ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 577/2003

Deliberând asupra recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 1348 din 15 martie 2001 a Judecătoriei Suceava precum și împotriva deciziei nr. 1252 din 28 mai 2001 a Tribunalului Suceava, secția civilă, constată următoarele: Prin decizia nr. 95 din 20 noiembrie 2000 S.C. A.B. S.A. Suceava a imputat lui L.D. suma de 57.946.417 lei. În cuprinsul deciziei (emise conform art. 102, art. 107 și art. 108 C. muncii) s-a menționat că, în calitatea sa de salariat și director în cadrul S.C. A.B. S.A. Suceava, L.D. a aprobat desfacerea abuzivă a contractului de muncă al liderului sindical I.M. și că suma imputată corespunde drepturilor salariale plătite respectivului angajat ca urmare a reintegrării sale în muncă dispusă prin hotărâre judecătorească.

La 21 decembrie 2000 L.D. a formulat, în contradictoriu cu intimata S.C. A.B. S.A. Suceava, o contestație împotriva deciziei de imputare menționată, cauză făcând obiectul dosarului nr. 8144/2000 al Judecătoriei Suceava. Prin sentința nr. 1348 pronunțată la 15 martie 2001 instanța astfel învestită a respins contestația ca nefondată. Apelul făcut ulterior de către contestator împotriva acestei sentințe a fost, de asemenea, respins, prin decizia nr. 1252 pronunțată la 28 mai 2001 de secția civilă a Tribunalului Suceava în dosarul nr. 3833/2001. În considerentele deciziei s-a reținut în esență că respingerea contestației de către prima instanță este justificată în condițiile în care, prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate anterior, dispoziția de desfacere a contractului de muncă a lui I.M.

a fost anulată cu consecința reintegrării sale în muncă și a achitării retroactive a drepturilor salariale cuvenite acestuia. În acest sens s-a subliniat că răspunderea materială a contestatorului operează în raport cu prejudiciul astfel creat, ca urmare a ignorării prevederilor art. 11 din Legea nr. 54/1991. S-a relevat totodată că decizia de imputare se întemeiază pe o corectă aplicare a dispozițiilor art. 136 alin. (3) C. muncii în condițiile în care L.D., ca director general, prezidase Consiliul de administrare în care fusese aprobată în principiu măsura disponibilizării lui I.M., iar ulterior semnase dispoziția emisă în acest sens. În temeiul art. 330 pct. 2 teza a II-a C. proc. civ., la 28 mai 2002, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor pronunțate în speță, cauza fiind înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 2398/2002.

În susținerea recursului în anulare au fost invocate dispozițiile art. 72, art. 73, art. 140 alin. (2), art. 147, art. 150 și art. 161 din Legea nr. 31/1990 subliniindu-se că acestea consacră o formă de răspundere diferită de răspunderea materială prevăzută de art. 102-110 și respectiv art. 136 C. muncii. S-a mai relevat că dispozițiile derogatorii menționate operează în cazul membrilor organului de conducere, a cenzorilor și a directorilor executivi ai societăților comerciale, fiind prin urmare incidente și în cazul contestatorului L.D. care a emis decizia de desfacere a contractului de muncă a lui I.M. în calitate de administrator, membru al consiliului de administrație și director general al societății intimate.

În aceeași ordine de idei s-a subliniat că pentru recuperarea eventualului prejudiciu intimata avea la dispoziție exclusiv calea prevăzută de art. 150 din Legea nr. 31/1990 a unei acțiuni în daune, conchizându-se că decizia de imputare contestată era lovită de nulitate absolută și că, în mod nejustificat, acest aspect nu a fost avut în vedere de către instanțe. Tot în motivarea recursului în anulare s-a amintit că măsura disponibilizării mai multor salariați, printre care și a lui I.M., a fost luată în executarea O.U.G. nr. 9/1997 și a unui program de restructurare aprobat de F.P.S. și de Ministerul Agriculturii, iar desfacerea contractelor de muncă a fost decisă de Consiliul de administrație al S.C.

A.B. S.A. Suceava, astfel încât răspunderea pentru eventualul prejudiciu revine în mod solidar tuturor membrilor respectivului consiliu conform art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 sau, după caz, conform art. 42 și art. 389 alin. (3) C. com. În concluzie s-a solicitat casarea hotărârilor judecătorești atacate, admiterea contestației în anulare și constatarea nulității deciziei de imputare nr. 95 din 20 noiembrie 2000. În ceea ce îl privește, intimatul-contestator L.D. a solicitat la rândul său admiterea recursului în anulare în sensul în care acesta a fost declarat. La 11 octombrie 2002 intimata S.C. A.B. S.A. Suceava, reprezentată de lichidatorul acesteia, S.C. A.L. S.R.L., a formulat o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului în anulare în primul rând pe considerentul că acesta încalcă principiul disponibilității deoarece se întemeiază pe apărări pe care contestatorul nu le-a invocat în cursul judecării cauzei în fond și în recurs.

Prin aceeași întâmpinare s-a afirmat că referirile la O.U.G. nr. 9/1997 și la planul de restructurare impus de autoritățile administrative sunt irelevante în speță în condițiile în care prin hotărârea de reintegrare a persoanei concediate s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că măsura disponibilizării a fost nelegala. S-a susținut, de asemenea, că în speță își găsesc o deplină aplicare prevederile art. 136 alin. (3) C. muncii aflat în vigoare la data declanșării litigiului și că respectivul text instituie - printr-o formulare ce nu admite derogări - răspunderea materială a persoanei care cu rea credință a determinat aplicarea măsurii desfacerii contractului de muncă al lui I.M. În același sens s-a afirmat că în cazul contestatorului L.D.

o asemenea răspundere operează în considerarea calității sale de salariat angajat cu contract de muncă, calitate demonstrată prin mențiunile făcute în carnetul sau de muncă, afirmație ce a fost susținută prin anexarea la întâmpinare a unei fotocopii a respectivului carnet. Recursul în anulare este întemeiat. În acest sens Curtea are în vedere că soluționarea cauzei în fond și apoi în recurs s-a făcut conform procedurii speciale aplicabile în cazul judecării litigiilor de muncă deși în cauză nu fuseseră administrate probe care să ateste că raporturile juridice stabilite între contestator și intimată ar fi fost într-adevăr raporturi de muncă supuse acestor reglementări speciale.

De altfel nici după declararea recursului în anulare, în cuprinsul căruia această deficiență probatorie a fost evocată, reprezentanții intimatei nu au fost în măsură să răspundă adecvat acestei critici deoarece, prin mențiunile pe care le conține, copia carnetului de muncă al contestatorului nu clarifică de o maniera tranșantă chestiunea naturii raporturilor juridice existente între cele două părți la data emiterii actului juridic contestat de către L.D. Împrejurarea că petiția prin care prima instanță a fost sesizată era intitulată „contestație " este neconcludentă sub aspectul analizat mai cu seamă dacă se ia în considerare faptul că L.D. nu a indicat ca temei legal al demersului său prevederi cuprinse în Codul muncii, evocând în schimb dispoziții conținute în alte acte normative, inclusiv în Legea nr. 31/1990.

Pentru a păși la soluționarea cauzei instanțele aveau așadar îndatorirea de a clarifica mai întâi natura raporturilor juridice litigioase și respectiv a „contestației”, răspunzând astfel cerințelor art. 84 și art. 129 alin. (4) C. proc. civ. Nu în ultimul rând este de observat că, în raport cu prevederile art. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) și respectiv art. 2 pct. 1 lit. b 1 ) C. proc. civ., o astfel de clarificare prealabilă se impunea inclusiv în vederea corectei determinări a instanței în a cărei competență materială revine soluționarea litigiului. În acest context trebuie evidențiat că, față de prevederile exprese ale art. 159 C. proc. civ., nerespectarea normelor de competență materială interesează ordinea publică, fiind ,deci, o chestiune care excede principiului disponibilității.

Prin urmare, obiecțiunea potrivit căreia recursul în anulare ar încălca acest principiu nu poate fi primită. Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., Curtea Supremă de Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii în împrejurări de fapt care au fost pe deplin stabilite și ținând seama că în speță această ultimă condiție nu este îndeplinită, urmează ca prin admiterea recursului în anulare să se caseze ambele hotărâri, cauza urmând a fi trimisă spre rejudecare. În aceeași ordine de idei Curtea reține că restul criticilor formulate în susținerea recursului în anulare precum și apărările corespunzătoare invocate în combaterea acestuia pot avea sau nu relevanță în cauză în funcție de soluția pe care instanța de trimitere o va da chestiunii naturii juridice a raporturilor litigioase deduse judecății.

Prin urmare ele vor fi avute în vedere și - daca este cazul - analizate de către aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și în consecință: Casează decizia nr. 1252 din 28 mai 2001 a Tribunalului Suceava, secția civilă, precum și sentința civilă nr. 1348 din 15 martie 2001 a Judecătoriei Suceava și trimite cauza pentru o nouă judecată la Tribunalul Suceava, ca instanță de fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 februarie 2003.