ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5102/2003

Asupra

recursului în anulare  de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea  înregistrată la data

de 22 decembrie 2000 sub nr. 25037 pe rolul Judecătoriei Iași B.V. în

contradictoriu cu Tribunalul Iași și Ministerul Justiției a solicitat instanței

ca prin hotărârea pe  care o va pronunța să oblige pe pârâți la plata sumei de

750.000 lei reprezentând impozit reținut nelegal din sumele primite cu titlu de

compensare a chiriei pentru perioada septembrie – octombrie 2000.

În motivarea cererii reclamantul a

arătat că în calitate de magistrat beneficiază, în conformitate cu dispozițiile

art. 40 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 de compensare din fonduri bugetare a

valorii chiriei stabilite pe baza unui contract de închiriere, încheiat în

condițiile legii, întrucât nu deține o locuință proprietate personală în

localitatea unde își desfășoară activitatea.

Se mai susține că reținerea

impozitului se întemeiază pe o interpretare greșită a O.G. nr. 73/1999.

Prin încheierea nr. 1541 a Curții

Supreme de Justiție, secția civilă, din 13 martie 2001, s-a admis cererea

formulată de către pârâtul Tribunalul Iași și s-a strămutat judecarea cauzei la

Judecătoria Bacău.

Judecătoria Bacău prin sentința

civilă nr. 5130 din 29 august 2001, a admis acțiunea și a obligat pe pârâți la

plata sumei de 1.043.900 lei reținută cu titlu de impozit pe chirie,

reclamantului.

Această soluție a fost menținută

prin decizia civilă nr. 2092 din 6 decembrie 2001 a Curții de Apel Bacău în

urma respingerii ca nefondat a recursului formulat de Ministerului de Justiție.

Pentru a pronunța aceste hotărâri

instanțele au reținut că drepturile acordate conform  art. 40 alin. (1) din

Legea nr. 50/1996 modificată și completată constituie o formă de sprijin a

magistraților, cu caracter social și nu sunt supuse impozitării, fiind incluse

în categoria veniturilor neimpozabile potrivit art. 5 lit. a) din O.G. nr.

73/1999 referitoare la impozitul pe venit.

Împotriva acestor hotărâri, în

temeiul prevederilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ., Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a promovat recurs în

anulare considerând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea

ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Prin decizia nr. 1595 din 19 aprilie

2002 Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare, a casat decizia

nr. 2092 din 6 decembrie 2001 a Curții de Apel Bacău și a trimis cauza la

Tribunalul Bacău pentru competentă soluționare a recursului reținând un motiv

de ordine publică respectiv că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea

normelor de competență materială prevăzute de art. 2 pct. 3 C. proc. civ.

Tribunalul Bacău prin decizia civilă

nr. 2001 din 19 august 2002 a respins ca nefondat recursul declarat de

Ministerul Justiției, considerând în esență că veniturile de care magistrații

beneficiază pentru compensarea chiriei se includ în categoria menționată în

art. 5 lit. a) din O.G. nr. 73/1999.

În conformitate cu prevederile art.

27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, la cererea

Ministrului Justiției a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile

nr. 5130 din 29 august 2001 a Judecătoriei Bacău și a deciziei civile nr. 2001

din 19 august 2002 a Tribunalului Bacău, considerând că aceste hotărâri au fost

pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei pe fond.

Se susține în esență că instanțele

au dat o interpretare greșită a legii, respectiv a art. 5 din O.G. nr. 73/1999,

care se referă strict și limitativ la veniturile care nu sunt impozabile, iar

la  lit. a) a acestui articol sunt reglementate formele de sprijin sau

despăgubire a persoanelor aflate în dificultate sau care au suferit daune

morale ori de altă natură, independent de voința lor, care nu sunt acordate în

cadrul unui contract de muncă.

În consecință, se susține, sumele

reprezentând compensarea chiriilor constituie un venit realizat de magistrat în

raporturile juridice de muncă „un avantaj” în raport cu orice altă persoană

lipsită de locuință, care ar fi nevoită, închiriind un spațiu, să achite chiria

din venituri proprii.

Prin acest „avantaj” se creează

persoanei beneficiare un venit suplimentar care trebuie impozitat conform art.

6 din Normele metodologice date în aplicarea art. 24 din O.G. nr. 73/1999.

Recursul în anulare este fondat.

Astfel este de reținut că în

conformitate cu p revederile art. 39 pct. 3 din Legea nr. 50 din 21 iunie 1996

(forma inițială) „în cazul în care nu se poate asigura locuință de serviciu,

mutarea în altă localitate a magistraților se face cu compensarea chiriei

stabilite pe bază de contract de închiriere, în condițiile legii, până la

asigurarea unei locuințe”. Art. 9 din O.G. nr. 73/1999 dispune ca în

categoriile ce se supun impozitului pe venit „se cuprind și orice avantaje în

bani și/sau în natură primite de o persoană fizică, cu titlul gratuit sau cu

plată parțială”.

Aceeași ordonanță, în art. 5, arată

care nu sunt venituri impozabile și nu se impozitează, enumerându-le la lit. a)

– m); în aceste categorii de venituri sunt reprezentate fie forme de protecție

socială, fie moduri de despăgubire a persoanelor aflate în dificultate.

În consecință sumele primite pentru

compensarea chiriilor acordate în temeiul Legii nr. 50/1996, sunt „avantaje în

bani” și nu o formă de protecție socială deci sunt sume impozabile.

Instanțele de fond și recurs au

interpretat greșit prevederile legale mai înainte menționate considerând că

aceste sume fac parte din categoria veniturilor neimpozabile.

De reținut de asemenea că

prevederile art. 39 alin.  (3) din Legea nr. 50/1996 republicată astfel cum a

fost modificată și completată prin O.G. nr. 83/2000, nu pot constitui temei

juridic al reconstituirii retroactive a impozitului, aceasta operând de la data

de 1 noiembrie 2000, legea neputându-se aplica retroactiv.

Astfel fiind văzând și dispozițiile

art. 314 C. proc. civ., urmează a admite recursul în anulare pentru

considerentele mai înainte arătate și a casa hotărârile criticate și, pe fond,

a respinge acțiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei civile nr. 2001 din 19 august 2002 a Tribunalului Bacău și a

sentinței civile nr. 5130  din 29 august 2001 a Judecătoriei Bacău, pe care le

casează și pe fond respinge acțiunea formulată de B.V., ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie    2003.