ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2546/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 7727 din 22 noiembrie 2000,

Tribunalul București, secția comercială, a admis acțiunea precizată, formulată

de reclamanta SC G.C. SA București, împotriva pârâtei Administrația Străzilor

București și a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 2.006.756.682 lei, reprezentând

rata inflației, plus cheltuieli de judecată în sumă de 81.631.981 lei.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a

reținut că, între părți, au existat raporturi contractuale, reclamanta, în

calitate de antreprenor general, executând pentru pârâtă, în calitate de

beneficiar, lucrări de reparații, care nu au fost achitate integral.

Pe parcursul soluționării litigiului, suma pretinsă

cu titlu de rest de plată a fost achitată de către pârâtă, situație față de

care reclamanta, astfel cum și-a precizat acțiunea, a renunțat la acest capăt

de cerere.

În ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, a

reținut că pretențiile pârâtei sunt întemeiate și le-a admis în consecință, cu

obligarea pârâtei și la plata cheltuielilor de judecată aferente.

Prin decizia civilă nr. 819 din 25 mai 2001, Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de pârâta Consiliul General al Municipiului București, Administrația

Străzilor, împotriva sentinței mai sus menționate, obligând-o pe apelantă să-i

plătească intimatei-reclamante suma de 8.000.000 lei cheltuieli de judecată în

apel, reprezentând onorariu de avocat.

În considerentele acestei decizii, curtea de apel a

respins apărarea că, în cele trei contracte, pârâta s-a obligat să execute

lucrările de reparații cu materialele sale și pe riscul său și că, deci,

părțile au avut interesul să amâne executarea obligației prin stipularea unui

termen suspensiv, cu motivarea că, pentru a reprezenta acordul de voință al

părților, această clauză finală, scrisă de mână, ar fi trebuit să fie semnată

și să-i se aplice sigiliul de către ambele părți, spre a i se recunoaște

valabilitatea, elemente care, însă, nu se regăsesc.

A fost respinsă și susținerea că decontarea

lucrărilor urma să se facă în funcție de sumele alocate de Primăria Capitalei,

reclamanta neavând interes să stipuleze o asemenea clauză, care ar fi condus la

prescripția dreptului său la acțiune, nefăcând dovada că plățile parțiale au

fost făcute astfel.

Pe de altă parte, s-a reținut că apelanta pârâtă a

fost somată să-și achite obligațiile de plată a lucrărilor efectuate, deși,

pentru acordarea daunelor, nu era necesară o asemenea somație.

Împotriva deciziei curții de apel, a declarat recurs

pârâtul Consiliul General al Municipiului București, Administrația Străzilor,

solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii instanței de apel și a celei

pronunțate de tribunal și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată,

formulată de reclamanta SC G.C. SA București, așa cum a fost precizată ea la

termenul din 12 noiembrie 2000.

Recurenta susține, astfel că, respectiva clauză a

fost inserată în contract înainte de semnarea și parafarea lui și, deci, este

însușită de ambele părți contractante, iar dacă ar reprezenta o inițiativă

unilaterală a sa, nu se poate explica prezența ei în exemplarul de contract al

intimatei.

Mai arată că greșit s-a reținut că acceptarea unei

asemenea clauze de către reclamantă, ar duce, implicit, la stingerea obligației

de plată a pârâtei, în situația primirii fondurilor alocate după scurgerea

termenului de prescripție, deoarece termenul de prescripție curge de la data

scadenței, or, în speță, plățile urmau a se face după primirea fondurilor

necesare și, deci, nu se putea invoca prescripția dreptului la acțiune decât în

raport cu această dată, convenită de părți.

Referitor la calculul daunelor, se susține că acesta

se face, în principiu, de la momentul notificării și nu de la cel al eliberării

facturilor și, de asemenea, că se impunea a fi făcut în raport cu finanțarea

primită de la Administrația Națională a Drumurilor, prin intermediul Primăriei

Municipiului București, sens în care dispunerea unei expertize, în virtutea

rolului activ al instanței, ar fi contribuit la cuantificarea corectă a

daunelor.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se constată

următoarele:

În mod corect, curtea de apel a apreciat că, în

speță, clauza finală, scrisă de mână, potrivit căreia „decontarea lucrărilor se

va face în funcție de finanțarea primită de la Primăria Capitalei”, nu se poate

considera ca fiind o clauză ce exprimă acordul de voință, valabil exprimat al

părților, atâta timp cât, în lipsa semnării și parafării exprese, o astfel de

clauză, importantă în economia textului, diferă de tot restul contractului,

consemnat prin tipărire – neexistând certitudinea însușirii ei, de către ambele

părți, în momentul încheierii contractului.

Astfel fiind, implicit, susținerile recurentei

referitoare la calculul prescripției în funcție de data primirii fondurilor, prevăzute

în clauza supusă discuției, rămân fără obiect.

Pe de altă parte, în legătură cu acest aspect, din

actele dosarului, nu rezultă că pârâta a efectuat plățile parțiale în raport cu

sumele alocate de Primăria Municipiului București.

În ce privește critica formulată asupra daunelor

acordate, se constată că nu este întemeiată.

Aceasta, deoarece, daunele solicitate, în cuantumul

menționat prin precizarea de acțiune, au fost solicitate, în baza dispozițiilor

art. 43 C. com., și au fost corect calculate, de la data la care datoria a

devenit exigibilă, nefiind necesară punerea în întârziere, de vreme ce astfel

de daune curg de drept, reprezentând rezultatul devalorizării monedei naționale

ca urmare a creșterii ratei inflației.

Ca atare, susținerea pârâtei, în sensul că instanța a

fost lipsită de rol activ, prin nedispunerea efectuării unei expertize în

scopul cuantificării daunelor, care, în speță, nu se justifică, nu poate fi

primită.

În consecință, reținându-se că pârâta nu a formulat

în recurs nici o critică întemeiată, în condițiile art. 304 C. proc. civ.,

recursul său va fi respins, ca nefondat, și va fi menținută decizia pronunțată

de curtea de apel, ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul

General al Municipiului București – Administrația Străzilor, împotriva deciziei

nr. 819 din 25 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a VI- a comercială,

ca nefondat.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2003.