TURCIA (solicitarea nr. 433899/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 23 martie 2006 DEFINIF 13/09/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă. În cauza Kur c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Türmen Biersan mei Tsatsa-Nikolovska Jaeger, Myjer, judecători și V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 2 martie 2006, rend que que, adoptat la această dată procedural La originea cauzei se află o cerere (n 43389/96) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Ismail Kur ( La 18 iunie 1998, în temeiul fostului articol 25 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului), reclamantul este reprezentat de dl Z. Sedef Özdoćan, avocată la Izmir. (1) din Protocolul nr. 1, din cauza întârzierii administrației de a plăti daune-interese. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr 11 la Convenție [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11]. Cererea a fost atribuită celei de-a doua secțiuni a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei [art. 27 alineatul (1) din Convenție] a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din regulament. Printr-o decizie din 20 mai 2003, Curtea a declarat cererea parțial inadmisibilă și a decis să comunice restul guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamantului, cât și guvernului au prezentat observații scrise privind fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. La 2 decembrie 1993, reclamantul, care se ocupa de meseria de șofer la Hotărârea Generală Administrație a orașului Tunceli, a fost arestat pentru acordarea de asistență unei organizații armate ilegale și a fost reținut până la 3 decembrie 1993, data la care tribunalul din Tunceli a decis să nu-l aresteze provizoriu pe reclamant. Procurorul Republicii a contestat această decizie. La 3 decembrie 1993, tribunalul corecțional din Tunceli a ordonat arestarea provizorie a reclamantului. Acesta a fost extins la 24 februarie 1994. 11. Procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului Tunceli l-a acuzat pe reclamant în temeiul articolului 169 din Codul Penal. În aprilie 1995, Curtea de Securitate a statului Tunceli l-a informat pe reclamant cu privire la această decizie la 8 iunie 1995. Reclamantul a intentat o acțiune în despăgubire în termenul de trei luni pentru daunele suferite ca urmare a arestării sale și a arestării sale provizorii și a solicitat 753 985 000 de lire turce pentru daune materiale și 2 500 000 000 de lire turce pentru daune morale 13. Printr-o hotărâre din 24 octombrie 1996, tribunalul d .Izmir, luând în considerare, de asemenea, o expertiză contabilă privind pierderea venitului reclamantului pentru perioada de detenție în cauză, a acordat acestuia 92 866 000 de lire turcești pentru prejudicii materiale și 150 000 000 de lire turcești pentru prejudicii morale. Ea a considerat că celelalte cereri ale reclamantului nu erau întemeiate și că celelalte pierderi nu erau dovedite. 14. La 18 noiembrie 1996, reclamantul s-a ocupat de casare pretinzând că hotărârea Tribunalului de Primă Instanță a respins o parte din cererile sale, fără a prezenta motivele acesteia. 15. La 3 iunie 1997, Curtea de Casație a confirmat hotărârea Tribunalului de Justiție. Suma acordată reclamantului era însoțită de dobânzi simple, cu o rată legală de 30% laan. 16. La 19 decembrie 1997, reclamantul a trimis dosarul la Hotărârea pentru execuții a lui Izmir. 17. La 7 iunie 1999, administrația a vărsat reclamantului o sumă totală de 523 800 000 de lire turcești. II. LEGĂTURA INTERNE PERTINENT 18. În conformitate cu Legea nr. 3095 din 4 decembrie 1984, rata dobânzii moratorii datorate pentru întârzierea decontării datoriilor de la ë ë ë ă a fost de 30 % la an la momentul faptelor. Această rată a fost mărită la 50% pentru anii 1998 și 1999. 19. În ceea ce privește datele economice, în 1996-1998, inflația în Turcia, măsurată de indicele prețurilor cu amănuntul, a fost de 82,8 % laan, în medie. Efectele inflației în Turcia sunt indicate pe indicii prețurilor cu amănuntul publicate de către Institutul de Statistică de Stat. Potrivit listei relevante, la mai mult de o inflație în iunie 1997 (data hotărârii Curții de Casație) a fost de În iunie 1999, indicii privind inflația au atins cifra de 80910,50 în funcție de VIOLAȚia ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL nr. 20. Reclamantul a reclamat întârzierea administrației de a plăti despăgubirile și rata dobânzii aplicate datoriilor statului. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 21. În lumina argumentelor părților, Curtea consideră că cererea ridică întrebări serioase de fapt și de drept, care necesită o examinare de fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nelegătură. Pe fond 22. Guvernul observă că suma acordată reclamantului de către instanța de judecată, ca daune-interese, era însoțită de dobânzi simple în vigoare la data faptelor. Într-adevăr, la 7 iunie 1999, administrația a plătit reclamantului o sumă suplimentară de 30% pentru perioada până la sfârșitul anului 1997) și de 50% (începând cu anul 1998, până la data plății). În consecință, reclamantul nu ar fi suferit nici un prejudiciu din cauza întârzierii administrației de a plăti în acest scop, din moment ce aceasta i-a fost plătită cu dobânzile simple moratorii în vigoare. 23. Reclamantul contestă această teză. 24. Curtea constată că instanțele naționale, prin decizia lor definitivă din 3 iunie 1997, au solicitat administrației să plătească o indemnizație pentru prejudicii materiale și morale suferite de reclamant din cauza detenției provizorii în cauză. Cu toate acestea, administrația nu a plătit în avans (mai mare decât dobânda de bază) ca, la 7 iunie 1999, să fie aproape doi ani mai târziu. 25. Curtea constată că, în cursul perioadei luate în considerare în speță, inflația în Turcia atingea 82,8 % laan (punctul 19 de mai sus). Or, în temeiul Legii nr. 3095, rata dobânzii moratorii aplicată creanțelor reclamantului s mai mică de 30 % până la 1 ianuarie 1998 și apoi, începând cu această dată, la 50 % laan. 26. În opinia Curții, un astfel de decalaj între valoarea creanței reclamantului la data hotărârii Curții de Casație și valoarea sa la momentul regulamentului său efectiv a făcut obiectul unui prejudiciu important reclamantului (a se vedea mutatis mutandis, Akkușc. Turcia, Hotărârea din 9 iulie 1997, Rec., 1997 IV). C a fost acest decalaj, care poate fi atribuit numai obligațiilor administrative, care determină Curtea să considere că reclamantul a trebuit să suporte o sarcină exorbitantă în speță. 27. În consecință, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. II. PE LEGĂTURA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIA 28. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat-o, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Daune 29. Reclamantul solicită 1 733 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și 6 577 EUR pentru daune morale. 30. Guvernul contestă aceste pretenții. 31. În lumina jurisprudenței Curții în materie ( Akkuș, menționat anterior) și care a efectuat propriile calcule în lumina datelor economice relevante de care dispune (punctul 19 de mai sus), Curtea acordă reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, 1 260 EUR. 32. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea consideră că, în circumstanțele din speță, constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă. Comisioane și cheltuieli de judecată 33. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a celor efectuate în fața Curții. 34. Guvernul consideră că această sumă este excesivă. 35. Având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile care decurg din jurisprudența sa, Curtea acordă în mod echitabil suma de 1 000 EUR drept cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interese moratorii 36. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la dobândă a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă; A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. A declarat că constatarea încălcării oferă în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant A declarat că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în noi cărți turcești la rata aplicabilă la data Regulamentului nr. 1 260 EUR (mii de două sute șaizeci de euro) pentru daune materiale; ii. 1 000 EUR (mii de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, iii. orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele respective, începând cu data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 23 martie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele
TROISIÈME SECTION
KUR c. TURQUIE
(Requête n
o
43389/98)
ARRÊT
23 mars 2006
13/09/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Kur c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
R.
Türmen
,
C.
Bîrsan
,
M
mes
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
R.
Jaeger,
M.
E.
Myjer,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 2 mars 2006,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
43389/98) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet État, M.
Ismail Kur («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 18 juin 1998 en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») n’a pas désigné d’agent pour la procédure devant la Cour.
3.
Le requérant alléguait en particulier la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1, en raison du retard de l’administration à payer des dommages-intérêts.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 20 mai 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer le restant au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire.
7.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
8.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article
59
§
1 du règlement).
I.
9.
Le requérant est né en 1950 et réside à İzmir.
10.
Le 2 décembre 1993, le requérant, qui exerçait le métier de chauffeur auprès de la direction générale de l’administration de la ville de Tunceli, fut arrêté pour avoir prêté assistance à une organisation armée illégale. Il fut placé en garde à vue jusqu’au 3 décembre 1993, date à laquelle le tribunal d’instance de Tunceli décida de ne pas mettre le requérant en détention provisoire. Le procureur de la République contesta cette décision. Le 3
décembre 1993, le tribunal correctionnel de Tunceli ordonna la mise en détention provisoire du requérant. Celui-ci fut élargi le 24 février 1994.
11.
Le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État de Tunceli inculpa le requérant en vertu de l’article 169 du code pénal. Le 7
avril 1995, la cour de sûreté de l’État de Tunceli acquitta le requérant. Cette décision lui fut notifiée le 8 juin 1995.
12.
Le requérant intenta une action en dommages-intérêts dans le délai de forclusion de trois mois, pour le dommage subi en raison de sa garde à vue et de sa mise en détention provisoire. Il demanda 753 985 000 livres turques pour dommage matériel et 2 500 000 000 livres turques pour dommage moral.
13.
Par un arrêt du 24 octobre 1996, la cour d’assises d’Izmir, tenant aussi compte d’une expertise de comptabilité sur la perte de revenus du requérant pour la période de détention en cause, accorda à celui-ci 92
866
000 livres turques pour préjudice matériel et 150 000 000 livres turques pour préjudice moral. Elle estima que les autres demandes du requérant n’étaient pas fondées et que les autres pertes alléguées n’étaient pas prouvées.
14.
Le 18 novembre 1996, le requérant se pourvut en cassation en prétendant que l’arrêt de la cour d’assises avait rejeté une partie de ses demandes, sans en exposer les motifs.
15.
Le 3 juin 1997, la Cour de cassation confirma l’arrêt de la cour d’assises. La somme accordée au requérant était assortie d’intérêts moratoires simples au taux légal de 30 % l’an.
16.
Le 19 décembre 1997, le requérant fit transmettre le dossier à la direction des exécutions d’Izmir.
17.
Le 7 juin 1999, l’administration versa au requérant l’indemnité majorée d’intérêts moratoires simples de 30 % (pour la période allant jusqu’à la fin de l’année 1997) et de 50% (pour les années 1998 et 1999), soit une somme totale de 523 800 000 livres turques.
II.
18.
En vertu de la loi n
o
3095 du 4 décembre 1984, le taux des intérêts moratoires dûs pour le retard dans le règlement des dettes de l’Etat était de 30 % l’an à l’époque des faits. Ce taux fut augmenté à 50% pour les années 1998 et 1999.
19.
Quant aux données économiques, en 1996-1998, l’inflation en Turquie, mesurée par l’indice des prix de détail, était de 82,8
% l’an en moyenne. Les effets de l’inflation en Turquie sont indiqués sur les indices des prix de détail publiés par l’Institut des statistiques de l’État. D’après la liste pertinente, l’indice de l’inflation au mois de juin 1997 (date de l’arrêt de la Cour de cassation) était de «
26192,90
», les indices de l’inflation au mois juin 1999 (date de versement de l’indemnité) atteignaient le chiffre de «
80910,50
».
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
1
20.
Le requérant dénonce le retard de l’administration à payer les dommages-intérêts et le taux d’intérêt appliqué aux dettes de l’État. Il invoque l’article 1 du Protocole n
o
1, rédigé comme suit
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
21.A la lumière des arguments des parties, la Cour estime que la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen de fond. Il s’ensuit qu’elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
B.
Sur le fond
22.
Le Gouvernement fait observer que la somme accordée au requérant par la cour d’assises, au titre de dommages-intérêts, était assortie d’intérêts moratoires simples en vigueur à l’époque des faits. En effet, le 7 juin 1999, l’administration a versé au requérant l’indemnité majorée de 30 % pour la période allant jusqu’à la fin de l’année 1997) et de 50 % (à partir de l’année 1998, jusqu’à la date de paiement). Par conséquent, le requérant n’aurait subi aucun préjudice du fait du retard de l’administration à payer l’indemnité en question, puisqu’elle lui était versée avec les intérêts moratoires simples en vigueur.
23.
Le requérant conteste cette thèse.
24.
La Cour constate que les juridictions nationales, par leur décision définitive du 3 juin 1997, enjoignirent à l’administration de payer une indemnité au titre de préjudices matériel et moral subis par le requérant en raison de sa détention provisoire en question.
Toutefois, l’administration n’a payé l’indemnité (majorée d’intérêts moratoires simple) que le 7 juin 1999, soit près de deux ans plus tard.
25.
La Cour note que, pendant la période considérée en l’espèce, l’inflation en Turquie atteignait 82,8
% l’an (paragraphe 19 ci-dessus). Or, en vertu de la loi n
o
3095, le taux des intérêts moratoires appliqué aux créances du requérant s’élevait à 30
% jusqu’au 1
er
janvier 1998 puis, à compter de cette date, à 50
% l’an.
26.
De l’avis de la Cour, un tel décalage entre la valeur de la créance du requérant à la date de l’arrêt de la Cour de cassation et sa valeur lors de son règlement effectif a fait subir au requérant un préjudice important (voir,
mutatis mutandis,
Akkuș c. Turquie
, arrêt du 9 juillet 1997,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
IV). C’est ce décalage, attribuable aux seuls manquements de l’administration, qui amène la Cour à considérer que
le requérant a eu à supporter une charge exorbitante en l’espèce.
27.
En conséquence, il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
28.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
29.
Le requérant réclame 1
733 euros (EUR) pour préjudice matériel et 6
577 EUR pour dommage moral.
30.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
31.
A la lumière de la jurisprudence de la Cour en la matière (
Akkuș
, précité) et ayant procédé à son propre calcul à la lumière des données économiques pertinentes dont elle dispose (paragraphe 19 ci-dessus), la Cour accorde au requérant, au titre de dommage matériel, 1 260 EUR.
32.
Quant au préjudice moral, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante.
B.
Frais et dépens
33.
Le requérant demande également 1 500 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et ceux encourus devant la Cour.
34.
Le Gouvernement estime que cette somme est excessive.
35.
Compte tenu des éléments en sa possession et des critères qui se dégagent de sa jurisprudence, la Cour octroie en équité la somme de 1
000
EUR à titre de frais et dépens.
C.
Intérêts moratoires
36.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable ;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1
;
3.
Dit
que le constat de violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant
;
4.
Dit
a)
que l
’
État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement
:
i.
1 260 EUR (mille deux cent soixante euros) pour dommage matériel ;
ii.
1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens,
iii.
tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur lesdites sommes
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 mars 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président