ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2251/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ la 26 noiembrie 2002, reclamanta B.M. a solicitat anularea hotărârii nr. 3499 din 8 noiembrie 2002 a Casei Județene de Pensii Satu Mare și recunoașterea în favoarea ei a calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a născut în perioada refugiului părinților și în mod greșit, nu s-a luat în considerare prevederile art. 7 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia drepturile copilului se nasc de la data concepției, iar persoanele care nu pot beneficia de prevederile acestei legi, sunt expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința nr. 32/CA/2003 – P din 13 ianuarie 2003, a admis cererea formulată de reclamantă a anulat hotărârea nr. 3499 din 8 noiembrie 2002 emisă de Casa Județeană de Pensii Satu Mare și a obligat pârâta să recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a dobândit statutul de refugiat la data nașterii, iar dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 31/1954 care se referă la capacitatea de folosință, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece potrivit Legii nr. 189/2000, drepturile patrimoniale din acest act normativ se nasc numai de la data depunerii cererii, cu condiția ca persoana să fi avut statutul de refugiat în perioada limitativ și expres prevăzute în art. 1 din lege și anume, septembrie 1940 – martie 1945. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Casa Județeană de Pensii Satu Mare, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de casare, recurenta a susținut că nu beneficiază de prevederile acestui act normativ, copiii care s-au născut în perioada de strămutare a părinților, întrucât în O.G. nr. 105/1999, cu modificările ulterioare aduse prin Legea nr. 189/2000 și respectiv, prin Legea nr. 367/2001, nu se face vorbire de persoanele care s-au născut în timpul în care părinții au fost strămutați sau refugiați. Recursul nu este fondat. În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului. Drepturile și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. din C. fam., texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ. Argumentul dedus de recurentă din invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin pricinii. Soluția, ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa. Față de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 32/CA/2003 - P din 13 ianuarie 2003 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2003.