AFFAIRE BARILLON c. FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

24.01.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Violation de l'art. 13;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE BARILLON c. FRANCE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL c. FRANȚA Cerere nr. 3229/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 ianuarie 2006 DEFINIF 24/04/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Barillon c. Franța, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din domnii Cabral Barreto președintele J.-P. Costa Butkevych mi Mularoni Fura-Sandström Jočienė Popovič judecători, și al dlui Dolle, graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 5 ianuarie 2006, Rend la rejudecare, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 3229/02) îndreptată împotriva Republicii Franceze, printre care și o resortisantă a acestui stat, Regine Barillon, a sesizat Curtea la 30 iulie 2002, în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor de la Edwige Belliard, Director de Afaceri Interne la Ministerul Afacerilor Externe. La 15 martie 2005, președintele în exercițiu al celei de-a doua secțiuni a decis să comunice obiecțiile întemeiate pe durata procedurii și pe absența recursului în această privință guvernului pârât. Prevalând de dispozițiile art. 29 alin. Atât guvernul pârât, cât și reclamanta au prezentat observații scrise cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei (art. 1 din regulament). La 13 decembrie 2005, președintele în exercițiu al celei de a doua secțiuni a decis să nu adauge la dosarul cererii de observații suplimentare ale recurentei cu privire la satisfacția echitabilă, în măsura în care aceste observații nu au fost solicitate de Curte. DE FAPT, recurenta s-a născut în 1943 și își are reședința în Clichy. Ea susține că a fost forțată internat la spitalul Saint Anne din Paris în perioada 29 aprilie - 21 octombrie 1977. La 7 septembrie 1995, Comisia a formulat o acțiune cu titlu gratuit în fața ministrului justiției pentru a obține despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de inacțiunea procurorului republicii în apropierea tribunalului de mare instanță din Paris care, în opinia sa, ar fi trebuit să viziteze instituția în cauză sau în orice caz să interogheze cu privire la regularitatea internă a acesteia și, dacă este cazul, să efectueze o anchetă. Prin decizia implicită de refuz, ministrul justiției și-a asumat răspunderea pentru prejudiciul menționat mai sus. La 26 februarie 1999, recurenta sesizează Tribunalul Administrativ din Paris cu privire la anularea deciziei ministrului, acum, în plus, cererea sa de despăgubire a prejudiciului care rezultă din inacțiunea pronunțată a procurorului Republicii. 10. La 13 aprilie 1999, Tribunalul Administrativ a primit memoriul ca răspuns al ministrului Justiției. 11. La 24 mai 2002, tribunalul administrativ a avut loc în fața instanței administrative. 12. La 21 iunie 2002, Tribunalul Administrativ din Paris a respins recursul recurentei, pe următoarele motive: (...) litigiul invocat de cererea menționată anterior este legat de funcționarea serviciilor judiciare și, prin urmare, nu este unul dintre cele de care este de competența instanței administrative să cunoască; (...) ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 § 1 DIN CONVENȚIA luat în considerare durata procedurii 13. Recurenta susține că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil, astfel cum este prevăzut la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 14. Guvernul ridică o excepție de la obligația de a nu epuiza căile de atac interne și de a pune în discuție înțelepciunea Curții cu privire la examinarea fundului acestei acțiuni. 15. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 februarie 1999 și s-a încheiat la 21 iunie 2002. Prin urmare, a durat aproape trei ani și patru luni pentru o singură instanță. Pe admisibilitate 16. Guvernul excită de la neobosirea căii de atac interne în răspunderea statului pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției. De asemenea, consideră că reclamanta ar fi putut sesiza misiunea permanentă d a inspecției instanțelor administrative. 17. Curtea retrimite Tribunalului Broca și Texier-Micault c. Franța din 21 octombrie 2003 (n 27928/02 și 31694/02), în care a statuat că, în ceea ce privește durata unei proceduri în fața instanțelor administrative franceze, recursul în răspundere pentru lacu pentru funcționarea defectuoasă a serviciului public al justiției a dobândit, la 1 1 ianuarie 2003, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și de a fi utilizat în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. Orice astfel de litigiu introdus în fața Curții începând cu 1 ianuarie 2003 fără a fi fost supus în prealabil instanțelor interne în cadrul unei astfel de acțiuni este inadmisibil; altfel, obiecțiile introduse înainte de această dată. În speță, Curtea fiind sesizată cu prezenta cauză la 30 iulie 2002, nu poate fi reproșată recurentei că nu a recurs la această acțiune. 18. Prin urmare, această excepție preliminară ar trebui respinsă 19. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 20. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 21. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender, citată anterior 22. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, în special a complexității cazului prezentat în speță instanțelor interne și landurilor pentru reclamantă, Curtea consideră că Ö Õn a prezentat niciun fapt sau argument convingător care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde cerinței termenului rezonabil care decurge din aceasta, a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ ARTICOLULUI 13 DIN CONVENȚIA În continuare, recurenta consideră că nu dispunea, în momentul depunerii cererii sale în fața Curții, de o cale de atac pentru a contesta durata unei proceduri în fața instanțelor administrative franceze. 24. Guvernul face trimitere la evoluțiile sale asupra art. 6 alin. (1) și susține că, în dreptul francez, există posibilitatea de a căuta responsabilitatea de a depăși durata excesivă a unei proceduri în fața instanțelor administrative, cale de atac pe care reclamanta trebuie să o epuizeze înainte de a sesiza Curtea. El invită Curtea să ajungă la concluzia că recurenta dispune de o acțiune internă efectivă. Cu privire la admisibilitate 25. Curtea arată că acest motiv este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. Pe fond 26. Curtea amintește că art. 13 garantează o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale care permite să se plângă de o necunoaștere a obligaiei, impusă prin art. 6 În consecință, pentru a ajunge la concluzia că articolul nu este încălcat în mod corespunzător, în sensul articolului 13, trebuie să fie apreciat, pe lângă existența unor căi de atac interne care să fie epuizate în sensul articolului 35 alineatele (1), aceste două dispoziții care prezintă o strânsă afinități de la art. 13 (cf. Kudla, citată anterior, Õ 152; Hotărârea Lutz c. Franța (n, n 48215/99, § 20, 26 martie 2002). 27. 13 din Convenție, este suficient ca Curtea să constate că VIOLAȚIE ALEGUE DE LA Curtea reamintește că nu are ca sarcină să se substituie instanțelor interne, în special în ceea ce privește interpretarea de către instanțele de reglementare a propriei lor competențe (Perez de Rada Cavanielles c. Spania, Hotărârea din 28 octombrie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998 VIII, p. 3255, § 43). Curtea amintește, de asemenea, că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne (a se vedea în special Cardot c. Franța, Hotărârea din 19 martie 1991, seria A n 200, p. 19, § 36). Prin urmare, Curtea nu poate examina în esență hotărârea de incompetență pronunțată la 21 iunie 2002 de către Tribunalul Administrativ de la Paris. În măsura în care recurenta invocă o lipsă de motivare, Curtea constată că instanța a precizat că litigiul era referitor la funcționarea serviciilor judiciare În primul rând, Curtea consideră că această motivare apare ca fiind explicită, având în vedere în special faptul că recurenta era asistată de un avocat. În orice caz, aceasta arată că reclamanta nu a nici contestat motivarea acestei hotărâri în fața instanțelor interne, nici nu a formulat recurs în fața instanțelor judiciare. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) și art. 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 31. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În opinia sa, guvernul contestă aceste pretenții și evaluează prejudiciile recurentei la 3 000 EUR. 34. Curtea, hotărând în mod corect, consideră că este necesar să se acorde reclamantei 3 000 EUR pentru prejudiciul moral și respinge cererea sa pentru surplus. De asemenea, recurenta solicită 1 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții. Aceasta prezintă o factură întocmită de reprezentantul său în fața Curții, dl Philippe Bernardet, din 29 septembrie 2005 și care poartă mențiunea Curtea amintește că, în etapa ulterioară deciziei privind admisibilitatea cererii, un reclamant nu poate, în principiu, să fie reprezentat în fața sa decât de un consiliu abilitat să exercite în cadrul uneia dintre părțile contractante [art. 36 alineatul (3) și art. 4 din Regulamentul de procedură]. Curtea a dedus din aceasta că, atunci când reprezentantul său nu îndeplinește această condiție (ca în cazul de față), un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor de reprezentare suportate anterior deciziei privind admisibilitatea, dar nu și a celor angajate ulterior (Marie-Louise Loyen și altul c. Franța, nr 55929/00, § 73, 5 iulie 2005). În speță, Curtea a examinat în același timp admisibilitatea și fondul cauzei și, prin urmare, recurenta este abilitată să solicite totalitatea cheltuielilor sale de reprezentare, presupunând că acestea sunt justificate și că sunt rezonabile. În această privință, Curtea consideră că suma solicitată nu poate fi considerată, în speță, rezonabilă și decide să aloce suma de 500 EUR recurentei pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Interese moratorii 38. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la dobândă a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, declară cererea admisibilă în ceea ce privește motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 13 din Convenție A declarat că Statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume 000 EUR (trei mii EUR) pentru daune morale (ii. 500 EUR (cinci sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezentat în limba franceză și comunicat în scris la 24 ianuarie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Dolle Cabral Barreto Grefier Președinte