ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4122/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 19 decembrie 2000

pe rolul Judecătoriei Iași, reclamanta M.F. a chemat în judecată Tribunalul

Iași și Ministerul Justiției pentru obligarea acestora la plata sumei de

8.500.000 lei, reținută nelegal ca impozit calculat asupra sumelor primite cu

titlu compensatoriu a chiriei pentru perioada ianuarie – octombrie 2000.

Petiționara și-a motivat acțiunea pe

dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 republicată care-i conferă

beneficiul compensării din fondurile bugetare a valorii chiriei stabilite prin

contract de închiriere încheiat în condițiile legii pentru cazul că nu deține o

locuință proprietate personală în localitatea unde își desfășoară activitatea.

Judecătoria Bacău, unde cauza a fost

înregistrată în urma strămutării, prin sentința civilă nr. 5043 din 22 august

2001, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele să plătească 2.844.400

lei reținută cu titlu de impozit. Pentru a pronunța această soluție, instanța a

constatat că sumele acordate petiționarei, încadrată în calitate de judecător

la Judecătoria Iași, pentru plata chiriei nu sunt drepturi salariale, ele având

natura unor ajutoare.

S-a considerat prin interpretarea art. 4 și art.

1 lit. e) din O.G. nr. 73/1999, că sumele reprezentând avantaje în bani și

echivalentul în lei al acestora sunt impozabile cu excepția sumelor considerate

deductibile aferente activității desfășurate și că aceste sume nu se supun impozitării,

Ministerul Justiției fiind cel obligat să asigure locuința de serviciu

magistratului.

Curtea de Apel Bacău, prin decizia civilă nr. 2176

din 20 decembrie 2001 a respins ca nefondat recursul Ministerului Justiției

care a criticat hotărârea pentru că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției

lipsei calității sale procesuale pasive și cât privește introducerea în cauză a

Ministerului Finanțelor, alte două motive vizând greșita interpretare și deci

aplicare a legii și necompetența instanței civile de a soluționa cauza.

Pentru a pronunța soluția de respingere, Curtea

de apel a reținut că instanța civilă era competentă să judece cauza potrivit

art. 70 din Legea nr. 168/1999 în cauză fiind vorba de un conflict de drepturi,

obiect în raport de care nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1997.

S-a reținut de asemenea că instanța s-a

pronunțat asupra excepțiilor ridicate de pârâți inclusiv pe calitatea

procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor, raporturi de muncă existând între

petiționară și primele două pârâte.

Cât privește fondul cauzei s-a reținut că

drepturile bănești acordate pentru compensarea chiriei, sunt o formă de sprijin

și deci, nu au caracter salarial pentru a fi supuse impozitării.

Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs

în anulare.

Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă

nr. 3826 din 5 noiembrie 2002 a admis recursul în anulare, a casat decizia nr.

2176/2001 a Curții de Apel Bacău și, urmare excepției invocate din oficiu,

constatând necompetența materială de soluționare a recursului de către curtea

de apel, a trimis cauza spre rejudecarea recursului la Tribunalul Bacău. A fost

îndrumată instanța de trimitere să examineze și motivele de nelegalitate și

neteminicie indicate pe fond în recursul în anulare.

Tribunalul Bacău, prin decizia 289/R din 9

aprilie 2003 a respins ca nefondat recursul Ministerului Justiției,

reținându-se pe fondul cauzei că instanța a făcut o corectă aplicare a

dispozițiilor legale aplicabile în materie.

Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare în temeiul art. 27 lit.

f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ. împotriva sentinței

civile nr. 5043/2001 și deciziei nr. 289/2003.

În esență s-a susținut în motivarea recursului

în anulare că instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea esențială a legii

când a considerat că sumele reprezentând compensarea chiriilor nu se

impozitează fiind greșit încadrate în dispozițiile art. 5 lit. a) din O.G. nr. 73/1999,

alta fiind finalitatea urmărită de legiuitor în această reglementare.

Recursul în anulare este întemeiat și se va

admite pentru următoarele considerente:

Drepturile cuvenite magistraților și

personalului asimilat acestora, recunoscut potrivit art. 39 alin. (3) și art. 40

din Legea nr. 50/1996 sunt venituri impozabile în termenii dispozițiilor art. 9

din O.G. nr. 73/1999, fiind incluse în categoria veniturilor impozabile și

avantajele în natură primite de o persoană fizică cu titlu gratuit și cele cu

plată parțială.

Compensarea chiriilor permisă de art. 39 alin. (3)

și art. 40 din Legea nr. 50/1996 este un venit din salariu în sensul definiției

date de art. 22 din O.G. nr. 73/1999, dar este totodată și un avantaj al

persoanei care desfășoară o activitate dedusă din raporturile juridice de

muncă.

Art. 5 lit. a) din O.G. nr. 73/1999 care

privește ajutoarele neimpozabile are în vedere formele de sprijin acordate

persoanelor aflate în dificultate sau care au suportat daune morale sau de altă

natură independent de voința lor și care sunt exterioare raporturilor de muncă

ale persoanei.

Avantajul special realizat prin compensarea

chiriilor acordat acestei categorii speciale de angajați este determinat tocmai

de prestația specială a acestora, în calitatea în care își derulează

raporturile de muncă. Este așadar în discuție o sursă suplimentară de venituri cu

privire la care există imperativul impozitării în termenii art. 9 din Normele

Metodologice elaborate în aplicarea art. 24 din O.G. nr. 73/1999.

De altfel modificările aduse dispozițiilor art. 39

din Legea nr. 50/1996 prin O.G. nr. 83/2000 își produc efecte numai pentru

viitor, cu începere de la 1 noiembrie 2000, și ca urmare, un asemenea temei de

restituire pentru sume realizate dintr-o perioadă anterioară intrării în

vigoare a acestor texte nu se poate primi.

Pe cale de consecință se vor casa sentința

civilă nr. 5043 din 22 august 2001 a Judecătoriei Bacău și decizia nr. 289 din 9

aprilie 2003 a Tribunalului Bacău, urmând a se respinge pe fond acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței civile nr. 5043 din 22 august 2001 a Judecătoriei Bacău și

a deciziei nr. 289 din 9 aprilie 2003 a Tribunalului Bacău, pe care le casează.

Pe fond, respinge acțiunea formulată de

reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 1 iunie 2004.