cererii nr. 65500/01
prezentată de Sevgi KURTULMUȘ
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședință pe 24 ianuarie 2006 în forma unei camere compuse din:
Domni J.-P. Costa,
președinte,
A.B. Baka,
Doamne A. Mularoni,
E. Fura-Sandström,
judecători,
și Doamna S. Dollé,
grefieră de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă pe 23 ianuarie 2001,
După ce au deliberat, pronunță decizia următoare:
Reclamanta, doamna Sevgi Kurtulmuș, este cetățeancă turcă născută în 1958 și rezidentă la Istanbul. Ea este reprezentată în fața Curții de avocat F. Benli, avocat la Istanbul.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează.
La epoca faptelor, reclamanta era profesor asociat la Universitatea din Istanbul, la facultatea de economie. A început cariera în 1982. Ea spune că obținuse titlul de doctor în 1992 și de agregat în 1996 purtând o eșarfă islamică.
În 1998, o anchetă disciplinară fusese deschisă împotriva reclamantei din cauza nerespectării regulilor privind ținuta îmbrăcării funcționarilor. În cadrul acestei anchete, a fost suspendată din funcții pe 5 ianuarie 1998. Apoi, pe 12 februarie 1998, îi fu infligit o avertisment și o suspendare de orice promovare pentru o durată de doi ani pentru nerespectare voluntară și persistentă a regulilor în vigoare, al căror conținut îi fusese reamintit în scris și verbal, în aplicarea articolelor 5 g) și 9 m) ale regulamentului pe procedura disciplinară a funcționarilor și administratorilor stabilimentelor de învățământ superior (Yüksek Öğretim Kurumları Yönetici, Öğretim Elemanı ve Memurları Disiplin Yönetmeliği, în continuare «regulamentul pe procedura disciplinară»).
De asemenea, pe 18 mai 1998, reclamanta, care persista în a purta eșarfa islamică în exercitarea funcțiilor, fu obiectul unei mustrări. În fine, pe 27 mai 1998, întotdeauna pentru nerespectare voluntară a regulamentului privind ținuta îmbrăcării personalului lucrând în stabilimentele publice (Kamu Kurum ve kurulușlarında çalıșan personelin kılık-kıyafet yönetmeliği, în continuare «regulamentul pe tenuță»), a fost declarată demisionară în virtutea articolului 15 al regulamentului pe procedura disciplinară.
Pe 30 iulie 1998, reclamanta a introdus o acțiune în anulare a acestei ultime sancțiuni. Ea susținea în special că măsura în cauză era lipsită de bază legală și nu fusese luată în conformitate cu regulile de procedură care reglementează materia.
Pe 27 aprilie 1999, o audiență publică a avut loc în prezența consilierului reclamantei. Apoi, în aceeași zi, tribunalul administrativ din Istanbul, după deliberări, a respinge cererea interessatei, considerând că rezulta din dosarul anchetei că aceasta refuzase, în mod intenționat și persistent, de a respecta regulile privind ținuta îmbrăcării funcționarilor, și aceasta în ciuda numeroaselor reamintiri. El observa în plus că măsura în litigiu fusese luată în conformitate cu regulile de procedură în materie.
Pe 17 iunie 1999, reclamanta a depus recurs împotriva sentinței din 27 aprilie 1999. Ea explica că, potrivit articolului 5 a) al regulamentului pe tenuță, femeile, în exercitarea funcțiilor, nu trebuiau să fie voalate în stabilimentele de educație. De altfel, potrivit articolului 5 g) al regulamentului pe procedura disciplinară a funcționarilor, faptul de a nu respecta regulile privind ținuta îmbrăcării era considerat una din vinovații sancționate printr-un avertisment. Prin urmare, susținând că nu putea fi sancționată decât prin avertisment și mustră, reclamanta contesta gravitatea sancțiunii. Ea susținea de asemenea că sancțiunea din care fusese obiect nu era compatibilă cu drepturile și libertățile recunoscute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Entre-timp, pe 3 septembrie 1999, a intrat în vigoare legea nr. 4455 prevăzând amnistia sancțiunilor disciplinare pronunțate împotriva funcționarilor și anularea consecințelor unor asemenea sancțiuni.
Printr-o hotărâre pronunțată pe 9 decembrie 1999, bazând-se pe legea nr. 4455, Consiliul de Stat a hotărât că nu era nevoie de a examina fondul recursului reclamantei, ținând seama că toate sancțiunile inflictor fusese amnistiiate și toate consecințele lor șterse.
Cu toate acestea, folosind o posibilitate oferită de legea nr. 4455, pe 16 februarie 2000, reclamanta a cerut continuarea acțiunii și anularea sentinței din 27 aprilie 1999. De altfel, solicita ținerea unei audiențe.
Printr-o hotărâre pronunțată pe 27 iunie 2000 fără ținere audiență, Consiliul de Stat confirmă sentința din 27 aprilie 1999.
Curtea nu dispune de informații precise asupra urmărilor ștergerii sancțiunilor disciplinare infligite reclamantei, măsură care îi deschide posibilitatea de a fi reintegrată în funcții. Cu toate acestea, dosarul permite de înțeles că interessata, care invocă absența unei convocații emanând din universitate, nu a prezentat o asemenea cerere.
B.
Dreptul și practica internă pertinente
În virtutea articolului 19 provizoriu al legii nr. 657 privind funcționarii (Devlet Memurları Kanunu) din 14 iulie 1965, publicată în Jurnalul oficial pe 23 iulie 1965, funcționarii trebuie să respecte regulile privind ținuta îmbrăcării definite de legi, circulare și regulamente. Pe de altă parte, în virtutea articolului 125, nerespectarea de funcționar a unor asemenea reguli este sancționată printr-un avertisment. În caz de recidivă, sancțiunea cea mai grea este infligită funcționarului.
La epoca faptelor, art. 5 al regulamentului pe tenuță a personalului lucrând în stabilimentele publice (Kamu Kurum ve kurulușlarında çalıșan personelin kılık-kıyafet yönetmeliği), adoptat pe 17 iulie 1982 și publicat în Jurnalul oficial pe 16 iulie 1982, dispunea:
«Femei
Ținuta este curată, corectă, călcată și simplă; pantofii sunt simpli, cu toc jos și cired; capul este întotdeauna gol la locul de muncă, părul este corespunzător pus în ordine și strâns; unghiile trebuie tăiate. Este interzis purtarea de pantaloni, cămașă, bluză sau costum fără măneci sau cu col foarte deschis. Fusta trebuie să ajungă până la genunchi cel puțin și nu trebuie să fie crepată. Este interzis purtarea de pantofi deschisi (sandale).
Bărbați
Ținuta este curată, corectă, călcată și simplă. Pantofii sunt simpli și ciredi (...) Capul este întotdeauna gol la locul de muncă. Este interzis purtarea bărbii și trebuie să se razeze în fiecare zi (...) Cravata este obligatorie.
»
2.art. 4 al regulamentului pe procedura disciplinară a funcționarilor și administratorilor stabilimentelor de învățământ superior enumeră sancțiunile disciplinare, și anume avertismentul, mustrarea, interdicția de a exercita funcții administrative, reținerea din salariu, suspendarea oricărei promovări, faptul de a fi declarat demisionar și revocarea. În virtutea articolului 5 g), faptul de a nu respecta regulile privind ținuta îmbrăcării este sancționat printr-un avertisment. Potrivit articolului 15, în caz de recidivă, sancțiunea cea mai grea este infligită funcționarului.
3.Legea nr. 4455 privind amnistia sancțiunilor disciplinare infligite funcționarilor și angajaților Statului a intrat în vigoare pe 3 septembrie 1999. art. 1 dispune în special că persoanele care fusese obiect de sancțiuni disciplinare înainte de 23 aprilie 1999 vor fi amnistiiate și sancțiunile vor fi șterse din dosarul lor administrativ. art. 2 al acestei legi oferă de asemenea justiciabililor posibilitatea de a cere continuarea acțiunii lor într-un termen de o lună după intrarea în vigoare a acestei legi.
4.art. 17 provizoriu al legii nr. 2547 din 25 octombrie 1990 dispune:
«Sub rezerva de a nu fi contrară legilor în vigoare, ținuta este liberă în stabilimentele de învățământ superior.
»
1.
Reclamanta estimează că interdicția care i se face de a purta eșarfa în cadrul activității de învățătoare violează dreptul ei de a-și manifesta liber religia, așa cum este garantat de art. 9 din Convenție. În particular, susține că faptul de a fi declarat demisionar la urmă unei proceduri disciplinare din cauza eșarfei islamice constituie o vătămare a drepturilor sale garantate de articolele 8, 9 și 10 din Convenție.
2.
Reclamanta susține de altfel că doar învățătoarele voalate au fost sancționate, în timp ce regulamentul pe tenuță conține mai multe interdicții care nu sunt respectate în practică (de exemplu lungimea fustelor, purtarea sandalelor etc.). La opinia ei, asemenea practici constituie o discriminare în sensul articolului 14 din Convenție combinat cu articolele 9 și 10. De asemenea, spune că suferit discriminare bazată pe sex din cauză că preceptul religios privind voalul privează doar femeile musulmane. Într-adevăr, bărbații musulmani pot exercita profesia fără nicio constrângere.
3.
Reclamanta se plânge că cauza ei nu a fost auzită în mod echitabil de jurisdicțiile administrative din cauza lipsei de independență și imparțialitate a acestor tribunale, în măsura în care aceste jurisdicții urmat instrucțiuni emanând din executiv și au pronunțat decizii contradictorii în prezenta cauză. În plus, susține că nu beneficiat din principiul contradictorului și egalității armelor în procedura consacrată rectificării sentinței din cauză că Consiliul de Stat refuzat reînceperea dezbaterilor. Invocă în acest sens art. 6 din Convenție.
4.
Reclamanta susține că sancțiunile disciplinare din care a fost obiect încalcă incontestabil principiul legalității pedepselor, în sensul articolului 7 din Convenție, ținând seama că dreptul turc nu interzice purtarea eșarfei islamice de o învățătoare. Pentru a susține grievul, se referă la art. 17 provizoriu al legii nr. 2547 din 25 octombrie 1990.
5.
Reclamanta se plânge în fine că măsura în cauză constituie violare dreptului la respectul proprietății sale deoarece s-a văzut privată de singura sursă de venituri și beneficiul asigurării sociale. Invocă art. 1 al Protocolului nr. 1.
A.
Grief privind art. 9 din Convenție
Reclamanta estimează că interdică care i se face de a purta eșarfa în cadrul activității de învățătoare violează dreptul ei de a-și manifesta liber religia, așa cum este garantat de art. 9 din Convenție, ale cărei dispoziții pertinente sunt redactate după cum urmează:
«1.
Orice persoană are dreptul la libertate (...) de religie; acest drept implică libertatea (...) de a-și manifesta religia (...) în mod individual sau colectiv, în public sau în privat, prin cult, învățătură, practici și săvârșirea riturilor.
2.
Libertatea de a-și manifesta religia (...) nu poate face obiectul altor restricții decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, sănătății sau moralei publice, sau protecția drepturilor și libertăților altora.
»
Curtea observa mai întâi că sancțiunile disciplinare infligite reclamantei au fost amnistiiate ca urmare a intrării în vigoare, pe 3 septembrie 1999, legii nr. 4455. Cu toate acestea, se dovedește că reclamanta nu a cerut reintegrarea în funcții de învățătoare, în timp ce legea îi deschidea o asemenea posibilitate. În ciuda acestor măsuri favorabile adoptate de autorități, Curtea estimează trebuie să-și continue examinarea, în măsura în care substanța grievurilor interessatei se rezumă la nerespectare dreptului la libertate de a-și manifesta religia din cauza regulilor privind ținuta îmbrăcării funcționarilor. Într-adevăr, reclamanta susține că aceste reguli, care îi impun să fie cu capul gol la locul de muncă, sunt în contradicție cu convingerile ei religioase.
La lumina argumentării reclamantei, Curtea va porni de la premisa că reglementarea privind ținuta îmbrăcării funcționarilor a constituit o ingerință în exercitarea dreptului interessatei de a-și manifesta religia, în măsura în care consideră că purtarea eșarfei islamice de femeile musulmane este o obligație religioasă (a se vedea, în același sens, Leyla Șahin c. Turcia [MC], nr. 44774/98, § 78, 10 noiembrie 2005).
Nu face nicio îndoială că ingerința în cauză avea o bază legală în dreptul turc, și anume art. 19 provizoriu al legii nr. 657 privind funcționarii, completat de art. 5 al regulamentului pe tenuță a personalului lucrând în stabilimentele de educație publică. Pe de altă parte, conform deciziilor jurisdicțiilor interne, Curtea este de opinie că măsura poate trece drept având urmărit scopuri legitime în sensul articolului 9 § 2: protecția drepturilor și libertăților altora și protecția ordinii, ceea ce nu este contestat de reclamantă. Rămâne investigare dacă ingerința era «necesară într-o societate democratică».
1.
Principii pertinente
Libertatea de gândire, conștiință și religie, care se găsește consacrată la art. 9 din Convenție, reprezintă una dintre temeiurile unei «societăți democratice» în sensul Convenției. Această libertate figură, în dimensiunea ei religioasă, printre elementele cele mai esențiale ale identității credincioșilor și concepției lor de viață, dar este de asemenea un bun prețios pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenți. Este în joc pluralismul – greu câștigat de-a lungul secolelor – care nu poate fi disociat de o asemenea societate. Această libertate implică, în special, aceea de a adera sau nu la o religie și aceea de a o practica sau de a nu o practica (a se vedea, printre altele, Kokkinakis c. Grecia, hotărâre din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, pag. 17, § 3, și Buscarini și alții c. San Marino [MC], nr. 24645/94, § 34, CEDH 1999-I).
Dacă libertatea de religie aparține mai ales forului intern, ea implică de asemenea aceea de a-și manifesta religia în mod individual și privat, sau colectiv, în public și în cercul celor cu care se împărtășește credința. art. 9 enumeră formele diverse pe care le poate lua manifestarea unei religii sau convingeri, și anume cultul, învățătura, practicile și săvârșirea riturilor. art. 9 nu protejează totuși orice act motivat sau inspirat de o religie sau convingere. Nu garantează întotdeauna dreptul de a se comporta într-un mod dictat de o convingere religioasă și nu conferă indivizilor acționând în acest fel dreptul de a se sustrage regulilor care s-au dovedit justificate (Leyla Șahin, hotărâre precitată, § 121).
Aceste principii se aplică de asemenea membrilor funcției publice: dacă apare legitim pentru Stat de a supune aceștia, din cauza statutului lor, unei obligații de discreție în expresia publică a convingerilor religioase, este totuși vorba de indivizi care, în această calitate, beneficiază de protecția articolului 9 din Convenție. Revine deci Curții, ținând seama de circumstanțele fiecărei cauze, investigare dacă echilibru just a fost respectat între dreptul fundamental al individului la libertate de religie și interesul legitim al unui Stat democratic de a se asigura că funcția sa publică opera în scopurile enunțate la art. 9 § 2 (a se vedea, mutatis mutandis, Vogt c. Germania, hotărâre din 26 septembrie 1995, seria A nr. 323, pag. 26, § 53, și, de asemenea, Rekvényi c. Ungaria [MC], nr. 25390/94, § 43, CEDH 1999-III). De asemenea, atunci când se află în joc chestiuni privind relațiile dintre Stat și religii, cu privire la care pot exista în mod rezonabil divergențe profunde într-o societate democratică, trebuie acordată o importanță deosebită rolului decidenților naționali. Aceasta este în special cazul când este vorba reglementare purtării simbolurilor religioase în stabilimentele de educație (Leyla Șahin, hotărâre precitată, § 109). În acest context, în cauze Leyla Șahin precitată (§ 111) și Dahlab c. Elveția ((decizie) nr. 42393/98, CEDH 2001-V), Curtea consideră că, într-o societate democratică, Statul poate limita purtarea eșarfei islamice dacă aceasta vătămă obiectivul vizat protecție drepturilor și libertăților altora și ordinii. În particular, evocând deciziile interne în cauza Dahlab precitată, a pus accent pe importanța respectului neutralității învățământului public în stabilimentele de educație.
2.
Aplicarea acestor principii
Curtea observă că regulile privind ținuta îmbrăcării funcționarilor se impun în mod egal tuturor funcționarilor, orice ar fi funcțiile și convingerile religioase. Ele implică faptul că fiecare funcționar, reprezentant Statului în exercitarea funcțiilor, aibă aparență neutră pentru a preserva principiul laicității și pe cel neutralității funcției publice care rezultă. Potrivit acestor reguli, o funcționară trebuie să fie cu capul gol la locul de muncă.
Nu face nicio îndoială că reclamanta libera adeziun la statut de funcționar. Învățătoare la universitate și, în această calitate, deținătoare autoritate universitară și reprezentantă Statului, nu poate ignora regulile care o obligă demonstrare discreție în expresia publică a convingerilor religioase.
Pe de altă parte, Curtea întotdeauna subliniat că salvgardarea principiului laicității constituie cu siguranță unu din principiile fondatoare ale Statului turc (Leyla Șahin, hotărâre precitată, § 114); este acest imperativ care este considerație primordială baza regulilor respective și nu obiecții la aparență legată convingerile religioase reclamantei. În acest sens, Curtea reamintește admis trecut Stat democratic putea fi îndreptățit de a cere funcționarilor loyalty față principiile constituționale pe care se sprijină (Vogt, hotărâre precitată, pag. 28, § 59).
În plus, Curtea iau nota afirmație reclamantei conform căreia purtase eșarfa până 1998 fără intervenție part administrației universitare. Cu toate acestea, clar aplicație mai puțin strictă unei reguli existente funcție context dat o lipsa justificări și nu o render juridic neobligatorie (Leyla Șahin, hotărâre precitată, §§ 95 și 120, și Dahlab, decizie precitată).
Curtea ține seama de marja apreciere care trebuie lăsată Statelor privitor la obligații învățătorilor de învățământ public, urmând nivelele acesteia (primar, secundar și superior). În acest sens, în cauza Dahlab precitată, reamintește consideră que autoritățile genevreze, care adoptase măsură interdicție de purta eșarfa privind doamna Dahlab în cadrul activitate de învățătoare, nu depășisera marja apreciere, ținând seama de vârsta mică copii din care avea grijă interessata și principiu neutralității învățământului primar public. În prezenta cauză, reglementare din care doamna Kurtulmuș se plânge era justificată de imperative legate de principii neutralității funcției publice, în special a învățământului public, și laicității. La vedere decizie precitată și hotărâre Leyla Sahin, care privea ținuta îmbrăcării studențelor universitate (hotărâre precitată, § 116), Curtea consideră că alegere privitor la întindere și modalități unei asemenea reglementări trebuie, prin forța lucrurilor, fi într-o anumită măsură lăsate Statul în cauză (ibidem, § 109). Diferențele reglementare între Staturi pot trece deci pentru a intra în aria marjei apreciere în materia aceasta.
La lumina ceea de mai sus și ținând seama marjei apreciere statelor contractante în materia aceasta, Curtea concluzionează că ingerința în litigiu era justificată în principiu și proporțională la obiectivul vizat.
Rezultă că grievul este în mod evident neîntemeiată și trebuie respins în aplicare articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
B.
Grievuri privind articolele 6 și 7 din Convenție
Reclamanta invocă violare articolelor 6 § 1 și 7 din Convenție.
art. 6 § 1 dispune în special:
«Orice persoană dreptu ca cauza fie auzit echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide, (...) contestații privind drepturile și obligațiile de caracter civil, (...)
»
art. 7 § 1 din Convenție, în parte pertinentă, se citează după cum urmează:
«Nicio persoană nu poate fi condamnată pentru acțiune sau omisiune care, în momentul în care fusese comisă, nu constitui infracțiune potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se infligă nicio pedeapsă mai grea decât cea care era aplicabilă în momentul în care infracțiunea fusese comisă.
»
1.
Cu privire la lipsa independență și imparțialitate tribunalelor administrative
Curtea observă că reclamanta se plânge, în esență, soluție reținută de jurisdicțiile administrative, care erau chemate de a tranșa legalitate reglementării în cauză și sancțiunilor disciplinare infligite. Ea reamintește deja avut ocazia de a se pronunța pe o chestiune similar ridicată de reclamant în cauza Saltuk c. Turcia ((decizie), nr. 31135/96, 28 august 1999). Ea respinge grievul la vedere garanțiile constituționale și legale din care se bucură judecătorii ședând în tribunalele administrative, și absență argumentării pertinente care ar fi rendat subiectate din îndoieli independență și imparțialitate. Aceasta este de asemenea cazul în prezenta cauză.
Trebuie deci de respinge această parte cererii pentru lipsă evidență temei, în sensul articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
2.
Cu privire la absența dezbaterilor publice în fața Consilului de Stat
Reclamanta se plânge că Consilul de Stat deliber asupra cererii de rectificare a sentinței fără a da consilierilor săi posibilitate de a se exprima oral în fața.
Curtea reamintește deja judecă că absență dezbaterilor publice în a doua sau a treia instanță poate justificase prin caracteristici procedură în cauză, condiție ca să fi avut o audiență publică la prima instanță. Pe de altă parte, modul în care art. 6 § 1 din Convenție se aplică curților de apel sau casație depinde de particularitățile procedură în cauză. Trebuie luate în considerare ansamblul procesului desfășurat în ordinea juridică internă și rolul în care au jucat jurisdicțiile casației. Ținând seama specificitate rolul jucat de acestea, controlul fiind limitat la respectul dreptului, mai mare formalism poate fi admis în acest sens (Levages Prestations Service c. Franța, hotărâre din 23 octombrie 1996, Recueil arrêts și decizii 1996-V, pag. 1544-1545, §§ 45-48, și K.D.B. c. Țările de Jos, hotărâre din 27 martie 1998, Recueil 1998-II, pag. 630, § 38).
Curtea observă că în prezenta cauză recursul pentru obținere anulării sentinței din 27 aprilie 1999 fusese format conform procedură excepțională instaurată legea nr. 4455, după diferite susțineri reclamantei fuseseră examinate de tribunalul administrativ din Istanbul. Acesta din urmă dispunea plenitudine jurisdicție pentru a se pronunța în prezenta cauză și ținuse dezbateri publice la care reprezentantul reclamantei avut posibilitate de a participa.
Pe de altă parte, trebuie reamintit că Consilul de Stat era chemat de a se pronunța doar pe chestiune dacă judecătorului de prima instanță comisese erori drept și motivase decizia modă logică și corect. Debat susceptibil de a interveni curs audiență în fața Consilului de Stat în examinare recursul format de reclamantă este deosebit de tehnic și nu ține decât de mijloace drept, dezbaterile pe fond fiind definitiv închise la prima instanță.
În concluzie, considerând procedura în ansamblul ei (a se vedea, mutatis mutandis, De Jorio c. Italia (decizie), nr. 73936/01, 6 martie 2003 și, mutatis mutandis, Meftah și alții c. Franța [MC], nr. 32911/96, 35237/97 și 34595/97, §§ 41-44, CEDH 2002-VII), și ținând seama rolul Consilului de Stat și caracterul cererii în rectificare a sentinței, Curtea nu observă nicio aparență violare articolului 6 din Convenție.
Trebuie deci de respinge această parte cererii pentru lipsă evidență temei, în sensul articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
3.
Cu privire la art. 7
Curtea observă că dispoziție consacră principiu legalității delictelor și pedepselor și interzice de asemenea retroactivitate legii penale (Kokkinakis, hotărâre precitată, pag. 22, § 52). Or, nu face nicio îndoială că sancțiunile infligite reclamantei se situează în domeniu disciplinar și nu pot fi calificate de pedeapsă rezultând dintr-o condamnare penal. Prin urmare, art. 7 nu este aplicabil în prezenta cauză.
Rezultă că această parte cererii este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în sensul articolului 35 § 3, și trebuie respinsă în aplicare articolului 35 § 4.
C.
Grievuri privind articolele 8, 10 și 14 din Convenție, precum și art. 1 al Protocolului nr. 1
Cu privire la pretinsa vătămare dreptului reclamantei la respectul viață privată și dreptul la libertate exprimare, Curtea nu discerne nicio aparență violare dispozițiilor Convenției, argumentarea privind acelea fiind doar reformulare grievului exprimat terenul articolului 9, privitor care Curtea concluzionat la absența aparență violare.
Cu privire la grief privind art. 14 din Convenție, luat isolat sau combinat cu art. 9, Curtea observă că reglementare privind purtarea eșarfei islamice nu vizează apartenență reclamantei la o religie sau sex feminin, dar urmează în particular scop legitim protecție ordinii și drepturilor și libertăților altora, și evident pentru finalitate preserva caracter laic stabilimentelor de educație și principiu neutralității funcției publice care rezultă. Pe de altă parte, reguli analoage există de asemenea privitor la bărbați în scop asigurare discreție în expresia convingerilor religioase. Prin urmare, considerații în susținere concluzii Curții conform căreia nicio violare nu poate fi constatată privitor art. 9 din Convenție valabil de asemenea pentru grievul privind art. 14, luat isolat sau combinat cu dispoziție.
Cu privire la grief privind art. 1 al Protocolului nr. 1, Curtea reamintește că sancțiunile disciplinare din care reclamanta fost obiect au fost amnistiiate. Prin urmare, nimic în dosarului nu permite de a crede că interessata nu are posibilitate de a fi reintegrată funcții de învățătoare.
Oricât ar fi, potrivit jurisprudenței constante Curții, venituri viitoare nu pot fi considerate ca «bun» decât dacă deja fost câștigate sau dacă au fost obiect creanță certă. Or, revocarea unui funcționar și pierdere câștiguri viitoare pe care o antrenează nu vătămă «bunurile» interessatului (a se vedea, printre altele, Nazif Yavuz c. Turcia (decizie), nr. 69912/01, 27 mai 2004).
Rezultă că această parte cererii trebuie respinsă ca fiind evident neîntemeiată în aplicare articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, unanimitate,
Declară
cererea inadmisibilă.
J.-P. Costa
Grefieră
Președinte
de la requête n
o
65500/01
présentée par Sevgi KURTULMUȘ
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 24 janvier 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P.
Costa
,
président
,
A.B.
Baka
,
R.
Türmen
,
K.
Jungwiert
,
M.
Ugrekhelidze
,
M
mes
A.
Mularoni,
E.
Fura-Sandström,
juges
,
et de M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 23 janvier 2001,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Sevgi Kurtulmuș, est une ressortissante turque née en 1958 et résidant à Istanbul. Elle est représentée devant la Cour par M
e
F.
Benli, avocate à Istanbul.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
A l’époque des faits, la requérante était professeur associé à l’Université d’Istanbul, à la faculté d’économie. Elle débuta sa carrière en 1982. Elle dit avoir obtenu le titre de docteur en 1992 et d’agrégé en 1996 en portant le foulard islamique.
En 1998, une enquête disciplinaire fut engagée contre la requérante en raison de son inobservation des règles relatives à la tenue vestimentaire des fonctionnaires. Dans le cadre de cette enquête, elle fut suspendue de ses fonctions le 5 janvier 1998. Puis, le 12 février 1998, elle se vit infliger un avertissement ainsi qu’une suspension de toute promotion pendant une durée de deux ans pour inobservation volontaire et persistante des règles en vigueur, dont le contenu lui avait été rappelé par écrit et oralement, en application des articles 5 g) et 9 m) du règlement sur la procédure disciplinaire des fonctionnaires et administrateurs des établissements de l’enseignement supérieur (
Yüksek Öğretim Kurumları Yönetici, Öğretim Elemanı ve Memurları Disiplin Yönetmeliği
, ci-après «
le règlement sur la procédure disciplinaire
»).
De même, le 18 mai 1998, la requérante, qui s’obstinait à porter le foulard islamique pendant l’exercice de ses fonctions, fit l’objet d’un blâme. Enfin, le 27 mai 1998, toujours pour inobservation volontaire du règlement sur la tenue vestimentaire du personnel travaillant dans les établissement publics (
Kamu Kurum ve kurulușlarında çalıșan personelin kılık-kıyafet yönetmeliği
, ci-après «
le règlement sur la tenue vestimentaire
»), elle fut déclarée démissionnaire en vertu de l’article 15 du règlement sur la procédure disciplinaire.
Le 30 juillet 1998, la requérante introduisit une action en annulation de cette dernière sanction. Elle soutint notamment que la mesure en question était dénuée de base légale et n’avait pas été prise en conformité avec les règles de procédure régissant la matière.
Le 27 avril 1999, une audience publique eut lieu en présence du conseil de la requérante. Puis, le même jour, le tribunal administratif d’Istanbul, après délibérations, débouta l’intéressée de sa demande, considérant qu’il ressortait du dossier d’enquête que celle-ci avait refusé, de manière intentionnelle et persistante, de respecter les règles relatives à la tenue vestimentaire des fonctionnaires, et ce nonobstant de nombreux rappels. Il releva en outre que la mesure litigieuse avait été prise conformément aux règles de procédure en la matière.
Le 17 juin 1999, la requérante forma un pourvoi contre le jugement du 27
avril 1999. Elle expliqua que, selon l’article 5 a) du règlement sur la tenue vestimentaire, les femmes, dans l’exercice de leurs fonctions, ne devaient pas être voilées dans les établissements d’enseignement. En outre, selon l’article 5 g) du règlement sur la procédure disciplinaire des fonctionnaires, le fait de ne pas respecter les règles relatives à la tenue vestimentaire était considéré comme l’une des fautes sanctionnées par un avertissement. Par conséquent, alléguant qu’elle ne pouvait être sanctionnée que par un avertissement et un blâme, la requérante contesta la gravité de la sanction. Elle soutint également que la sanction dont elle avait fait l’objet n’était pas compatible avec les droits et libertés reconnus par la Convention européenne des Droits de l’Homme.
Entre-temps, le 3 septembre 1999, entra en vigueur la loi n
o
4455 prévoyant l’amnistie des sanctions disciplinaires prononcées contre les fonctionnaires et l’annulation des conséquences de telles sanctions.
Par un arrêt rendu le 9 décembre 1999, se fondant sur la loi n
o
4455, le Conseil d’Etat décida qu’il n’y avait pas lieu d’examiner le fond du pourvoi de la requérante, étant donné que toutes les sanctions infligées avaient été amnistiées et toutes leurs conséquences effacées.
Toutefois, se prévalant d’une possibilité offerte par la loi n
o
4455, le 16
février 2000, la requérante demanda la poursuite de son action et l’annulation du jugement du 27 avril 1999. En outre, elle sollicita la tenue d’une audience.
Par un arrêt rendu le 27 juin 2000 sans tenir d’audience, le Conseil d’Etat confirma le jugement du 27 avril 1999.
La Cour ne dispose pas de renseignements précis sur les suites de l’effacement des sanctions disciplinaires infligées à la requérante, mesure qui lui ouvre la possibilité d’être réintégrée dans ses fonctions. Toutefois, le dossier permet de comprendre que l’intéressée, qui invoque l’absence d’une convocation émanant de l’université, n’a pas présenté une telle demande.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
En vertu de l’article 19 provisoire de la loi n
o
657 sur les fonctionnaires (
Devlet Memurları Kanunu
) du 14 juillet 1965, publiée au
Journal officiel
le 23 juillet 1965, les fonctionnaires doivent respecter les règles relatives à la tenue vestimentaire définies par les lois, les circulaires et les règlements. Par ailleurs, en vertu de l’article 125, le non-respect par un fonctionnaire de telles règles est sanctionné par un avertissement. En cas de récidive, la sanction la plus lourde est infligée au fonctionnaire.
A l’époque des faits, l’article 5 du règlement sur la tenue vestimentaire du personnel travaillant dans les établissements publics (
Kamu Kurum ve kurulușlarında çalıșan personelin kılık-kıyafet yönetmeliği
), adopté le 17 juillet 1982 et publié au Journal officiel le 16
juillet 1982, disposait que
:
«
Femmes
La tenue est propre, correcte, repassée et simple
; les chaussures sont simples, à talon bas et cirées
; la tête est toujours nue sur le lieu de travail, les cheveux sont correctement coiffés et rassemblés
; les ongles doivent être coupés. Il est interdit de porter un pantalon, une chemise, une blouse ou un costume sans manche ou à col très ouvert. La jupe doit arriver au genou au moins et ne doit pas être fendue. Il est interdit de mettre des chaussures ouvertes (sandalettes).
Hommes
La tenue est propre, correcte, repassée et simple. Les chaussures sont simples et cirées
(...) La tête est toujours nue sur le lieu de travail. Il est interdit de porter la barbe et il faut se raser tous les jours (...) La cravate est obligatoire.
»
2.
L’article 4 du règlement sur la procédure disciplinaire des fonctionnaires et administrateurs des établissements de l’enseignement supérieur énumère les sanctions disciplinaires, à savoir l’avertissement, le blâme, l’interdiction d’exercer des fonctions administratives, la retenue sur salaire, la suspension de toute promotion, le fait d’être déclaré démissionnaire et la révocation. En vertu de l’article 5 g), le fait de ne pas respecter les règles relatives à la tenue vestimentaire est sanctionné par un avertissement. Selon l’article 15, en cas de récidive, la sanction la plus lourde est infligée au fonctionnaire.
3.
La loi n
o
4455 sur l’amnistie des sanctions disciplinaires infligées aux fonctionnaires et aux employés de l’Etat est entrée en vigueur le 3
septembre 1999. L’article 1 dispose notamment que les personnes ayant fait l’objet de sanctions disciplinaires avant le 23 avril 1999 seront amnistiées et les sanctions effacées de leur dossier administratif. L’article 2 de cette loi offre également aux justiciables la possibilité de demander la poursuite de leur action dans un délai d’un mois suivant l’entrée en vigueur de cette loi.
4.
L’article 17 provisoire de la loi n
o
2547 du 25 octobre 1990 dispose
:
«
Sous réserve de ne pas être contraire aux lois en vigueur, la tenue est libre dans les établissements d’enseignement supérieur.
»
1.
La requérante estime que l’interdiction qui lui est faite de porter le foulard dans le cadre de son activité d’enseignante viole son droit de manifester librement sa religion, tel que garanti par l’article 9 de la Convention. En particulier, elle soutient que le fait d’avoir été déclarée démissionnaire à l’issue d’une procédure disciplinaire en raison de son foulard islamique constitue une atteinte à ses droits garantis par les articles 8, 9 et 10 de la Convention.
2.
La requérante fait valoir par ailleurs que seules les enseignantes voilées ont été sanctionnées, alors que le règlement sur la tenue vestimentaire comporte plusieurs interdits qui ne sont pas respectés dans la pratique (par exemple la longueur des jupes, le port de sandalettes etc.). A ses yeux, de telles pratiques constituent une discrimination au sens de l’article
14 de la Convention combiné avec les articles 9 et 10. De même, elle dit avoir subi une discrimination fondée sur le sexe du fait que le précepte religieux portant sur le voile ne concerne que les femmes musulmanes. En effet, les hommes musulmans peuvent exercer leur profession sans aucune contrainte.
3.
La requérante se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement par les juridictions administratives du fait du manque d’indépendance et d’impartialité de ces tribunaux, dans la mesure où ces juridictions ont suivi les instructions émanant de l’exécutif et ont rendu des décisions contradictoires en l’espèce. En outre, elle soutient ne pas avoir bénéficié du principe du contradictoire et de l’égalité des armes dans la procédure consacrée à la rectification d’arrêt du fait que le Conseil d’Etat a refusé de procéder à la réouverture des débats. Elle invoque à cet égard l’article
6 de la Convention.
4.
La requérante soutient que les sanctions disciplinaires dont elle a fait l’objet enfreignent sans conteste le principe de légalité des peines, au sens de l’article 7 de la Convention, étant donné que le droit turc n’interdit pas le port du foulard islamique par une enseignante. A l’appui de son grief, elle se réfère à l’article 17 provisoire de la loi n
o
2547 du 25 octobre 1990.
5.
La requérante se plaint enfin que la mesure en question constitue une violation de son droit au respect de ses biens puisqu’elle s’est vue privée de son unique source de revenus et du bénéfice de la sécurité sociale. Elle invoque l’article 1 du Protocole n
o
1.
A.
Grief tiré de l’article 9 de la Convention
La requérante estime que l’interdiction qui lui est faite de porter le foulard dans le cadre de son activité d’enseignante viole son droit de manifester librement sa religion, tel que garanti par l’article 9 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi rédigées
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté (...) de religion
; ce droit implique la liberté (...) de manifester sa religion (...) individuellement ou collectivement, en public ou en privé, par le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites.
2.
La liberté de manifester sa religion (...) ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui, prévues par la loi, constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, à la sécurité publique, à la protection de l’ordre, de la santé ou de la morale publiques, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
La Cour relève tout d’abord que les sanctions disciplinaires infligées à la requérante ont été amnistiées à la suite de l’entrée en vigueur, le 3
septembre 1999, de la loi n
o
4455.Cependant, il s’avère que la requérante n’a pas demandé à être réintégrée dans ses fonctions d’enseignante, alors que cette loi lui ouvrait une telle possibilité. Nonobstant ces mesures favorables adoptées par les autorités, la Cour estime devoir poursuivre son examen, dans la mesure où la substance des griefs de l’intéressée se résume à la méconnaissance de son droit à la liberté de manifester sa religion en raison des règles portant sur la tenue vestimentaire des fonctionnaires. En effet, la requérante soutient que ces règles, qui lui imposent d’être nu-tête sur son lieu de travail, sont en contradiction avec ses convictions religieuses.
A la lumière de l’argumentation de la requérante, la Cour partira du principe que la réglementation relative à la tenue vestimentaire des fonctionnaires a constitué une ingérence dans l’exercice par l’intéressée de son droit de manifester sa religion, dans la mesure où celle-ci considère que le port du foulard islamique par les femmes musulmanes est une obligation religieuse (voir, dans le même sens,
Leyla Șahin c. Turquie
[GC], n
o
44774/98, § 78, 10 novembre 2005).
Il ne fait aucun doute que l’ingérence incriminée avait une base légale en droit turc, à savoir l’article 19 provisoire de la loi n
o
657 sur les fonctionnaires, complété par l’article 5 du règlement sur la tenue vestimentaire du personnel travaillant dans les établissement publics. Par ailleurs, aux termes des décisions des juridictions internes, la Cour est d’avis que la mesure peut passer pour avoir poursuivi des buts légitimes au sens de l’article 9 § 2
: la protection des droits et libertés d’autrui et la protection de l’ordre, ce qui n’est pas contesté par la requérante. Il reste à examiner si l’ingérence était «
nécessaire dans une société démocratique
».
1.
Principes pertinents
La liberté de pensée, de conscience et de religion, qui se trouve consacrée à l’article 9 de la Convention, représente l’une des assises d’une «
société démocratique
» au sens de la Convention. Cette liberté figure, dans sa dimension religieuse, parmi les éléments les plus essentiels de l’identité des croyants et de leur conception de la vie, mais elle est aussi un bien précieux pour les athées, les agnostiques, les sceptiques ou les indifférents. Il y va du pluralisme – chèrement conquis au cours des siècles – qui ne saurait être dissocié de pareille société. Cette liberté implique, notamment, celle d’adhérer ou non à une religion et celle de la pratiquer ou de ne pas la pratiquer (voir, entre autres,
Kokkinakis c. Grèce
, arrêt du 25 mai 1993, série
A n
o
260-A, p. 17, § 3, et
Buscarini et autres c. Saint-Marin
[GC], n
o
Si la liberté de religion relève d’abord du for intérieur, elle implique également celle de manifester sa religion individuellement et en privé, ou de manière collective, en public et dans le cercle de ceux dont on partage la foi. L’article
9 énumère les diverses formes que peut prendre la manifestation d’une religion ou conviction, à savoir le culte, l’enseignement, les pratiques et l’accomplissement des rites. L’article 9 ne protège toutefois pas n’importe quel acte motivé ou inspiré par une religion ou conviction. Il ne garantit pas toujours le droit de se comporter d’une manière dictée par une conviction religieuse et il ne confère pas aux individus agissant de la sorte le droit de se soustraire à des règles qui se sont révélées justifiées (
Leyla Șahin
, arrêt précité, § 121).
Ces principes s’appliquent également aux membres de la fonction publique
: s’il apparaît légitime pour l’Etat de soumettre ces derniers, en raison de leur statut, à une obligation de discrétion dans l’expression publique de leurs convictions religieuses, il s’agit néanmoins d’individus qui, à ce titre, bénéficient de la protection de l’article 9 de la Convention. Il revient donc à la Cour, en tenant compte des circonstances de chaque affaire, de rechercher si un juste équilibre a été respecté entre le droit fondamental de l’individu à la liberté de religion et l’intérêt légitime d’un Etat démocratique à veiller à ce que sa fonction publique œuvre aux fins énoncées à l’article 9 § 2 (voir,
mutatis mutandis
,
Vogt c. Allemagne
, arrêt du 26 septembre 1995, série A n
o
323, p. 26, § 53, et, également,
Rekvényi c.
Hongrie
[GC], n
o
25390/94,
§
1999-III). De même, lorsque se trouvent en jeu des questions sur les rapports entre l’Etat et les religions, sur lesquelles de profondes divergences peuvent raisonnablement exister dans une société démocratique, il y a lieu d’accorder une importance particulière au rôle du décideur national. Tel est notamment le cas lorsqu’il s’agit de la réglementation du port de symboles religieux dans les établissements d’enseignement (
Leyla Șahin
, arrêt précité, § 109). Dans ce contexte, dans les affaires
Leyla Șahin
précitée (§ 111) et
Dahlab
c. Suisse
((déc.)
n
o
‑
V), la Cour a considéré que, dans une société démocratique, l’Etat peut limiter le port du foulard islamique si cela nuit à l’objectif visé de protection des droits et libertés d’autrui et de l’ordre. En particulier, évoquant les décisions internes dans l’affaire
Dahlab
précitée, elle a mis l’accent sur l’importance du respect de la neutralité de l’enseignement public dans les établissements d’enseignement.
2.
Application de ces principes
La Cour relève que les règles relatives à la tenue vestimentaire des fonctionnaires s’imposent de manière égale à tous les fonctionnaires, quelles que soient leurs fonctions et leurs convictions religieuses. Elles impliquent que tout fonctionnaire, représentant de l’Etat dans l’exercice de ses fonctions, ait une apparence neutre afin de préserver le principe de la laïcité et celui de la neutralité de la fonction publique qui en découle. Selon ces règles, une fonctionnaire doit être nu-tête sur son lieu de travail.
Il ne fait aucun doute que la requérante a librement adhéré à ce statut de fonctionnaire. Enseignante à l’université et, en cette qualité, détentrice de l’autorité universitaire et représentante de l’Etat, elle ne peut ignorer les règles qui l’obligent à faire preuve de discrétion dans l’expression publique de ses convictions religieuses.
Par ailleurs, la Cour a toujours souligné que la sauvegarde du principe de laïcité constitue assurément l’un des principes fondateurs de l’Etat turc (
Leyla Șahin
, arrêt précité, § 114)
; c’est cet impératif qui est la considération primordiale à la base desdites règles et non des objections à une apparence liée aux convictions religieuses de la requérante. A ce sujet, la Cour rappelle avoir admis dans le passé qu’un Etat démocratique puisse être en droit d’exiger de ses fonctionnaires qu’ils soient loyaux envers les principes constitutionnels sur lesquels il s’appuie (
Vogt
, arrêt précité, p.
28, §
59).
En outre, la Cour prend note de l’affirmation de la requérante selon laquelle elle a porté son foulard jusqu’en 1998 sans qu’il y ait eu aucune intervention de la part de l’administration de l’université. Cependant, il est clair qu’une application moins stricte d’une règle existante en fonction d’un contexte donné ne la prive pas de ses justifications et ne la rend pas juridiquement non contraignante (
Leyla Șahin
, arrêt précité, §§ 95 et 120, et
Dahlab
, décision précitée).
La Cour tient également compte de la marge d’appréciation qu’il convient de laisser aux Etats en ce qui concerne les obligations des enseignants de l’enseignement public, suivant les niveaux de celui-ci (primaire, secondaire et supérieur). A cet égard, dans l’affaire
Dahlab
précitée, elle rappelle avoir considéré que les autorités genevoises, qui avaient adopté une mesure d’interdiction de porter le foulard à l’égard de M
me
Dahlab dans le cadre de son activité d’enseignante, n’avaient pas outrepassé leur marge d’appréciation, compte tenu du bas âge des enfants dont l’intéressée avait la charge et du principe de neutralité de l’enseignement primaire public. En l’espèce, la réglementation dont M
me
Kurtulmuș se plaint était justifiée par les impératifs liés aux principes de neutralité de la fonction publique, en particulier de l’enseignement public, et de laïcité. Au vu de la décision précitée et de l’arrêt
Leyla Sahin
, qui concernait la tenue vestimentaire des étudiantes à l’université (arrêt précité, § 116), la Cour considère que le choix quant à l’étendue et aux modalités d’une telle réglementation doit, par la force des choses, être dans une certaine mesure laissé à l’Etat concerné (
ibidem
, § 109). Les différences de réglementation entre les Etats peuvent ainsi passer pour entrer dans le champ de la marge d’appréciation en la matière.
A la lumière de ce qui précède et compte tenu de la marge d’appréciation des Etats contractants en la matière, la Cour conclut que l’ingérence litigieuse était justifiée dans son principe et proportionnée à l’objectif visé.
Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
B.
Griefs tirés des articles 6 et 7 de la Convention
La requérante invoque une violation des articles 6 § 1 et 7 de la Convention.
L’article 6 § 1 dispose notamment
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, (...)
»
L’article 7 § 1 de la Convention, dans sa partie pertinente, se lit comme suit
:
«
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d’après le droit national ou international. De même il n’est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l’infraction a été commise.
»
1.
Sur le manque d’indépendance et d’impartialité des tribunaux administratifs
La Cour observe que la requérante se plaint, en substance, de la solution retenue par les juridictions administratives, qui étaient appelées à trancher la légalité de la réglementation en question et des sanctions disciplinaires infligées. Elle rappelle avoir déjà eu l’occasion de se prononcer sur une question similaire soulevée par un requérant dans l’affaire
Saltuk c. Turquie
((déc.), n
o
31135/96, 28 août 1999). Elle a rejeté le grief au vu des garanties constitutionnelles et légales dont jouissent les juges siégeant dans les tribunaux administratifs, et de l’absence d’une argumentation pertinente qui aurait rendu sujettes à caution leur indépendance et leur impartialité. Tel est également le cas en l’espèce.
Il convient dès lors de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Sur l’absence de débats publics devant le Conseil d’Etat
La requérante se plaint que le Conseil d’Etat a délibéré sur sa demande de rectification d’arrêt sans donner à ses avocats la possibilité de s’exprimer oralement devant lui.
La Cour rappelle qu’elle a déjà jugé que l’absence de débats publics en deuxième ou troisième instance peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit, pourvu qu’il y ait eu une audience publique en première instance. Par ailleurs, la manière dont l’article 6 § 1 de la Convention s’applique aux cours d’appel ou de cassation dépend des particularités de la procédure en cause. Il faut prendre en compte l’ensemble du procès mené dans l’ordre juridique interne et le rôle qu’y ont joué les juridictions de cassation. Vu la spécificité du rôle joué par celles-ci, leur contrôle étant limité au respect du droit, un formalisme plus grand peut être admis à cet égard (
Levages Prestations Service c. France
, arrêt du 23 octobre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-V, pp. 1544-1545, §§ 45-48, et
K.D.B. c.
Pays-Bas
, arrêt du 27 mars 1998,
Recueil
1998-II, p. 630, § 38).
La Cour note qu’en l’espèce le recours tendant à obtenir l’annulation du jugement du 27 avril 1999 a été formé selon une procédure exceptionnelle instaurée par la loi n
o
4455, après que les différentes allégations de la requérante avaient été examinées par le tribunal administratif d’Istanbul. Ce dernier avait plénitude de juridiction pour se prononcer en l’espèce et avait tenu des débats publics auxquels le représentant de la requérante avait eu la possibilité de participer.
Par ailleurs, il convient de rappeler que le Conseil d’Etat était appelé à se prononcer uniquement sur la question de savoir si le juge de première instance avait commis des erreurs de droit et avait motivé sa décision de façon logique et correcte. Le débat susceptible d’intervenir au cours d’une audience devant le Conseil d’Etat dans son examen du recours formé par la requérante est particulièrement technique et ne porte que sur des moyens de droit, le débat au fond ayant été définitivement clos en première instance.
En conclusion, considérant la procédure dans son ensemble (voir,
mutatis mutandis
,
De
Jorio c. Italie
(déc.), n
o
73936/01, 6 mars 2003
et,
mutatis mutandis
,
Meftah et autres c. France
[GC], n
os
32911/96, 35237/97 et 34595/97, §§ 41-44, CEDH 2002
‑
VII), et compte tenu du rôle du Conseil d’Etat ainsi que du caractère de la demande en rectification d’arrêt, la Cour ne décèle aucune apparence de violation de l’article 6 de la Convention.
Il convient dès lors de rejeter cette partie de la requête pour défaut manifeste de fondement, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
3.
Sur l’article 7
La Cour note que cette disposition consacre le principe de la légalité des délits et des peines et prohibe également la rétroactivité de la loi pénale (
Kokkinakis
, arrêt précité, p. 22, § 52). Or, il ne fait aucun doute que les sanctions infligées à la requérante se situent dans le domaine disciplinaire et ne peuvent être qualifiées de peine résultant d’une condamnation au pénal. Par conséquent, l’article 7 n’est pas applicable en l’espèce.
Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doit être rejetée en application de l’article 35 § 4.
C.
Griefs tirés des articles 8, 10 et 14 de la Convention, ainsi que de l’article
1 du Protocole n
o
1
En ce qui concerne la prétendue atteinte au droit au respect de la vie privée de la requérante ainsi qu’à son droit à la liberté d’expression, la Cour ne discerne aucune apparence de violation des dispositions de la Convention, l’argumentation tirée de celles-ci n’étant que la reformulation du grief exprimé sur le terrain de l’article 9, au sujet duquel la Cour a conclu à l’absence d’apparence de violation.
En ce qui concerne le grief tiré de l’article 14 de la Convention, pris isolément ou combiné avec l’article 9, la Cour relève que la réglementation concernant le port du foulard islamique ne vise pas l’appartenance de la requérante à une religion ou au sexe féminin, mais poursuit notamment le but légitime de protection de l’ordre et des droits et libertés d’autrui, et a manifestement pour finalité de préserver le caractère laïque des établissements d’enseignement et le principe de neutralité de la fonction publique qui en découle. Par ailleurs, des règles analogues existent également à l’égard des hommes en vue d’assurer la discrétion dans l’expression de leurs convictions religieuses. Par conséquent, les considérations à l’appui des conclusions de la Cour selon lesquelles nulle violation ne peut être constatée au regard de l’article 9 de la Convention valent également pour le grief tiré de l’article 14, pris isolément ou combiné avec cette disposition.
Quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1, la Cour rappelle que les sanctions disciplinaires dont la requérante a fait l’objet ont été amnistiées. Par conséquent, rien dans le dossier ne permet de penser que l’intéressée n’a pas la possibilité d’être réintégrée dans ses fonctions d’enseignante.
Quoi qu’il en soit, selon la jurisprudence constante de la Cour, le revenu futur ne peut être considéré comme un «
bien
» que s’il a déjà été gagné ou s’il a fait l’objet d’une créance certaine. Or, la révocation d
’un
fonctionnaire et la perte de gains futurs qu’elle entraîne ne portent pas atteinte aux «
biens
» de l’intéressé (voir, entre autres,
Nazif Yavuz
c. Turquie
(déc.), n
o
69912/01, 27 mai 2004).
Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
J.-P.
Costa
Greffière
Président