissance persistante » et requit sa condamnation en application de l’article 87 du code pénal militaire.

Concernant le refus du requérant de porter l’uniforme de la maison d’arrêt, le tribunal du commandement, par un jugement de référé du 2 décembre 1996, restreignit le droit du requérant de recevoir des visiteurs pendant quinze jours à titre de mesure disciplinaire.

Finalement, par un jugement du 6 mars 1997, le tribunal du commandement condamna l’intéressé à une peine d’emprisonnement de cinq mois pour désobéissance persistante.

Le 4 juillet 1997, la Cour de cassation militaire confirma le jugement du 6 mars 1997.

Entre-temps, le requérant, qui fut libéré le 27 décembre 1996, ne rejoignit pas son régiment. Il fut arrêté et mis en détention provisoire.

Par un acte d’accusation du 7 mars 1997, le procureur militaire près le tribunal du commandement inculpa le requérant de désertion et de « désobéissance persistante ».

Par un jugement du 23 octobre 1997, le tribunal du commandement condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de dix mois et à une peine d’amende.

Dans l’intervalle, le 29 mai 1997, le requérant bénéficia d’une remise en liberté à condition qu’il rejoignît son régiment le 31 mai pour remplir ses obligations militaires. N’ayant pas rempli cette condition, il fut arrêté le 9 octobre 1997 et transféré à la prison d’Eskișehir afin d’y purger la peine de réclusion criminelle prononcée par le tribunal du commandement le 6 mars 1997.

Par un acte d’accusation du 16 octobre 1997, le procureur militaire près le tribunal du commandement requit la condamnation du requérant pour désertion du 31 mai 1997 au 9 octobre 1997.

Par un jugement du 22 janvier 1998, le tribunal du commandement condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de dix mois pour les faits décrits dans l’acte d’accusation susmentionné.

Par un arrêt du 30 septembre 1998, la Cour de cassation militaire confirma le jugement du 22 janvier 1998.

Le 26 janvier 1998, le requérant fut escorté jusqu’à son régiment à Bilecik. Il fut arrêté en raison de son refus de porter l’uniforme militaire.

Par un jugement du 11 juin 1998, le tribunal du commandement le condamna à une peine d’emprisonnement de sept mois et quinze jours pour les incidents survenus le 28 janvier 1998.

Le 7 octobre 1998, la Cour de cassation militaire confirma le jugement du 11 juin 1998.

Après avoir été de nouveau escorté jusqu’à son régiment le 20 mars 1998, le requérant fut arrêté le 21 mars 1998 pour son refus de porter l’uniforme militaire.

Par un jugement du 4 mai 1998, le tribunal du commandement le condamna à une peine d’emprisonnement de sept mois et quinze jours pour « désobéissance persistante » les 20 et 21 mars 1998.

Par un arrêt du 7 octobre 1998, la Cour de cassation militaire confirma le jugement du 4 mai 1998.

Entre-temps, le 4 mai 1998, le requérant fut renvoyé à son régiment où il refusa de porter l’uniforme militaire.

Par un jugement du 11 juin 1998, le tribunal du commandement le condamna à une peine d’emprisonnement de sept mois et quinze jours pour les incidents du 4 mai 1998.

Par un arrêt du 7 octobre 1998, la Cour de cassation militaire confirma le jugement rendu le 11 juin 1998 en première instance.

Libéré le 24 novembre 1998, le requérant fut transféré à son régiment et refusa à nouveau de porter l’uniforme militaire.

Il fut poursuivi et arrêté pour les faits survenus le 24 novembre 1998, et condamné à une peine d’emprisonnement de sept mois et quinze jours par le tribunal de commandement le 26 novembre 1998.

Par un arrêt du 22 septembre 1999, la Cour de cassation militaire confirma le jugement du 26 novembre 1998.

Le requérant purgea au total 701 jours d’emprisonnement à la suite de ces condamnations, à l’exception de la peine d’emprisonnement infligée dans le cadre de sa dernière condamnation. Il est recherché par les forces de l’ordre en vue de l’exécution de cette peine et vit actuellement dans la clandestinité. Il a cessé toute activité associative ou politique. Il n’a pas de domicile officiel et a rompu ses contacts avec l’administration. Il a été hébergé par la famille de sa compagne, avec laquelle il n’a pas pu se marier légalement. Il ne peut pas non plus reconnaître officiellement son fils, né de cette union. II.

Les dispositions juridiques en vigueur régissent uniquement l’accomplissement du service national au sein des forces armées. La loi ne prévoit pas un service civil de remplacement.

L’article 1 de la loi n o 1111 du 17 juillet 1927 sur le service militaire dispose : « (...) tout homme de nationalité turque est astreint au service militaire. »

Selon l’article 10 § 2 de la loi n o 1111 sur le service militaire, lorsque le nombre d’appelés est supérieur aux besoins de l’armée, les conscrits peuvent accomplir, après avoir suivi une formation militaire de base, un service militaire court en échange du paiement d’une taxe ou peuvent terminer leur service dans le secteur public.

Le code pénal militaire précise qu’une fois inscrits sur les listes de recensement du service militaire, les appelés doivent se présenter à l’unité militaire désignée. A défaut, l’appelé est considéré comme illégalement absent et peut être frappé d’une sanction pénale au titre de l’article 63 du code pénal militaire. Tout acte additionnel de désobéissance est considéré comme une « désobéissance persistante » et tombe sous le coup de l’article 87/1 du code pénal militaire.

Le passage pertinent en l’espèce de l’article 155 du code pénal se lit ainsi : « (...) Incitation à se soustraire au service militaire Est passible de deux mois à deux ans d’emprisonnement et d’une peine d’amende (...) quiconque – hormis les cas énumérés aux articles précédents – incite (...) des appelés à se soustraire au service militaire (...) » EN DROIT I.

Le requérant fait observer qu’à chaque fois qu’il a refusé de porter l’uniforme militaire, il a été condamné et emprisonné. A la suite de sa remise en liberté, il a été reconduit à son régiment, condamné et emprisonné à nouveau pour avoir refusé de porter l’uniforme. Il prétend que la série de poursuites et de condamnations dont il a fait l’objet en raison de ses convictions s’analyse une situation continue. Pour le requérant, cette série de poursuites et de condamnations sans fin constitue une ingérence au sens de l’article 9 et n’est pas proportionnée aux buts visés par les autorités nationales. Le requérant soutient aussi que les récents développements en Europe montrent que le droit de refuser d’accomplir le service militaire et d’opter pour l’objection de conscience devient un droit établi. Les nouveaux Etats membres du Conseil de l’Europe ont en principe tous reconnu ce droit. La Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne reconnaît le droit à l’objection de conscience. La Turquie serait l’unique pays, parmi les vingt-six Etats du Conseil de l’Europe ayant adopté une loi spéciale relative au service militaire, qui n’aurait pas reconnu ce droit.

Le Gouvernement conteste l’applicabilité de l’article 9 au cas d’espèce. Il fait valoir que, selon la jurisprudence constante des organes de la Convention, cette dernière ne garantit pas en tant que tel un droit à l’objection de conscience.

Quant au fond, le Gouvernement souligne qu’en droit interne l’obligation d’effectuer le service militaire s’applique à tous les hommes de nationalité turque, et ne souffre aucune exception pour des motifs de conscience. Il rappelle que le requérant a été reconnu coupable d’insubordination militaire pour avoir violé les dispositions relatives à la discipline militaire. Pour le Gouvernement, les faits reprochés au requérant seraient de nature à susciter une certaine inquiétude, voire un bouleversement chez les appelés, et pouvaient légitimement justifier une sanction pénale. Se référant aux affaires Heudens c. Belgique (n o 24630/94, décision de la Commission du 22 mai 1995) et Autio c. Finlande (n o 17086/90, décision de la Commission du 6 décembre 1991), le Gouvernement soutient par ailleurs que l’article 9 de la Convention doit être interprété à la lumière de son article 4 et que le droit à l’objection de conscience n’est pas reconnu en tant que tel par la Convention. B. Appréciation de la Cour

Dans sa décision sur la recevabilité de la requête, la Cour a joint la question de l’applicabilité de l’article 9 au fond. Cependant, elle estime qu’il convient d’examiner la présente affaire sous l’angle de l’article 3 de la Convention, pour les raisons suivantes.

La Cour rappelle que, dans son arrêt Thlimmenos c. Grèce ([GC], n o 34369/97, § 43, CEDH 2000-IV), elle a jugé inutile de rechercher si la condamnation initiale du requérant et le refus ultérieur des autorités de procéder à sa nomination s’analysaient en une ingérence dans l’exercice de ses droits au titre de l’article 9 § 1. En particulier, elle a admis qu’elle n’était pas tenue de se pencher dans cette affaire sur la question de savoir si, nonobstant le libellé de l’article 4 § 3 b), le fait d’infliger de telles sanctions à des objecteurs de conscience refusant d’effectuer leur service militaire peut en soi enfreindre le droit à la liberté de pensée, de conscience et de religion consacré par l’article 9 § 1.

Il en va de même en l’espèce. L’affaire posant des questions sérieuses sous l’angle de l’article 3 de la Convention, la Cour n’estime pas nécessaire d’approfondir son examen sur l’applicabilité de l’article 9 de la Convention.

L’article 3 de la Convention se lit comme suit : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

Cette disposition consacre l’une des valeurs fondamentales des sociétés démocratiques ( Soering c. Royaume-Uni , arrêt du 7 juillet 1989, série A n o 161, p. 34, § 88) et ne ménage aucune exception. Même l’article 15 de la Convention ne permet pas d’y déroger en temps de guerre ou dans le cas d’un autre danger national ( Chahal c. Royaume-Uni , arrêt du 15 novembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-V, p. 1855, § 79).

Pour tomber sous le coup de l’article 3, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité dont l’appréciation dépend de l’ensemble des données de la cause, notamment de la durée du traitement et de ses effets physiques ou mentaux (voir, par exemple, Irlande c. Royaume-Uni , arrêt du 18 janvier 1978, série A n o 25, p. 65, § 162). De plus, la Cour, afin d’apprécier la valeur des éléments de preuve devant elle dans l’établissement des traitements contraires à l’article 3, se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable ». Une telle preuve peut résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants. Le comportement des parties lors de la recherche des preuves entre en ligne de compte dans ce contexte ( ibidem , p. 65, § 161).

Un traitement est « inhumain » au sens de l’article 3 notamment s’il a été appliqué avec préméditation pendant une longue durée, et s’il a causé de vives souffrances physiques ou mentales (voir, entre autres, Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 92, CEDH 2000-XI). En outre, en recherchant si une peine ou un traitement est « dégradant » au sens de l’article 3, la Cour examinera si le but était d’humilier et de rabaisser l’intéressé et si, considérée dans ses effets, la mesure a ou non atteint la personnalité de celui-ci d’une manière incompatible avec l’article 3 ( Albert et Le Compte c. Belgique , arrêt du 10 février 1983, série A n o 58, p. 13, § 22). Pour que l’arrestation ou la détention d’une personne dans le cadre de poursuites judiciaires soient dégradantes au sens de l’article 3, l’humiliation ou l’avilissement dont elles s’accompagnent doivent se situer à un niveau particulier et différer en tout cas de l’élément habituel d’humiliation inhérent à chaque arrestation ou détention (voir, mutatis mutandis , Raninen c. Finlande , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, pp. 2821-2822, § 55). Lorsqu’on évalue les effets des conditions de détention sur le requérant, il y a lieu de prendre en compte aussi leurs effets cumulatifs ( Dougoz c. Grèce , n o 40907/98, § 46, CEDH 2001-II).

A la lumière de ce qui précède, la Cour considère que, dans la présente affaire, les condamnations sucessives du requérant et le risque pour lui de faire l’objet de poursuites pénales continues, pour avoir refusé de porter l’uniforme en raison de ses convictions philosophiques, le mettent sans doute dans une situation d’humiliation ou d’avilissement. Elle est invitée à se prononcer sur la question de savoir si cette situation se démarque de l’élément d’humiliation inhérente à une condamnation au pénal ou à une détention.

La Cour constate en l’espèce qu’un nombre important de poursuites et de condamnations n’ont nullement exempté le requérant de l’obligation d’effectuer le service militaire. L’intéressé a déjà été condamné huit fois à des peines d’emprisonnement pour avoir refusé de porter l’uniforme. En effet, à chaque fois qu’il a été libéré après avoir purgé sa peine, il a été escorté jusqu’à son régiment et, à la suite de son refus d’effectuer son service militaire ou de mettre l’uniforme, il a de nouveau été condamné et transféré à la prison. De plus, il doit faire face au risque de se voir imposer des peines d’emprisonnement successives jusqu’à la fin de sa vie s’il persiste dans son refus d’accomplir le service militaire obligatoire.

La Cour note sur ce point que le droit turc ne contient aucune disposition spécifique réglementant les sanctions prévues pour les personnes refusant de porter l’uniforme pour des motifs de conscience ou de religion. Les règles applicables en la matière sont, semble-t-il, les dispositions du code pénal militaire qui répriment de manière générale la désobéissance aux ordres des supérieurs hiérarchiques. Ce cadre juridique n’est évidemment pas suffisant pour réglementer de manière adéquate les situations découlant du refus d’effectuer le service militaire pour des raisons de conviction. En raison du caractère inapproprié de la législation générale appliquée à sa situation, le requérant a fait et risque encore de faire l’objet d’une série interminable de poursuites et de condamnations pénales.

La Cour rappelle que dans l’affaire Thlimmenos , après avoir constaté que le requérant avait déjà purgé une peine d’emprisonnement pour avoir refusé de porter l’uniforme, elle a jugé disproportionnée l’exclusion de l’intéressé de la profession d’expert-comptable en tant que deuxième sanction (précité, § 47). En l’espèce, les multiples poursuites pénales dirigées contre le requérant, les effets cumulatifs des condamnations pénales qui en résultent, l’alternance continue des poursuites et des peines d’emprisonnement, combinés avec la possibilité d’être poursuivi tout au long de sa vie, s’avèrent disproportionnés au but d’assurer le service militaire. Elles reviennent plutôt à réprimer la personnalité intellectuelle du requérant, à lui inspirer des sentiments de peur, d’angoisse et de vulnérabilité propres à l’humilier, à l’avilir et à briser sa résistance et sa volonté. La clandestinité et même la « mort civile », si on l’ose dire, auxquelles le requérant a été astreint sont incompatibles avec un régime de répression dans une société démocratique.

Dans ces circonstances, la Cour estime que, pris dans leur ensemble et compte tenu de leur gravité et de leur caractère répétitif, les traitements infligés au requérant ont provoqué des douleurs et souffrances graves, qui dépassaient l’élément habituel d’humiliation inhérent à une condamnation pénale ou à une détention. Force est de considérer l’ensemble de ces actes comme des traitements dégradants au sens de l’article 3 de la Convention.

A la lumière de ce qui précède, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention. II.

Réitérant les arguments qu’il a présentés dans le cadre des griefs exposés ci-dessus, le Gouvernement estime que ces plaintes doivent être, elles aussi, rejetées.

Le requérant maintient ses doléances.

Après avoir examiné les griefs, la Cour constate que les faits sur lesquels le requérant fonde ses doléances sont pratiquement les mêmes que ceux concernant les griefs examinés dans les parties précédentes du présent arrêt. Elle estime en conséquence qu’il ne s’impose pas de statuer séparément sur les griefs tirés des articles 5, 8 et 9 de la Convention. III.

Dans le cas où la Cour conclurait à la violation de l’article 9, le requérant demande que le Gouvernement soit invité à adopter une législation régissant l’objection de conscience, conformément à la recommandation R (87) et 1518/2001 de l’Assemblée parlementaire, à annuler ses condamnations et à cesser les poursuites dirigées contre lui.

Le requérant réclame 20 000 euros (EUR) pour le dommage moral qu’il dit avoir subi en raison de l’angoisse causée par les neuf poursuites pénales ayant toutes abouti à des condamnations, les 701 jours d’emprisonnement et le risque d’être arrêté à tout moment comme déserteur.

Le Gouvernement considère que la demande du requérant est excessive et qu’un éventuel constat de violation suffirait à compenser les dommages.

En ce qui concerne les mesures spécifiques demandées par le requérant, la Cour rappelle que ses arrêts ont un caractère déclaratoire pour l’essentiel et qu’en général il appartient en premier lieu à l’Etat en cause, sous le contrôle du Comité des Ministres, de choisir les moyens à mettre en œuvre dans son ordre juridique interne pour s’acquitter de son obligation au regard de l’article 46 de la Convention (voir, entre autres, Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 210, CEDH 2005-...)

Par ailleurs, compte tenu de l’ensemble des circonstances de l’espèce, la Cour admet que le requérant a subi un préjudice moral que ne saurait réparer le seul constat de violation. Statuant en équité, elle alloue à l’intéressé 10 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite une somme de 5 250 livres sterling (GBP), soit 7 525,37 EUR, qui se décomposerait ainsi : 4 000 GBP pour les honoraires d’avocat, 750 GBP pour les frais de recherches, et 500 GBP pour dépenses diverses.

Le Gouvernement juge ces prétentions manifestement excessives. Il fait observer qu’aucun justificatif n’a été présenté à l’appui des montants réclamés par les conseils du requérant.

La Cour constate tout d’abord que le requérant n’a pas fourni le détail du nombre d’heures de travail de son avocat et qu’il n’a soumis aucune note de frais et d’honoraires. Conformément à l’article 60 § 2 de son règlement, elle ne saurait donc accueillir cette demande telle quelle. Il n’en reste pas moins que le requérant a nécessairement encouru des frais pour le travail effectué par ses avocats aux fins de sa représentation dans cette affaire, qui présente une certaine complexité. Partant, la Cour estime raisonnable d’accorder au requérant la somme de 1 000 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 2. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément les autres griefs du requérant au regard des articles 5, 8 et 9 de la Convention ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i. 10 000 EUR (dix mille euros) pour dommage moral, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; ii. 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, à convertir en livres sterling au taux applicable à la date du règlement ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 janvier 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président