ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 783/2003

La data de 21 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr.337 din 14 octombrie 1999 a Judecătoriei Oradea, deciziei nr.42 A din 15 ianuarie 2001 a Tribunalului Bihor – secția civilă precum și împotriva deciziei nr.766 R din 7 mai 2001 a Curții de Apel Oradea – secția civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 21 februarie 2003, iar pronunțarea s-a amânat la 27 februarie 2003. C U R T E A Asupra recursului în anulare de față. Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 26 aprilie 2002, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, potrivit prevederilor art.27 lit.f din Legea nr.92/1992 rep.

și ale art.330 pct.2 C.proc.civ., astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr.138/2000 și nr.59/2001, împotriva sentinței civile nr.337/14.10.1999 a Judecătoriei Oradea, deciziei civile nr.42 A/15.01.2001 a Tribunalului Bihor și a deciziei civile nr.766 R/8.05.2001 a Curții de Apel Oradea. S-a susținut că hotărârile sunt vădit netemeinice, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În motivarea recursului în anulare s-a arătat că prin acțiunea adresată la 1 iunie 1998 Judecătoriei Oradea, reclamanta V.M.M.a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul L.B.să se dispună sistarea stării de indiviziune ca urmare a decesului mamei sale, B. M., decedată la 11 martie 1991. Reclamanta a arătat că pârâtul este fostul concubin al mamei ei, împreună cu care aceasta a dobândit în coproprietate un apartament.

Cu puțin timp înainte de a muri, mama reclamantei a testat prin act autentic în favoarea pârâtului cota de ¼ din întreaga sa avere, fiicei lăsându-i restul de ¾. Pârâtul a formulat cerere reconvențională solicitând să se constate că are un drept de creanță reprezentând contribuția sa de ½ la dobândirea apartamentului în litigiu. Judecătoria Oradea, prin sentința civilă nr.337 din 14 ianuarie 2001, a admis acțiunea principală, constatând că părțile sunt moșteitori testamentari în cote de ¾ reclamanta și ¼ pârâtul. S-a dispus sistarea indiviziunii prin atribuirea apartamentului reclamantei, cu obligarea ei la plata unei sulte de 20.377.500 lei către pârât. A fost respinsă ca nefondată cererea reconvențională.

Instanța de fond a reținut în esență că pârâtul-reclamant nu a administrat nici o probă din care să rezulte o contribuție proprie a acestuia la dobândirea bunului, astfel încât existența pretinsului drept de creanță, distinct de cota succesorală, nu a fost dovedită. Cu privire la atribuirea în natură a apartamentului s-a apreciat că în favoarea reclamantei operează două criterii esențiale și anume calitatea de fiică a defunctei precum și cota indiviză cu mult mai mare. Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă ca urmare a respingerii căilor de atac formulate de pârâtul-reclamant (apelul prin decizia nr.42 A/15.01.2001 a Tribunalului Bihor și recursul prin decizia nr.766/7.05.2001 a Curții de Apel Oradea).

În recursul în anulare se arată că instanțele au fost lipsite de rol activ și nu au stabilit în mod riguros existența și întinderea dreptului de creanță al pârâtului-reclamant, unele dovezi atestând că soluția pronunțată este netemeinică și îl defavorizează pe acesta. Prin întâmpinări depuse la dosar, pârâtul reclamant a solicitat admiterea recursului în anulare iar reclamanta-pârâtă respingerea lui. Examinând actele și lucrările dosarului Curtea reține următoarele: Problema de principiu care se pune într-o astfel de speță, ce privește raporturi patrimoniale dintre particulari, fără alte conotații de ordin social, fără să fie puse în discuție aspecte de interes general ori de ordine publică, este dacă autoritatea de lucru judecat a hotărârii irevocabile – element esențial al statului de drept – este firesc să fie sfărâmată printr-o cale extraordinară de atac pusă la dispoziția exclusivă a Procurorului General.

Dincolo însă de această problemă, care este de lege ferenda, prezentul recurs în anulare este nefondat. Instanțele au manifestat rol activ în lămurirea raporturilor juridice deduse judecății, stăruind în administrarea tuturor probatoriilor concludente. Au fost astfel utilizate proba prin înscrisuri, proba testimonială, părțile și-au luat interogatorii reciproce iar expertiza tehnică a stabilit valoarea apartamentului. În aceste condiții, este greu de spus (și nici redactorul recursului în anulare nu o face) ce ar mai fi trebuit să facă instanțele pentru a manifesta „rol activ”. În mod corect s-a reținut că nu există nici o dovadă a contribuției proprii a pârâtului-reclamant la dobândirea bunului.

Nici chiar martorii audiați la cererea sa nu au fost în măsură să declare în acest sens. Înscrisurile depuse de pârâtul-reclamant la dodsarul cauzei sunt, în uriașa lor majoritate, chitanțe atestând plata de către el a întreținerii pentru apartament, după decesul concubinei sale, ceea ce este irelevant pentru obiectul cauzei. De asemenea, în mod corect s-a apreciat că plata sporadică a unor taxe constituie acte de administrare și nu contribuții personale la achiziționarea bunului. Așa fiind, cum hotătrârile pronunțate în cauză sunt legale și temeinice, ele stabilind inexistența dreptului de creanță al pârâtului-reclamant, recursul în anulare va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr.337 din 14 octombrie 1999 a Judecătoriei Oradea, deciziei nr.42 A din 15 ianuarie 2001 a Tribunalului Bihor – secția civilă, precum și împotriva deciziei nr.766 R din 7 mai 2001 a Curții de Apel Oradea – secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2003.