ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2251/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe calea

contenciosului administrativ la 26 noiembrie 2002, reclamanta B.M. a solicitat

anularea hotărârii nr. 3499 din 8 noiembrie 2002 a Casei Județene de Pensii

Satu Mare și recunoașterea în favoarea ei a calității de beneficiară a Legii

nr. 189/2000.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că s-a născut în perioada refugiului părinților și în mod greșit, nu s-a

luat în considerare prevederile art. 7 din Decretul nr. 31/1954, potrivit

căruia drepturile copilului se nasc de la data concepției, iar persoanele care

nu pot beneficia de prevederile acestei legi, sunt expres și limitativ

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința

nr. 32/CA/2003 – P din 13 ianuarie 2003, a admis cererea formulată de

reclamantă a anulat hotărârea nr. 3499 din 8 noiembrie 2002 emisă de Casa

Județeană de Pensii Satu Mare și a obligat pârâta să recunoască reclamantei

calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că reclamanta a dobândit statutul de refugiat la data nașterii,

iar dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 31/1954 care se referă la capacitatea

de folosință, nu sunt aplicabile în prezenta cauză, deoarece potrivit Legii nr.

189/2000, drepturile patrimoniale din acest act normativ se nasc numai de la

data depunerii cererii, cu condiția ca persoana să fi avut statutul de refugiat

în perioada limitativ și expres prevăzute în art. 1 din lege și anume,

septembrie 1940 – martie 1945.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs Casa Județeană de Pensii Satu Mare, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de casare, recurenta a

susținut că nu beneficiază de prevederile acestui act normativ, copiii care

s-au născut în perioada de strămutare a părinților, întrucât în O.G. nr.

105/1999, cu modificările ulterioare aduse prin Legea nr. 189/2000 și

respectiv, prin Legea nr. 367/2001, nu se face vorbire de persoanele care s-au

născut în timpul în care părinții au fost strămutați sau refugiați.

Recursul nu este fondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C.

fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor

părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui

domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică

a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe cu

privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație,

inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. din C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al

minorului din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților

care-l au în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor

legii.

Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin

asumarea raționamentului propus de recurent, că un minor, mai ales de o vârstă

foarte fragedă nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi,

este eronată și nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice și

bunelor moravuri - art. 5 C. civ.

Argumentul dedus de recurentă din

invocarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, este străin

pricinii.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 32/CA/2003 - P din

13 ianuarie 2003 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 iunie 2003.