ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1859/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 30 ianuarie 2000, reclamanta SC A.M. SRL Timișoara a chemat în judecată pe pârâta, Societatea de Asigurare U. SA Timișoara, pentru a fi obligată la plata sumei de 20.369.120 lei, reprezentând despăgubiri, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că, la data de 9 octombrie 2000, magazinul său din Timișoara a fost spart, fiind sustrase mai multe obiecte de birotică, dar societatea de asigurare i-a refuzat în mod nejustificat plata despăgubirilor, conform contractului de asigurare încheiat între părți. Prin sentința civilă nr. 811 din 23 aprilie 2001, Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta, SC A.M.

SRL Timișoara, iar pârâta, Societatea de Asigurare U. SA Timișoara, a fost obligată să-i plătească suma de 20.369.120 lei cu titlu de despăgubiri și 4.004.530 lei cheltuieli de judecată. Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă în baza deciziei nr. 765 A din 5 septembrie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

Cu actul înregistrat la 12 noiembrie 2001, societatea pârâtă a formulat recurs împotriva acestei decizii, susținând următoarele: - în mod greșit a fost angajată răspunderea societății de asigurare, deoarece pătrunderea prin efracție în perimetrul asigurat s-a datorat lipsei de supraveghere și pază din partea reclamantei; - în conformitate cu prevederile art. 8 pct. 1 alin. (2) din Condițiile generale pentru asigurarea bunurilor, era eliberat de obligația plății despăgubirilor dacă existau împrejurări de natură să crească riscul, așa cum s-a întâmplat la sediul reclamantei; - în speță erau incidente și dispozițiile art. 1 pct. 3 lit. b) din aceleași Condiții generale, iar, prin nesocotirea lor, instanțele au pronunțat hotărâri nelegale.

Recursul pârâtei este nefondat. Din actele dosarului rezultă că, între părți, s-a încheiat contractul de asigurare de bunuri nr. B/3364-5 I din 23 aprilie 1999, prin care reclamanta a asigurat bunuri mobile pentru suma de 400.000.000 lei, societatea de asigurare obligându-se la protecție completă pentru cazurile de furt prin efracție și tâlhărie. La data de 9 ianuarie 2000, magazinul reclamantei a fost spart, prin pătrunderea prin efracție în perimetrul asigurat și furtul mai multor bunuri asigurate, situație care a generat litigiul de față. Prima critică formulată de pârâtă vizează modul în care instanțele au făcut interpretarea dispozițiilor contractului de asigurare, în sensul că nu s-a ținut seama de faptul că pătrunderea prin efracție s-a datorat lipsei de supraveghere și pază din partea reclamantei.

În susținerea acestui motiv de recurs, pârâta a depus o declarație extrajudiciară a paznicului G.C., din care reiese că acesta a sosit la serviciu numai în jurul orei 19,30 a zilei de 9 ianuarie 2000, iar în felul acesta nu a putut asigura paza magazinului. În realitate, întârzierea la serviciu a paznicului nu constituie o cauză de exonerare de răspundere a societății de asigurare, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 8 pct. 1 alin. (2) din Condițiile generale pentru asigurarea bunurilor, asigurătorul este eliberat de obligația plății despăgubirilor doar dacă exista o împrejurare esențială în ceea ce privește creșterea riscului, ceea ce nu este cazul pentru situația creată în ziua producerii furtului.

Aceeași concluzie se desprinde și din interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. a) din Condițiile speciale pentru asigurarea bunurilor (invocat de recurentă în motivul al doilea de recurs) potrivit căruia „pentru asigurarea împotriva furtului prin efracție se consideră o majorare a riscului, în special, dacă măsurile de siguranță existente la completarea și semnarea declarației de asigurare sunt înlăturate sau reduse”. Într-adevăr, întârzierea la serviciu a paznicului nu constituie o majorare a riscului, în sensul textului citat, fiind fapt întâmplător, care nu se încadrează în factorii de risc importanți, pe care părțile i-au avut în vedere la semnarea contractului de asigurare.

Cel de al treilea motiv de recurs se referă la modul în care instanțele au interpretat dispozițiile art. 1 pct. 3 lit. b) din Condițiile speciale de asigurare a bunurilor, potrivit cărora „asigurarea se încheie numai dacă sunt îndeplinite următoarele măsuri de protecție: paza permanentă și calificată a bunurilor asigurate, respectiv a încăperilor și spațiilor în care se află aceste bunuri”. Astfel, recurenta a susținut că pătrunderea prin efracție a fost posibilă doar în măsura în care intimata-reclamantă nu dispunea de pază permanentă, dar nici acest motiv de recurs nu poate fi primit, deoarece din probele administrate rezultă că exista pază permanentă la magazin, la dosar fiind depus contractul de prestări servicii încheiat de patronul firmei reclamante cu paznicul G.C.

în septembrie 1998, deci anterior încheierii contractului de asigurare dintre părțile în litigiu. Pentru considerentele arătate mai sus, întârzierea întâmplătoare a paznicului nu constituie o încălcare esențială a clauzelor contractuale, situație în care va fi respins recursul pârâtei, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta, Societatea de Asigurare U. SA Timișoara, împotriva deciziei nr. 765 din 5 septembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat, Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 26 martie 2003.