ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4587/2003

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 30 noiembrie 2001, J.A. și J.M. au

chemat în judecată pe M.P., cerând să fie pusă sub interdicție judecătorească

conform art. 142 și urm. din C. fam.

Pârâta a formulat o cerere pe care a intitulat-o

„reconvențională” prin care a solicitat aplicarea în cauză a dispozițiilor art.

30-32 din Decretul nr. 32/1954.

Tribunalul Bihor, secția civilă, prin încheierea

din 29 martie 2002 a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea ei la

grefierul șef al instanței pentru a îndeplini procedura prevăzută de art. 30

din Decretul nr. 32/1954.

Curtea de Apel Oradea, secția civilă, prin

decizia nr.15 din 19 martie 1993, a respins, ca nefondat, recursul pârâtei, cu

motivarea că în speță, n-a fost parcursă faza necontradictorie a procedurii

punerii sub interdicție.

Împotriva acestei decizii pârâta a declarat

recurs, bazat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în dezvoltarea căruia a arătat, în esență, că soluția recurată este nelegală

cât timp era în puterea instanțelor să dispună efectuarea cercetărilor necesare

adunării actelor utile pentru judecarea în fond a pricinii. A solicitat

trimiterea pricinii la prima instanță, pentru continuarea judecății, urmând a

fi soluționată și cererea pe care a formulat-o în cauză, în baza art. 244 pct.

2 C. civ., determinată fiind de existența unui proces penal intentat

reclamanților.

Recursul este fondat.

Din economia reglementărilor cuprinse în art.

30-32 din Decretul nr. 32/1954, rezultă că procedura punerii sub interdicție comportă

o primă fază, necontradictorie, destinată adunării tuturor datelor, care să

permită instanței să treacă la judecarea în fond a pricinii. După ce primește

rezultatul cercetărilor și avizul comisiei de medici specialiști, precum și,

dacă va fi cazul, părerea medicului instituției sanitare, președintele

instanței sesizată cu cerere de punere sub interdicție, va fixa termenul pentru

judecata cererii, dispunând citarea părților (art. 32).

În speță, președintele instanței, prin delegarea

obligațiilor sale și fixarea termenului de judecată, a trimis cauza instanței

care, la rândul ei, fără temei legal, a îndrumat-o la grefierul șef al

instanței, adică unei persoane fără atribuții în materie.

În contextul celerității impusă de natura

pricinii și prin aplicarea lui

qui potest plus, potest et minus ,

prima

instanță, ca instanță legal sesizată în sensul art. 30 alin. (1) din Decretul

nr. 32/1954, era îndreptățită și, totodată, obligată să dispună ea strângerea

datelor care-i erau necesare pentru a putea trece la judecarea în fond a

pricinii.

Or, printr-o soluție formală, superficială și

nejuridică, prima instanță a expediat pricina și atribuțiile sale, considerent

pentru care hotărârile recurate, sunt vădit nelegale.

Așa fiind, în temeiul art. 313 și 314 C. proc.

civ., prin efectul admiterii recursului și a modificării deciziei recurate în

sensul admiterii apelului pârâtei și reformării încheierii apelate, cauza va fi

trimisă primei instanțe pentru a continua judecata în sensul arătat.

Instanța de trimitere va ține seama de

dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta M.P.

împotriva deciziei nr. 15 din 19 martie 2003 a Curții de Apel Oradea, secția

civilă.

Modifică decizia în sensul că admite apelul

declarat de pârâtă împotriva încheierii din 29 martie 2002 a Tribunalului

Bihor, pe care o desființează și trimite cauza la același tribunal pentru

continuarea judecății.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  7 noiembrie 2003.