ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 140/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 29 iunie 1999 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanții C.R.G. au chemat în judecată pe pârâtul M.S.I., solicitând revendicarea imobilului situat în sector 1, compus din teren în suprafață de 224 mp și construcția subsol cu patru dependințe și parter cu 4 camere, hol și baie, ce a aparținut autorului lor C.E. și trecut abuziv în proprietatea statului, astfel cum s-a stabilit prin sentința civilă 6742/1997 a Judecătoriei sectorului 1, vândut fără drept în anul 1973 pârâtului. Față de înștiințarea făcută de P.S., legatară universală a lui M.S.I., decedat în anul 1993, instanța a dispus introducerea acesteia, în calitate de pârâtă, în proces.

Prin sentința civilă 18191 din 3 noiembrie 1999 Judecătoria sectorului 1 și-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului, în raport cu valoarea bunului revendicat, precizată oral la acea dată de reclamanți. După investirea acestei instanțe la 30 noiembrie 2000 reclamanții și-au restrâns obiectul acțiunii precizând că revendică de la pârâtă doar subsolul cu patru încăperi și terenul aferent de 87 mp . Prin sentința civilă nr. 1942 din 20 decembrie 2001 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată acțiunea. S-a reținut în motivarea soluției că din compararea titlurilor în prezență, al pârâtei a fost preferat, el provenind din succesiune și din contract de vânzare – cumpărare legal încheiat în baza Legii nr. 4/1973, înscris în registrele de publicitate.

Or, cum dreptul de proprietate este un drept exclusiv și nu s-a răsturnat prezumția de bună-credință a pârâtei, titlul ei a fost considerat preferabil. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia civilă nr. 345 din 23 septembrie 2002 a Curții de apel București, secția a III-a civilă. A reținut instanța de apel că și în cazul în care s-ar fi constatat că imobilul ar fi ieșit din patrimoniul lui C.E., fără titlu valabil, în speță sunt întrunite elementele principiului valabilității aparenței în drept, care a permis autorului pârâtei să dobândească bunul de la stat.

Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs reclamanții, care au invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10. În dezvoltarea motivelor invocate, s-a susținut că hotărârea, care face trimitere la buna – credință, cuprinde motive străine de natura pricinii, de vreme ce prin acțiune s-a cerut doar compararea titlurilor, iar nu analiza bunei – credințe a pârtei. Se mai susține că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii, anume nelegalitatea contractului nr. 6/1973 încheiat de autorul pârâtei cu statul, care nu ar fi avut dreptul să vândă în baza Legii nr. 4/1973 imobilele pe care nu le construise din fonduri proprii.

În fine, se afirmă că instanța a aplicat legea [art. 480 C. civ., art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001], respectiv nu are nici un temei legal pentru soluți pronunță. Se susține că eroarea comună și invincibilă, chiar invocată și dovedită dacă ar fi fost, nu se poate opune într-o acțiune în revendicare, ci doar într-o acțiune în nulitatea contractului, ca o excepție de la efectele nulității. De asemeni, se susține că buna – credință nu are ca domeniu de plicare în materia imobilelor decât percepția achizitivă, care presupune și trecerea unui anumit termen. Or, se susține, invocată în cauză, excepția uzucapiunii a fost respinsă prin încheiere de instanță. Cu privire la invocarea art. 46 alin. (2) de către instanța de apel, recurenții susțin că această lege nu era aplicbilă în spetă, existând deja o hotărâre prin care statul era obligat să restituie bunul, iar pe de altă parte, nu își avea locul în soluționarea unei acțiuni în revendicare, cum este cea de față.

Totuși consideră recurenții că alin. (4) din art. 46 al Legii nr. 10/2001 putea fi aplicat, în sensul că s-au încălcat dispozițiile imperative ale legii în vigoare la data instrăinării. Prin întâmpinare – concluzii scrise, pârâta – intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, depunând și copia unei sentințe nr. 3908/2003 a Judecătoriei sectorului 1 prin care acțiunea acelorași reclamanți în constatarea nulității contractului a fost respinsă. Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente. Reclamanții au pretins că sunt moștenitorii lui E.C., care în anul 1936 a cumpărat de la P.C. imobilul nr. 33, primit ca dotă în anul 1906 de la tatăl său. A fost exercitată acțiunea în revendicare cu privire la demisolul imobilului, aflat în posesia pârâtei P.S., singura moștenitoare (conform certificatului ) a lui M.S.I., care în anul 1973 a cumpărat de la stat imobilul în baza Legii nr. 4/1973.

Recurenții susțin în principal că greșit li s-a respins acțiunea în revendicare, ignorându-se faptul că Legea nr. 4/1973 nu permitea vânzarea bunurilor ce nu au fost construite din fondurile statului. Această afirmație este eronată. Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală, publicată în Buletinul Oficial nr. 46 din 31 martie 1973 a permis în cap. IV vânzarea de locuințe „din fondul locativ de stat” enumerate exemplificativ în art. 42 urm. Recurenții au confundat, în susținerea acestui motiv, expresiile „construite din fondurile statului” (folosită de pildă de Legea nr. 61/1990) cu cea utilizată de Legea nr. 4/1973, care nu distingea după sursa construirii, atunci când a permis vânzarea unor asemenea locuințe către chiriași.

Ca atare, acest motiv de recurs se dovedește nefondat și va fi respins. Nici celelalte motive invocate nu sunt întemeiate. Instanța de apel a dat eficiență principiului aparenței în drept, care a fost aplicat în favoarea pârâtei – posesoare care a dobândit prin succesiune, de la autorul său, ce dobândise cu titlu oneros un bun individual determinat de la un proprietar aparent, fiind de bună – credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului. Procedând în acest mod, prin aplicarea teoriei proprietarului aparent, proprie soluționării acțiunii în revendicare, instanța de apel nu a folosit motive străine de natura pricinii, astfel cum se susține în recurs.

În speță, pârâtei i s-a acordat cu drept cuvânt preferință în acțiunea în revendicare, în condițiile în care: la data încheierii contractului autorului său – anul 1973 – statul avea aparența că este proprietar al bunului; o lege specială – Legea nr. 4/1973 – permitea cumpărarea locuințelor ca cea din speță, nici o hotărâre judecătorească contrară acestei aparențe de legalitate a textului statului nu fusese pronunțată; prin nici o probă nu s-a răsturnat prezumția de bună – credință a posesorului – pârât.

Reclamanții, promovând prezenta acțiune în revendicare, au înțeles să invoce cu autoritate de lucru judecat o sentință judecătorească – nr. 6742/ 22 mai 1997 – prin care s-a soluționat o acțiune a lor, pornită în anul 1997 împotriva Consiliului General al municipiului București, hotărâre pe bună dreptate inopozabilă pârâtei din prezenta cauză, care era proprietară prin succesiune încă din 1994. Ca atare, fiind întrunite cerințele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este acela al respingerii acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva posesorului dobânditor de la proprietarul aparent. Un asemenea raționament nu contravine esenței art. 480 C. civ., cum se susține în recurs, și el se poate invoca, cu respectarea strictă a criteriilor indicate – întrunite în speță – la materia revendicării.

Trimiterea pe care recurenții o fac la materia uzucapiunii – singura în care, în opinia lor, buna – credință ar putea fi producătoare de efecte juridice – nu este pertinentă, atâta timp cât în speță buna – credință ce a fost cenzurată de instanțe este una caracterizată, analizată cu mai multă exigență, pe fodul erorii comune și invincibile iar nu a simplei bunei – credințe prezumate. Pentru aceste considerente recursul urmează a fi respins, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții C.A. și C.R.R. împotriva deciziei nr. 345/A din 23 septembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2004.