ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4624/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea

de Apel Cluj sub nr. 2724 din 14 aprilie 2003, reclamantul R.F. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj – Comisia pentru

aplicarea Legii nr. 189/2000, anularea hotărârii nr. 8169 din 5 martie 2003,

prin care pârâta i-a respins cererea privind stabilirea calității de beneficiar

al Legii nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat următoarele:

- pe fondul evenimentelor istorice

care s-au produs în septembrie 1940 ,când zona Ardealului de Nord a trecut sub

jurisdicția Statului ungar, reclamantul, minor fiind, l-a urmat pe tatăl său

care, temându-se de eventualele represalii împotriva cetățenilor civili de

etnie maghiară, a părăsit, împreună cu familia, localitatea Sibiu, unde își

avea domiciliul și locul de muncă și s-a stabilit la Oradea, fiind angajat în

muncă la data de 1 octombrie 1940;

- refuzul pârâtei de a-i recunoaște

calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de legea sus-menționată, este

nejustificat, în condițiile în care, potrivit art. 1 lit. c) din această lege,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 586/2002, în categoria persoanelor

prevăzute la acest articol intră orice persoană care s-a refugiat, fără a se face

vreo diferențiere.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 610 din 21

mai 2003, a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată.

Pentru a pronunța astfel, instanța

de fond a reținut că:

- reclamantul și-a urmat părinții

care au plecat dintr-un oraș aflat în România, într-un alt oraș din România,

ocupat tempoar de autoritățile maghiare;

- localitatea de domiciliu a

reclamantului, de unde acesta a plecat împreună cu părinții săi, s-a aflat în

permanență sub autoritatea Statului român, iar reclamantul nu a făcut dovada că

a suferit persecuții etnice.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamantul, criticând-o după cum urmează:

- instanța de fond nu a ținut seama

de faptul că art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 586/2002, recunoaște calitatea de beneficiar al

drepturilor prevăzute de această lege, oricărei persoane refugiate, fără să

condiționeze această recunoaștere, de localitatea de refugiu;

- prin aplicarea corectă a legii

trebuie să se asigure aceleași drepturi tuturor cetățenilor români, nevoiți să

se refugieze de teama unor posibile represalii.

Examinând sentința atacată în raport

cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente cauzei, inclusiv cele ale art. C. proc. civ.,

această instanță constată că recursul nu este fondat, după cum se va arăta în

continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din Legea

nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 58/2002, de

prevederile acestei legi beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada

regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, la 6 martie 1945, a

avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau

strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului de lege

menționat rezultă că drepturile compensatorii prevăzute de lege se acordă

persoanelor care, fiind persecutate din motive etnice, au fost nevoite să se

refugieze în altă localitate, au fost expulzate sau strămutate în altă

localitate.

Recurentul-reclamant nu a făcut

dovada că, minor fiind, a fost nevoit să împărtășească situația părinților săi,

care ar fi fost persecutați din motive etnice, fiind nevoiți să se refugieze

din localitatea Sibiu, în localitatea Oradea, aflată la acea dată sub

jurisdicția Statului ungar și sub controlul trupelor maghiare de ocupație.

Susținerea recurentului, cum că

părinții acestuia au părăsit localitatea Sibiu și s-au stabilit în localitatea

Oradea, de teama unor eventuale represalii ale autorităților române împotriva

cetățenilor civili de etnie maghiară, este nejustificată, în condițiile în care

această din urmă localitate se afla sub controlul trupelor maghiare de

ocupație, trupe care au provocat, prin comportamentul lor abuziv, refugiul

românilor din zona Ardealului de Nord, în localitățile din afara zonei de

ocupație. În acest context, atât în perioada ocupației maghiare, cât și după

revenirea Ardealului de Nord la România, nu se poate vorbi de represalii ale autorităților

Statului Român împotriva cetățenilor de etnie maghiară.

Prin urmare, criticile prezentate de

recurent cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond, sunt

neîntemeiate.

Pentru considerntele arătate,

recursul declarat în cauză va fi respins ca nefundat, iar sentința instanței de

fond va fi menținută ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.F.,

împotriva sentinței civile nr. 610 din 21 mai 2003 a Curții de Apel Cluj,

secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 decembrie 2003.