ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 783/2003

La

data de 21 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței civile nr.337 din 14 octombrie 1999 a Judecătoriei Oradea,

deciziei nr.42 A din 15 ianuarie 2001 a Tribunalului Bihor – secția civilă

precum și împotriva deciziei nr.766 R din 7 mai 2001 a Curții de Apel Oradea –

secția civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de 21 februarie 2003, iar pronunțarea

s-a amânat la 27 februarie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față.

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

data de 26 aprilie 2002, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, potrivit prevederilor art.27

lit.f din Legea nr.92/1992 rep. și ale art.330 pct.2 C.proc.civ., astfel cum au

fost modificate prin O.U.G. nr.138/2000 și nr.59/2001,  împotriva  sentinței

civile   nr.337/14.10.1999 a   Judecătoriei Oradea, deciziei civile nr.42

A/15.01.2001 a Tribunalului Bihor și a deciziei civile nr.766 R/8.05.2001 a

Curții de Apel Oradea.

S-a

susținut că hotărârile sunt vădit netemeinice, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond.

În

motivarea recursului în anulare s-a arătat că prin acțiunea adresată la 1 iunie

1998 Judecătoriei Oradea, reclamanta V.M.M.a solicitat ca în contradictoriu  cu

pârâtul L.B.să se dispună sistarea stării de indiviziune ca urmare a decesului

mamei sale, B. M., decedată la 11 martie 1991.

Reclamanta

a arătat că pârâtul este fostul concubin al mamei ei, împreună cu care aceasta

a dobândit în coproprietate un apartament. Cu puțin timp înainte de a muri,

mama reclamantei a testat prin act autentic în favoarea pârâtului cota de

¼ din  întreaga sa avere, fiicei lăsându-i restul de ¾.

Pârâtul

a formulat cerere reconvențională solicitând să se constate că are un drept de

creanță reprezentând contribuția sa de ½ la dobândirea apartamentului în

litigiu.

Judecătoria

Oradea, prin sentința civilă nr.337 din 14 ianuarie 2001, a admis acțiunea

principală, constatând că părțile sunt moșteitori testamentari în cote de

¾  reclamanta și ¼ pârâtul. S-a dispus sistarea indiviziunii prin

atribuirea apartamentului reclamantei, cu obligarea ei la plata  unei sulte de

20.377.500 lei către pârât. A fost respinsă ca nefondată cererea

reconvențională.

Instanța

de fond a reținut în esență că pârâtul-reclamant nu a administrat nici o probă

din care să rezulte o contribuție proprie a acestuia la dobândirea bunului,

astfel încât existența pretinsului drept de creanță, distinct de cota

succesorală, nu a fost dovedită.

Cu

privire la atribuirea în natură a apartamentului s-a apreciat că în favoarea

reclamantei operează două criterii esențiale și anume calitatea de fiică a

defunctei precum și cota indiviză cu mult mai mare.

Hotărârea

a rămas definitivă și irevocabilă ca urmare a respingerii căilor de atac

formulate de pârâtul-reclamant (apelul prin decizia nr.42 A/15.01.2001 a

Tribunalului Bihor și recursul prin decizia nr.766/7.05.2001 a Curții de Apel

Oradea).

În

recursul în anulare se arată că instanțele au fost lipsite de rol activ și nu

au stabilit în mod riguros existența și întinderea dreptului de creanță al

pârâtului-reclamant, unele dovezi atestând că soluția pronunțată este

netemeinică și îl defavorizează pe acesta.

Prin

întâmpinări depuse la dosar, pârâtul reclamant a solicitat admiterea recursului

în anulare iar reclamanta-pârâtă respingerea lui.

Examinând

actele și lucrările dosarului Curtea reține următoarele:

Problema

de principiu care se pune într-o astfel de speță, ce privește raporturi

patrimoniale dintre particulari, fără alte conotații de ordin social, fără să

fie puse în discuție aspecte de interes general ori de ordine publică, este

dacă autoritatea de lucru judecat a hotărârii irevocabile – element esențial al

statului de drept – este firesc să fie sfărâmată printr-o cale extraordinară de

atac pusă la dispoziția exclusivă a Procurorului General. Dincolo însă de

această problemă, care este de lege ferenda, prezentul recurs în anulare este

nefondat.

Instanțele

au manifestat rol activ în lămurirea raporturilor juridice deduse judecății,

stăruind în administrarea tuturor  probatoriilor concludente. Au fost astfel

utilizate proba prin înscrisuri, proba testimonială, părțile și-au luat

interogatorii reciproce iar expertiza tehnică a stabilit valoarea apartamentului.

În aceste condiții, este greu de spus (și nici redactorul recursului în anulare

nu o face) ce ar mai fi trebuit să facă instanțele pentru a  manifesta „rol

activ”.

În

mod corect s-a reținut că nu există nici o dovadă a contribuției proprii a pârâtului-reclamant

la dobândirea bunului. Nici chiar martorii audiați la cererea sa nu au fost în

măsură să declare în acest sens.

Înscrisurile

depuse de pârâtul-reclamant la dodsarul cauzei sunt, în uriașa lor majoritate,

chitanțe atestând plata de către el a întreținerii pentru apartament, după

decesul concubinei sale, ceea ce este irelevant pentru obiectul cauzei.

De asemenea, în mod corect s-a apreciat că plata sporadică a

unor taxe constituie acte de administrare și nu contribuții personale la

achiziționarea bunului.

Așa

fiind, cum hotătrârile pronunțate în cauză sunt legale și temeinice, ele

stabilind inexistența dreptului de creanță al pârâtului-reclamant, recursul în

anulare va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr.337 din 14 octombrie

1999 a Judecătoriei Oradea, deciziei nr.42 A din 15 ianuarie 2001 a

Tribunalului Bihor – secția civilă, precum și împotriva deciziei nr.766 R din 7

mai 2001 a Curții de Apel Oradea – secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 27 februarie 2003.