ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4783/2003

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sesizarea (nr. 88.887 din 15 august 2001) înregistrată sub nr. 9 la data de 20 august 2001 pe rolul Curții de Apel Timișoara, Comisia de cercetare a averilor, Inspectoratul general al poliției de frontieră București, a solicitat declanșarea procedurii de control a averii locotenent-colonelului A.S.D. încadrat la I.J.P.F. Arad – S.P.F. Pilu. Din procesul-verbal întocmit de Comisia internă a U.M. 0722 Arad la data de 31 iulie 2001 în baza Ordinului M.I. nr. 93/2001 rezultă că sesizarea privește modalitatea de dobândire a unei case cu etaj, în Arad achiziționată împreună cu fratele său, formată din două apartamente tip Duplex, câte unul pentru fiecare familie, fiecare apartament fiind compus din sufragerie, bucătărie și baie de serviciu la parter și trei dormitoare și o baie la etaj, la demisol având garaj și pivniță, totul în suprafață construită de 203 mp.

S-a mai precizat că cercetatul mai deține și o curte în suprafață de 255 mp cumpărată la data de 29 noiembrie 1996. Prin adresa nr. 252156 din 12 august 2001, I.J.P.F. Arad solicită I.G.P.F. București sesizarea Comisiei de pe lângă Curtea de apel, în vederea declanșării procedurii de verificare, apreciind că există o disproporție vădită între bunurile și valorile deținute de către cercetat și sursele legale de venituri. Comisia de cercetare a averilor, constituită în baza Legii nr. 115/1996, de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, prin Ordonanța nr. 10 din 2 noiembrie 2001 a clasat cauza privind sesizarea formulată de către Inspectoratul General al poliției de frontieră având ca obiect cercetarea averii lui A.S.D.

Pentru a ajunge la această soluție Comisia de cercetare a reținut că apartamentul situat într-un duplex din Arad a fost achiziționat în anul 1996 cu prețul de 5.000.000 lei, din veniturile realizate de către cercetat și soția, ajutați fiind de către părinții cercetatului și socrii săi, ajutoare dovedite cu acte notariale. Comisia reține deasemenea că și curtea imobilului în suprafață de 255 mp a fost achiziționată în anul 1996 din aceleași venituri licite. Împotriva acestei ordonanțe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara invocând motive de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Se susține în esență că nu au fost respectate prevederile art. 12 din Legea nr. 115/1996 în sensul că nu a fost audiată în cauză soția cercetatului încălcându-se și prevederile art. 10 din aceeași lege, care prevede că dacă persoana cercetată este căsătorită, controlul se extinde și asupra averii soțului, respectiv soției.

Se mai susține că în cauză nu a fost efectuată o expertiză pentru evaluarea corectă a imobilului contrar prevederilor art. 12 alin. (3) din Legea nr. 115/1996. Deasemenea nu s-a stabilit ce anume lucrări de finisaje s-au făcut la imobil, deși cercetatul a arătat că a efectuat asemenea lucrări și nici nu s-a stabilit valoarea acestora. Se mai susține că la dosar nu se află actul de cumpărare a terenului în suprafață de 255 mp, actele de naștere ale copiilor cercetatului, - acte necesare pentru o corectă apreciere a posibilităților cercetaților și a stabilirii exacte a balanței venituri-cheltuieli. În general, se mai susține de către recurent, Comisia de cercetare a fost lipsită de rol activ efectuând o cercetare superficială.

Recursul este fondat. Este necesar, însă, în primul rând a reține că recursul a fost declarat în termen - astfel, ordonanța pronunțată de Comisia de cercetare a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara la data de 26 martie 2002, iar recursul a fost înregistrat la data de 5 aprilie 2002, deci în termenul de 10 zile prevăzut de art. 19 din Legea nr. 115/1996. În ceea ce privește criticile formulate în recurs cu privire la nelegalitatea sentinței, ele sunt fondate. Astfel, deși la primul termen de judecată Comisia, în conformitate cu prevederile art. 10 din Legea nr. 115/1996, a dispus extinderea cercetării și asupra averii soției cercetatului, A.M., aceasta nu a fost ascultată conform dispozițiilor art. 12 alin. (2) din aceiași lege.

Declarația pe care aceasta a dat-o la cabinetul avocatului cercetatului, nu poate suplini această obligație legală, mai ales că ea nu se referă decât la un singur aspect: primirea sumei de 7.000.000 lei. Dar trecând peste acest mod de a suplini audierea soției cercetatului, este de reținut faptul că prin Ordonanță Comisia de Cercetare nu se pronunță în nici un fel în legătură cu acestea, deși dispusese extinderea controlului. Comisia de cercetare nu a dispus nici efectuarea unei expertize pentru evaluarea exactă a imobilului, deși cercetatul declarase că a mai efectuat unele lucrări de finisare, iar dispozițiile art. 12 alin. (3) din Legea 115/1996 prevedea această posibilitate pentru elucidarea cauzei.

De altfel întreaga cercetare a fost făcută cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 115/1996, în acest sens este de reținut că în conformitate cu prevederile art. 11 din această lege „cererea de cercetare va indica în mod obligatoriu, dovezile pe care se întemeiază și sursele de unde acestea pot fi solicitate sau va fi însoțită de acte doveditoare”. Formularea imperativă a dispozițiilor acestui text ar fi trebuit să determine Comisia de cercetare să solicite celui care a făcut sesizarea să se conformeze, pentru că numai în aceste condiții se putea declanșa controlul prevăzut de art. 7 din lege. De reținut, deasemenea, că în Ordonanța Comisiei de control nu este prevăzută perioada care se cercetează, deși la termenul din 7 septembrie 2001 cercetatul arătase că perioada este între anii 1990-2001, probabil având în vedere dispozițiile art. 38 din lege.

Comisia de cercetare nu delimitează în timp această perioadă, deși în motivare se folosește expresia „în perioada supusă cercetării”. Comisia nu determină în concret aici veniturile realizate de către cercetat și soția sa, dar motivează clasarea sesizării arătând că aceștia aveau „venituri substanțiale”. De altfel, Comisia de cercetare mai trage o concluzie fără să individualizeze bunurile la care se referă și anume „ca toate bunurile dobândite de cercetat în perioada supusă cercetării au un corespondent real și legal în toate veniturile pe care le-a prezentat și justificat”. Iar concluzia finală arătată în Ordonanță este aceea că „din centralizarea veniturilor obținute de cercetat și familia sa, în mod licit, în perioada supusă cercetării, raportat la valoarea cheltuielilor efectuate în această perioadă, nu există disproporție vădită”.

Referitor la această concluzie, ea poate fi eventual reală dar nu au fost stabilite nici totalul cheltuielilor nici totalul veniturilor. Adăugând la aceste constatări și faptul că la dosarul cauzei nu se află actul de cumpărare a terenului în suprafață de 255 mp, că nu s-a elucidat faptul din câte persoane este compusă familia cercetatului și nici în ce mod a fost finalizată urmărirea penală despre care se face vorbire în adresele existente la filele 32 și 33 dosar Comisie, urmează a reține că nu a fost efectuată cercetarea conform dispozițiilor Legii nr. 115/1996. Astfel fiind, pentru toate aceste considerente urmează a admite recursul, a casa Ordonanța pronunțată de Comisia de cercetare și a trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva Ordonanței nr. 10 din 2 noiembrie 2001 a Comisiei de cercetare a averilor de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, pe care o casează și trimite cauza la Curtea de Apel Timișoara spre rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2003.