ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 140/2004

Asupra recursului

de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 29

iunie 1999 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamanții  C.R.G. au

chemat în judecată pe pârâtul M.S.I., solicitând revendicarea imobilului situat

în sector 1, compus din teren în suprafață de 224 mp și construcția subsol cu

patru dependințe și parter cu 4 camere, hol și baie, ce a aparținut autorului

lor C.E. și trecut abuziv în proprietatea statului, astfel cum s-a stabilit

prin sentința civilă 6742/1997 a Judecătoriei sectorului 1, vândut fără drept

în anul 1973 pârâtului.

Față de înștiințarea făcută de P.S.,

legatară universală a lui M.S.I., decedat în anul 1993, instanța a dispus

introducerea acesteia, în calitate de pârâtă, în proces.

Prin sentința civilă 18191 din 3

noiembrie 1999 Judecătoria sectorului 1 și-a declinat competența materială de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului, în raport cu valoarea bunului

revendicat, precizată oral la acea dată de reclamanți.

După investirea acestei instanțe la

30 noiembrie 2000 reclamanții și-au restrâns obiectul acțiunii precizând că

revendică de la pârâtă doar subsolul cu patru încăperi și terenul aferent de 87

mp .

Prin sentința civilă nr. 1942 din 20

decembrie 2001 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca

nefondată acțiunea.

S-a reținut în motivarea soluției că

din compararea titlurilor în prezență, al pârâtei a fost preferat, el provenind

din succesiune și din contract de vânzare – cumpărare legal încheiat în baza

Legii nr. 4/1973, înscris în registrele de publicitate.

Or, cum dreptul de proprietate este

un drept exclusiv și nu s-a răsturnat prezumția de bună-credință a pârâtei,

titlul ei a fost considerat preferabil.

Apelul declarat de reclamanți

împotriva acestei hotărâri a fost respins prin decizia civilă nr. 345 din 23

septembrie  2002 a Curții de apel București, secția a III-a civilă.  A reținut

instanța de apel că și în cazul în care s-ar fi constatat că imobilul ar fi

ieșit din patrimoniul lui C.E., fără titlu valabil, în speță sunt întrunite

elementele principiului valabilității aparenței în drept, care a permis

autorului pârâtei să dobândească bunul de la stat.

Împotriva acestei decizii în termen

legal au declarat recurs reclamanții, care au invocat  motivele de casare

prevăzute de art. 304 pct.  7,  9 și 10.

În dezvoltarea motivelor invocate,

s-a susținut că hotărârea, care face trimitere la buna – credință, cuprinde

motive străine de natura pricinii, de vreme ce prin acțiune s-a cerut doar

compararea titlurilor, iar nu analiza bunei – credințe a pârtei.

Se mai susține că instanța nu s-a

pronunțat asupra unui mijloc de apărare hotărâtor pentru dezlegarea pricinii,

anume nelegalitatea contractului nr. 6/1973 încheiat de autorul pârâtei cu

statul, care nu ar fi avut dreptul să vândă în baza Legii nr. 4/1973 imobilele

pe care nu le construise din fonduri proprii.

În fine, se afirmă că instanța a

aplicat legea [art. 480 C. civ., art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001],

respectiv nu are nici un temei legal pentru soluți pronunță. Se susține că

eroarea comună și invincibilă, chiar invocată și dovedită dacă ar fi fost, nu

se poate opune într-o acțiune în revendicare, ci doar într-o acțiune în

nulitatea contractului, ca o excepție de la efectele nulității.

De asemeni, se susține că buna –

credință nu are ca domeniu de plicare în materia imobilelor decât percepția

achizitivă, care presupune și trecerea unui anumit termen. Or, se susține,

invocată în cauză, excepția uzucapiunii a fost respinsă prin încheiere de

instanță.

Cu privire la invocarea art. 46

alin. (2) de către instanța de apel, recurenții susțin că această lege nu era

aplicbilă în spetă, existând deja o hotărâre prin care statul era obligat să

restituie bunul, iar pe de altă parte, nu își avea locul în soluționarea unei

acțiuni în revendicare, cum este cea de față. Totuși consideră recurenții că alin.

(4) din art. 46 al Legii nr. 10/2001 putea fi aplicat, în sensul că s-au

încălcat dispozițiile imperative ale legii în vigoare la data instrăinării.

Prin întâmpinare – concluzii scrise,

pârâta – intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat, depunând și

copia unei sentințe nr. 3908/2003 a Judecătoriei sectorului 1 prin care

acțiunea acelorași reclamanți în constatarea nulității contractului a fost

respinsă.

Recursul nu este fondat, urmând a fi

respins pentru următoarele considerente.

Reclamanții au pretins că sunt

moștenitorii lui E.C., care în anul 1936 a cumpărat de la P.C. imobilul  nr.

33, primit ca dotă în anul 1906 de la tatăl său.

A fost exercitată acțiunea în

revendicare cu privire la demisolul imobilului, aflat în posesia pârâtei P.S., singura

moștenitoare (conform certificatului )  a lui M.S.I., care în anul 1973 a

cumpărat de la stat imobilul în baza Legii nr. 4/1973.

Recurenții susțin în principal că

greșit li s-a respins acțiunea în revendicare, ignorându-se faptul că Legea nr.

4/1973 nu permitea vânzarea bunurilor ce nu au fost construite din fondurile

statului.

Această afirmație este eronată.

Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de

locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă

proprietate personală, publicată în Buletinul Oficial nr. 46 din 31 martie 1973

a permis în cap. IV vânzarea de locuințe „din fondul locativ de stat” enumerate

exemplificativ în art. 42 urm.

Recurenții au confundat, în

susținerea acestui motiv, expresiile „construite din fondurile statului”

(folosită de pildă de Legea nr. 61/1990) cu cea utilizată de Legea nr. 4/1973,

care nu distingea după sursa construirii, atunci când a permis vânzarea unor

asemenea locuințe către chiriași.

Ca atare, acest motiv de recurs se

dovedește nefondat și va fi respins.

Nici celelalte motive invocate nu

sunt întemeiate.

Instanța de apel a dat eficiență

principiului aparenței în drept, care a fost aplicat în favoarea pârâtei –

posesoare care a dobândit prin succesiune, de la autorul său, ce dobândise cu

titlu oneros un bun individual determinat de la un proprietar aparent, fiind de

bună – credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la

calitatea de proprietar a înstrăinătorului.

Procedând în acest mod, prin

aplicarea  teoriei proprietarului aparent, proprie soluționării acțiunii în

revendicare, instanța de apel nu a folosit motive străine de natura pricinii,

astfel cum se susține în recurs.

În speță, pârâtei i s-a acordat cu

drept cuvânt preferință în acțiunea în revendicare, în condițiile în care: la

data încheierii contractului autorului său – anul 1973 – statul avea aparența

că este proprietar al bunului; o lege specială – Legea nr. 4/1973 – permitea

cumpărarea locuințelor ca cea din speță, nici o hotărâre judecătorească

contrară acestei aparențe de legalitate a textului statului nu fusese

pronunțată; prin nici o probă nu s-a răsturnat prezumția de bună – credință a

posesorului – pârât.

Reclamanții, promovând prezenta

acțiune în revendicare, au înțeles să invoce cu autoritate de lucru judecat o

sentință judecătorească – nr. 6742/ 22 mai 1997   – prin care s-a soluționat o

acțiune a lor, pornită în anul 1997 împotriva Consiliului General al

municipiului București, hotărâre pe bună dreptate inopozabilă pârâtei din

prezenta cauză, care era proprietară prin succesiune încă din 1994.

Ca atare, fiind întrunite cerințele

teoriei proprietarului aparent, efectul imediat este acela al respingerii

acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar îndreptată împotriva

posesorului dobânditor de la proprietarul aparent.

Un asemenea raționament nu

contravine esenței art. 480 C. civ., cum se susține în recurs, și el se poate

invoca, cu respectarea strictă a criteriilor indicate – întrunite în speță – la

materia revendicării.

Trimiterea pe care recurenții o fac

la materia uzucapiunii – singura în care, în opinia lor, buna – credință ar

putea fi producătoare de efecte juridice – nu este pertinentă, atâta timp cât

în speță buna – credință ce a fost cenzurată de instanțe este una

caracterizată, analizată cu mai multă exigență, pe fodul erorii comune și

invincibile iar nu a simplei bunei – credințe prezumate.

Pentru aceste considerente recursul

urmează a fi respins, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții C.A. și C.R.R. împotriva deciziei nr.  345/A din 23 septembrie 2002

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  16 ianuarie

2004.