ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4122/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 19 decembrie 2000 pe rolul Judecătoriei Iași, reclamanta M.F. a chemat în judecată Tribunalul Iași și Ministerul Justiției pentru obligarea acestora la plata sumei de 8.500.000 lei, reținută nelegal ca impozit calculat asupra sumelor primite cu titlu compensatoriu a chiriei pentru perioada ianuarie – octombrie 2000. Petiționara și-a motivat acțiunea pe dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 50/1996 republicată care-i conferă beneficiul compensării din fondurile bugetare a valorii chiriei stabilite prin contract de închiriere încheiat în condițiile legii pentru cazul că nu deține o locuință proprietate personală în localitatea unde își desfășoară activitatea.

Judecătoria Bacău, unde cauza a fost înregistrată în urma strămutării, prin sentința civilă nr. 5043 din 22 august 2001, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele să plătească 2.844.400 lei reținută cu titlu de impozit. Pentru a pronunța această soluție, instanța a constatat că sumele acordate petiționarei, încadrată în calitate de judecător la Judecătoria Iași, pentru plata chiriei nu sunt drepturi salariale, ele având natura unor ajutoare. S-a considerat prin interpretarea art. 4 și art. 1 lit. e) din O.G. nr. 73/1999, că sumele reprezentând avantaje în bani și echivalentul în lei al acestora sunt impozabile cu excepția sumelor considerate deductibile aferente activității desfășurate și că aceste sume nu se supun impozitării, Ministerul Justiției fiind cel obligat să asigure locuința de serviciu magistratului.

Curtea de Apel Bacău, prin decizia civilă nr. 2176 din 20 decembrie 2001 a respins ca nefondat recursul Ministerului Justiției care a criticat hotărârea pentru că instanța nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității sale procesuale pasive și cât privește introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor, alte două motive vizând greșita interpretare și deci aplicare a legii și necompetența instanței civile de a soluționa cauza. Pentru a pronunța soluția de respingere, Curtea de apel a reținut că instanța civilă era competentă să judece cauza potrivit art. 70 din Legea nr. 168/1999 în cauză fiind vorba de un conflict de drepturi, obiect în raport de care nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 105/1997.

S-a reținut de asemenea că instanța s-a pronunțat asupra excepțiilor ridicate de pârâți inclusiv pe calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor, raporturi de muncă existând între petiționară și primele două pârâte. Cât privește fondul cauzei s-a reținut că drepturile bănești acordate pentru compensarea chiriei, sunt o formă de sprijin și deci, nu au caracter salarial pentru a fi supuse impozitării. Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs în anulare. Curtea Supremă de Justiție prin decizia civilă nr. 3826 din 5 noiembrie 2002 a admis recursul în anulare, a casat decizia nr. 2176/2001 a Curții de Apel Bacău și, urmare excepției invocate din oficiu, constatând necompetența materială de soluționare a recursului de către curtea de apel, a trimis cauza spre rejudecarea recursului la Tribunalul Bacău.

A fost îndrumată instanța de trimitere să examineze și motivele de nelegalitate și neteminicie indicate pe fond în recursul în anulare. Tribunalul Bacău, prin decizia 289/R din 9 aprilie 2003 a respins ca nefondat recursul Ministerului Justiției, reținându-se pe fondul cauzei că instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale aplicabile în materie. Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare în temeiul art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și art. 330 pct. 2 C. proc. civ. împotriva sentinței civile nr. 5043/2001 și deciziei nr. 289/2003. În esență s-a susținut în motivarea recursului în anulare că instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea esențială a legii când a considerat că sumele reprezentând compensarea chiriilor nu se impozitează fiind greșit încadrate în dispozițiile art. 5 lit. a) din O.G.

nr. 73/1999, alta fiind finalitatea urmărită de legiuitor în această reglementare. Recursul în anulare este întemeiat și se va admite pentru următoarele considerente: Drepturile cuvenite magistraților și personalului asimilat acestora, recunoscut potrivit art. 39 alin. (3) și art. 40 din Legea nr. 50/1996 sunt venituri impozabile în termenii dispozițiilor art. 9 din O.G. nr. 73/1999, fiind incluse în categoria veniturilor impozabile și avantajele în natură primite de o persoană fizică cu titlu gratuit și cele cu plată parțială. Compensarea chiriilor permisă de art. 39 alin. (3) și art. 40 din Legea nr. 50/1996 este un venit din salariu în sensul definiției date de art. 22 din O.G. nr. 73/1999, dar este totodată și un avantaj al persoanei care desfășoară o activitate dedusă din raporturile juridice de muncă.

Art. 5 lit. a) din O.G. nr. 73/1999 care privește ajutoarele neimpozabile are în vedere formele de sprijin acordate persoanelor aflate în dificultate sau care au suportat daune morale sau de altă natură independent de voința lor și care sunt exterioare raporturilor de muncă ale persoanei. Avantajul special realizat prin compensarea chiriilor acordat acestei categorii speciale de angajați este determinat tocmai de prestația specială a acestora, în calitatea în care își derulează raporturile de muncă. Este așadar în discuție o sursă suplimentară de venituri cu privire la care există imperativul impozitării în termenii art. 9 din Normele Metodologice elaborate în aplicarea art. 24 din O.G. nr. 73/1999.

De altfel modificările aduse dispozițiilor art. 39 din Legea nr. 50/1996 prin O.G. nr. 83/2000 își produc efecte numai pentru viitor, cu începere de la 1 noiembrie 2000, și ca urmare, un asemenea temei de restituire pentru sume realizate dintr-o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestor texte nu se poate primi. Pe cale de consecință se vor casa sentința civilă nr. 5043 din 22 august 2001 a Judecătoriei Bacău și decizia nr. 289 din 9 aprilie 2003 a Tribunalului Bacău, urmând a se respinge pe fond acțiunea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr. 5043 din 22 august 2001 a Judecătoriei Bacău și a deciziei nr. 289 din 9 aprilie 2003 a Tribunalului Bacău, pe care le casează. Pe fond, respinge acțiunea formulată de reclamantă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2004.