ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2600/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 5047 din 22 august 2001, Judecătoria Bacău a admis în parte acțiunea introdusă de reclamanta I.D. și a obligat pârâtele Ministerul Justiției și Tribunalul Iași să-i plătească suma de 1.734.650 lei reținută cu titlu de impozit pe chirie, pe perioada ianuarie-octombrie 2000. În motivarea sentinței s-a reținut că reclamanta, în calitate de magistrat, beneficiază, în temeiul art. 40 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 de compensarea valorii chiriei plătită pentru locuința închiriată, întrucât nu i s-a asigurat locuință de serviciu, suma la care este îndreptățită nefiind supusă impozitării pentru că nu constituie „un avantaj” în sensul prevederilor art. 9 din O.G.

nr. 73/1999. Soluția a fost menținută prin decizia nr. 2093 din 6 decembrie 2001 de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, care a respins ca nefondat recursul introdus de Ministerul Justiției. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 1556 din 17 aprilie 2002, a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a casat decizia nr. 2093/2001 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, și a trimis cauza Tribunalului Bacău pentru judecarea recursului, reținând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență materială prevăzute în art. 2 pct. 3 C. proc. civ. Tribunalul Bacău, secția civilă, prin decizia nr. 1983 din 12 august 2002 a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Justiției, considerând că veniturile de care magistrații beneficiază în compensarea chiriei se includ în prevederile art. 5 lit. a) din O.G.

nr. 74/1999, nefiind supuse impozitării. Împotriva hotărârilor pronunțate a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, invocând prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ, cu motivarea că ele sunt nelegale, date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În motivarea recursului în anulare s-au evocat prevederile art. 39 alin. (3) și art. 40 din Legea nr. 50/1996, potrivit cărora magistrații beneficiază de compensarea chiriilor plătite pentru locuințele închiriate, în cazul în care nu li se asigură locuințe de serviciu, sumele astfel primite fiind venituri salariale, în sensul definiției date de art. 22 din O.G.

nr. 73/1999, sunt supuse impozitării întrucât creează beneficiarului un venit suplimentar care trebuie impozitat conform art. 9 din O.G. nr. 73/1999 și art. 6 din Normele metodologice date în aplicarea art. 24 din O.G. nr. 73/1999. Se solicită prin recursul în anulare casarea hotărârilor atacate și respingerea acțiunii ca nefondată. Recursul în anulare este fondat și urmează a se admite. Printre drepturile ce se cuvin magistraților și personalului de specialitate mutat în interesul serviciului în altă localitate, art. 39 alin. (3) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești a prevăzut că în cazul în care nu se poate asigura locuință de serviciu, mutarea în altă localitate a magistraților se face cu compensarea chiriei stabilite pe baza unui contract de închiriere încheiat în condițiile legii, până la asigurarea unei locuințe.

În completare, art. 40 alin. (1) din aceeași lege a adus precizarea că magistraților care nu posedă locuința proprietate personală în localitatea în care își desfășoară activitatea li se asigură locuință de serviciu de către Ministerul Justiției sau Ministerul Public, după caz, în termen de 6 luni de la încadrarea în funcție., Până la atribuirea locuinței de serviciu, magistrații beneficiază, la cerere, de compensarea din fonduri bugetare a valorii chiriei stabilite pe baza unui contract de închiriere încheiat în condițiile legii. Sumele primite cu titlu de compensare a chiriei în temeiul dispozițiilor legale evocate sunt considerate de art. 9 din O.G. nr. 73/1999 privind impozitul pe venit ca un venit obținut de magistrat în baza raporturilor de muncă, adică un „avantaj în bani”, în raport cu altă persoană lipsită de locuință, care ar fi nevoită să închirieze un spațiu locativ și să achite chiria din venituri proprii.

Ideea enunțată își găsește suport în art. 22 din O.G. nr. 73/1999, dispoziție legală potrivit căreia sunt considerate venituri din salarii toate veniturile obținute de o persoană fizică indiferent de denumirea veniturilor și de forma sub care ele se acordă, iar art. 5 din aceeași ordonanță, specificând categoriile de sume care nu sunt venituri impozabile și deci nu se impozitează, nu enumeră printre ele, suma obținute cu titlu de compensare pentru chirie. Din analiza acestor dispoziții legale rezultă concluzia că suma reprezentând compensarea chiriilor constituie un venit realizat de magistrat supus impozitării în condițiile prevăzute de O.G. nr. 73/1999, instanțele dând o interpretare greșită dispozițiilor legale evocate.

Nu constituie un argument în sprijinul soluțiilor criticate nici abrogarea prin O.G. nr. 83 din 1 septembrie 2000 a prevederilor art. 40 din Legea nr. 50/1996 și modificarea art. 39 alin. (3) din aceeași lege, în sensul că suma compensată, reprezentând diferența dintre chiria ce s-ar cuveni pentru o locuință de serviciu și chiria plătită efectiv pe baza unui contract de închiriere încheiat în condițiile legii, nu se impozitează, deoarece este de principiu că dispozițiile legii noi operează numai pentru viitor, nefiind aplicabile retroactiv. Drept urmare, recursul în anulare se va admite, hotărârile atacate vor fi casate și în fond se va respinge contestația formulată de contestatoarea I.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 1983/R din 12 august 2002 a Tribunalului Bacău, secția civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 5047 din 22 august 2001 a Judecătoriei Bacău și în fond respinge contestația formulată de I.D. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2004.