ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4640/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 20 septembrie 1999 reclamanta SC Compania Națională de Transporturi Aeriene Române – TAROM SA București, a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 2021 din 8 septembrie 1999 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, a hotărârii nr. 151411/1997 a aceleiași autorități și a procesului-verbal nr. 2645/1997 al Direcției Generale a Controlului Financiar de Stat . S-a solicitat, de asemenea, obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea sumelor de 230.898.733 lei și de 115.449.367 lei plătite de reclamantă în procedura prealabilă cu titlu de taxe de timbru, plus celelalte cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că: organele fiscale au reținut fără temei că dispozițiile contractului încheiat cu firma A. au ca obiect transferul de tehnologie (know-how), în realitate acesta fiind un contract de servicii de consultanță; T.V.A,. aferentă sumei de 673.636,46 dolari SUA, plătită prin compensare pentru serviciile prestate de A., s-a achitat în termen, majorările de întârziere nefiind datorate; T.V.A.

pentru revista PROFILE a fost corect calculată, aceasta fiind o publicație periodică de profil, specific activității desfășurate de Compania TAROM, turism și cultură, iar nu o revistă de publicitate și reclamă; acordarea unor reduceri de tarife sau gratuități pentru transportul aerian al unor categorii de persoane, ține de politica reclamantei în domeniul comercial, aceasta respectând dispoziția I.A.T.A.; este nelegală obligarea la plata sumei de 46.814,39 dolari SUA în temeiul art. 18 din Legea nr. 87/1994, iar Ministerul Finanțelor nu s-a pronunțat pe acest capăt de cerere. Prin sentința civilă nr. 1549/1999 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, acțiunea a fost admisă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recursuri pârâtele Direcția Generală a Finanțelor Publice București și Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea recursului declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București s-a arătat că: instanța, în mod eronat, a calificat contractul încheiat de reclamantă cu A. drept contract de consultanță, contractul fiind în realitate un contract de know-how; sunt aplicabile dispozițiile art. 12 alin. (2) din Convenția pentru evitarea dublei impuneri încheiată cu Austria; în mod eronat instanța a reținut că momentul de la care curg majorările de întârziere, este cel al expirării acordului asupra cuantumului creanțelor și asupra închiderii operațiunilor, deoarece, conform legislației în vigoare la acea dată, până la 27 noiembrie 1996, conform H.G.

nr. 809/1005, T.V.A. trebuia achitată concomitent cu plata facturilor pentru A., și ulterior, conform H.G. nr. 1178/1996, reclamanta era obligată să înscrie T.V.A. în decontul lunar, la primirea facturii de la prestatorul extern; revista PROFILE este o revistă de publicitate și reclamanta trebuia să colecteze T.V.A. prin aplicarea cotei de 18%, conform excepției menționate la art. unic pct. 2 din O.G. nr. 2/1996; rezoluția nr. 788 a I.A.T.A.

are caracter de recomandare și nu obligă în nici un fel pe reclamantă să acorde bilete de transport aerian gratuite sau cu reducere, iar potrivit art. 1 din Legea nr. 30/1991, organul de control nu și-a depășit competența, deoarece Ministerul Finanțelor verifică respectarea reglementărilor financiar-contabile în activitatea desfășurată de agenții economici; prin decizia nr. 2021 bis din 23 septembrie 1999 s-a rectificat decizia nr. 2021 din 8 septembrie 1999 în ce privește suma de 46.814,39 dolari SUA, sancțiune contravențională; conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 105/1997, taxele de timbru nu puteau fi restituite în totalitate. Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 11 C. proc.

civ. Ministerul Finanțelor Publice, în motivarea recursului , întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a arătat că: revista PROFILE este de reclamă și publicitate, iar contractul încheiat cu firma A. este un contract de know-how. Prin decizia nr. 32/2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, pronunțată în dosarul nr. 1575/2000, au fost constatate nule recursurile declarate de pârâți, întrucât, potrivit art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 C. proc. civ., în vigoare la data soluționării cauzei, recursurile nu au fost motivate în termen legal. Prin decizia nr. 1375/2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, a fost admisă contestația în anulare formulată de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, s-a desființat decizia nr. 32/2001 a aceleiași instanțe și s-a fixat termen pentru soluționarea recursului declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

Judecând recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice București, în urma admiterii contestației în anulare, Curtea constată că sentința este legală și temeinică pentru majoritatea capetelor de cerere formulate, cu excepția ultimei cereri, care formează temeiul penultimului motiv de recurs (al șaselea motiv de recurs). Referitor la suma de 46.814,39 dolari SUA, reprezentând dublul sumei (menționate la pct. 3 lit. b), Cap. II, pg.

6 din procesul-verbal nr. 2645/1997), sancțiune aplicată în baza art. 18 din Legea nr. 87/1994, se constată că Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia nr. 2021 bis din 23 septembrie 1999, a îndreptat eroarea materială strecurată în decizia nr. 2021 din 8 septembrie 1999, privind cuantumul sancțiunii reprezentând o sumă egală cu impozitul pe redevențe aferent plăților către firma A., stabilind că suma de plată căreia a fost exonerată petenta, este de 46.814,39 dolari SUA și nu de 130.286,06 dolari SUA, cum din eroare s-a menționat în decizia din 8 septembrie 1999. Având în vedere această împrejurare, instanța de fond nu avea temei să anuleze actele atacate și pentru suma de 46.814,39 dolari SUA, sumă egală cu impozitul pe redevențe, aferent plăților către firma A.. În partea referitoare la acest aspect sentința va fi modificată.

Celelalte motive de recurs sunt nefondate. În ce privește obligarea reclamantei la plata sumei de 130.286,06 dolari SUA, impozit aferent plătitor către firma A. și de 126.207,31 dolari SUA, majorări de întârziere aferente, Curtea reține următoarele (primele două motive de recurs). Contractul intervenit între părți este intitulat „contract de servicii de consultanță”. La art. 1 din contract se prevede expres că firma A. va presta servicii de consultanță în metode de management. Din coroborarea art. 2 și 4 din contract rezultă că transferul de tehnologie (know-how) ar fi o activitate posibilă desfășurată de A., alături de activitatea principală de servicii de consultanță. Această activitate posibilă, probabilă, de know-how, nu se regăsește, însă, în cuprinsul art. 3 din contract, care face trimitere la anexa B, cea care cuprinde expres domeniile de consultanță prestate în favoarea TAROM.

Așadar, activitatea desfășurată de A. în baza contractului, în favoarea TAROM, a fost de consultanță în metode de management, iar transferul de tehnologie (know-how) a fost integrat în contract ca o activitate ce ar fi putut fi desfășurată dacă ar fi fost cerută în mod real de beneficiar și ar fi fost cuprinsă în anexa B sau în altă anexă a contractului. Având în vedere natura serviciilor efectiv prestate către TAROM, acesta nu avea obligația de a plăti impozit. Serviciile de consultanță în metode de management, prestate de A., nu se regăsesc printre cele enumerate de art. 12 din Convenția pentru evitarea dublei impuneri încheiate cu Austria, ratificată prin Decretul nr. 254/1978 și nu pot fi impozitate, conform art. 22 din aceeași Convenție, decât în Austria, unde este rezidentă fiscal firma A. Activitatea de consultanță în metode de management a devenit impozabilă în România de la 1 ianuarie 1998, prin O.G.

nr. 47/1997, ulterior perioadei controlate prin procesul-verbal contestat. Referitor la suma de 12.954.250 lei reprezentând majorări de întârziere aferente T.V.A. pentru plățile către firma A. (al treilea motiv de recurs), se constată că instanța de fond a dat o apreciere corectă actelor dosarului. Operațiunile de înregistrare și decontare INTERLINE (efectuate în baza unui Acord INTERLINE) s-au finalizat prin plata prin compensare între companiile aeriene, care a avut loc în momentul exprimării acordului asupra cuantumului creanțelor și asupra închiderii operațiunilor prin adresa nr. DF/2542 din 16 iunie 1997 a TAROM. Înregistrarea în contabilitate a obligațiilor INTERLINE nu implică și realizarea efectivă a plăților.

Extrasele de cont schimbate între companiile, părți ale Acordului INTERLINE, nesemnate de persoana autorizată în TAROM să dispună efectuarea plăților, nu reflectă plăți efective, ele constituind doar înregistrarea contabilă a obligațiilor TAROM către A.U.A., în care sunt incluse și facturi emise de A., precum și înregistrarea contabilă a creanțelor TAROM față de A.U.A. Această situație este dovedită și cu scrisoarea comună a A.U.A. și A. din data de 7 mai 1997, prin care acestea au solicitat confirmarea definitivă de către TAROM a cuantumului obligațiilor de plată reciproce cumulate în perioada 1993 – 1996. Ca urmare, TAROM a întocmit decizia nr. DF/2542 din 16 iunie 1997, moment la care a avut loc plata prin compensare a datoriilor reciproce și de la care încep să curgă majorările de întârziere pentru T.V.A.

Cum până la data de 16 iunie 1997 nu există plăți efectuate în baza Acordului INTERLINE, majorările de întârziere în cuantum de 12.954.250 lei nu sunt datorate de reclamantă. În ce privește suma de 25.970.696 lei reprezentând T.V.A., aferentă serviciilor de publicitate în revista PROFILE (al patrulea motiv de recurs), Curtea reține următoarele : Revista PROFILE, conform adresei din data de 29 septembrie 1997 emisă de Centrul Național de Numerotare Standardizată (ISBN – SSN – CIP) din cadrul Bibliotecii Naționale a României – Ministerul Culturii, organul de specialitate competent în domeniul clasificării publicităților din România, este o publicație periodică cu profil specific activității desfășurate de Compania TAROM, turism și cultură și nu are caracterul unei publicații de reclamă.

Informațiile cuprinse în revistă, conform O.G. nr. 21/1992 privind Normele privind protecția consumatorului, sunt necesare pentru pasagerii TAROM și obligatorii pentru compania aeriană, ca furnizor de transporturi aeriene, pasageri și mărfuri. Prin revistă sunt informați numai pasagerii TAROM și nu restul populației, Inflight Magazin nefiind destinat comercializării sau angrenării sale în procedee de publicitate. Referitor la obligarea TAROM la recuperarea sumei de 100.200 dolari SUA de la beneficiarii biletelor de călătorie aeriană acordate gratuit sau cu reducere (al cincilea motiv de recurs), Curtea constată că soluția instanței de fond este corectă. Într-adevăr, organul de control și-a depășit atribuțiile stabilite prin Legea nr. 39/1991, atribuții care, în esență, constau în verificarea îndeplinirii obligațiilor către stat a agentului economic și nicidecum în verificarea politicii comerciale a acestuia.

TAROM este membră a Asociației Internaționale a Transporturilor Aeriene (I.A.T.A.) care are ca scop crearea unui cadru organizatoric operativ unitar al activității de transport aerian, în care sunt cuprinse majoritatea companiilor aeriene din aproape toate țările. Reglementările emise de I.A.T.A. nu pot fi obligatorii pentru companiile aeriene membre. Rezoluțiile I.A.T.A. au caracter de norme de recomandare însă, în măsura în care nu sunt respectate fără a avea motive temeinice, membrii respectivi sunt excluși din organizație, situație ce atrage discreditarea internațională a lor. Acesta este și temeiul pentru care TAROM, în cadrul politicii sale comerciale, a respectat Rezoluția nr. 788 a I.A.T.A.

și a acordat bilete de transport aerian gratuite sau cu reducere unor persoane juridice, situație care nu este interzisă prin nici o normă legală. Cele două societăți comerciale vizate de actul de control, SC A.R. SRL și SC L. SRL, au ca activitate asigurarea de servicii pentru companiile aeriene care operează pe Aeroportul Internațional Otopeni, iar TAROM SA este asociat fondator al acestora. În ce privește obligarea Ministerului Finanțelor Publice la restituirea taxelor de timbru achitate în procedura prealabilă jurisdicțional administrativă (ultimul motiv de recurs), soluția instanței de fond este conformă dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, recursul Direcției Generale a Finanțelor Publice București va fi admis numai pentru penultimul motiv de recurs (al șaselea), restul motivelor de casare nefiind întemeiate, astfel cum s-a analizat mai sus.

Ca urmare, sentința se va modifica în sensul că se va înlătura dispoziția din sentință privind anularea actelor contestate pentru suma de 46.814,39 dolari SUA, la care reclamanta a fost obligată în baza art. 18 din Legea nr. 87/1994, având în vedere că, printr-o decizie de rectificare, Ministerul Finanțelor Publice a constatat că reclamanta a fost exonerată deja de la plata acestei sume. Restul dispozițiilor sentinței vor fi menținute. De precizat că recursul Ministerului Finanțelor Publice a fost soluționat prin decizia nr. 32/2001 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, care nu a fost anulată prin decizia nr. 1375/2001 a aceleiași instanțe, decât în ce privește recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București împotriva sentinței nr. 1549 din 20 decembrie 1999 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Modifică sentința atacată, în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamanta SC Compania Națională de Transporturi Aeriene Române TAROM SA București. Înlătură dispoziția din sentință privind anularea actelor contestate pentru suma de 46.814,39 dolari SUA la care reclamanta a fost obligată în baza art. 18 din Legea nr. 87/1994. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2003.