ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3944/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și

înregistrată la Curtea de Apel Oradea, reclamanta C.V. a chemat în judecată

Casa Județeană de Pensii Bihor, pentru ca instanța, prin sentința ce o va

pronunța, să dispună anularea hotărârii nr. 5079/2003 și obligarea pârâtei să-i

recunoască calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că s-a născut în perioada strămutării părinților, situație în care

beneficiază de același statut, ca al acestora.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința

civilă nr. 218/2003, a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 5079/2003 emisă

de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de

beneficiară a O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că reclamanta s-a născut în timpul strămutării

părinților săi, calitatea de refugiat, strămutat, fiind dobândită de aceasta

din momentul nașterii sale.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor.

În motivarea recursului,

recurenta-pârâtă a susținut că strămutarea în altă localitate, decât cea de

domiciliu, este o persecuție etnică, cu condiția ca persoana care o reclamă, să

existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speță, faptul conceput

neavând capacitate de folosință și nici de domiciliu.

Analizând recursul formulat prin

prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile art. 304-304

1

C. proc. civ., Curtea îl va respinge pentru următoarele considerente.

Recursul nu este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și juridice,

domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam.,

copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și

îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă,

a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și

juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte

cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de

educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 și altele C. fam, texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al

minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților

care-l au în îngrijire, constituie în aceiași măsură o încălcare a principiilor

legii.

Din această perspectivă, concluzia la

care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un minor,

mai ales la o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă

impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară

ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus expuse,

recursul se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se

sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței civile nr. 218 din 19 mai 2003 a

Curții de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 noiembrie 2003.