ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1859/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 30

ianuarie 2000, reclamanta SC A.M. SRL Timișoara a chemat în judecată pe pârâta,

Societatea de Asigurare U. SA Timișoara, pentru a fi obligată la plata sumei de

20.369.120 lei, reprezentând despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că, la data de 9 octombrie 2000, magazinul său din Timișoara a fost

spart, fiind sustrase mai multe obiecte de birotică, dar societatea de

asigurare i-a refuzat în mod nejustificat plata despăgubirilor, conform

contractului de asigurare încheiat între părți.

Prin sentința civilă nr. 811 din 23

aprilie 2001, Tribunalul Timiș, secția comercială, a admis acțiunea formulată

de reclamanta, SC A.M. SRL Timișoara, iar pârâta, Societatea de Asigurare U. SA

Timișoara, a fost obligată să-i plătească suma de 20.369.120 lei cu titlu de

despăgubiri și 4.004.530 lei cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond a rămas

definitivă în baza deciziei nr. 765 A din 5 septembrie 2001 a Curții de Apel

Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin care s-a

respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

Cu actul înregistrat la 12 noiembrie

2001, societatea pârâtă a formulat recurs împotriva acestei decizii, susținând

următoarele:

- în mod greșit a fost angajată

răspunderea societății de asigurare, deoarece pătrunderea prin efracție în

perimetrul asigurat s-a datorat lipsei de supraveghere și pază din partea

reclamantei;

- în conformitate cu prevederile art.

8 pct. 1 alin. (2) din Condițiile generale pentru asigurarea bunurilor, era

eliberat de obligația plății despăgubirilor dacă existau împrejurări de natură

să crească riscul, așa cum s-a întâmplat la sediul reclamantei;

- în speță erau incidente și

dispozițiile art. 1 pct. 3 lit. b) din aceleași Condiții generale, iar, prin nesocotirea

lor, instanțele au pronunțat hotărâri nelegale.

Recursul pârâtei este nefondat.

Din actele dosarului rezultă că,

între părți, s-a încheiat contractul de asigurare de bunuri nr. B/3364-5 I din

23 aprilie 1999, prin care reclamanta a asigurat bunuri mobile pentru suma de

400.000.000 lei, societatea de asigurare obligându-se la protecție completă

pentru cazurile de furt prin efracție și tâlhărie.

La data de 9 ianuarie 2000,

magazinul reclamantei a fost spart, prin pătrunderea prin efracție în

perimetrul asigurat și furtul mai multor bunuri asigurate, situație care a

generat litigiul de față.

Prima critică formulată de pârâtă

vizează modul în care instanțele au făcut interpretarea dispozițiilor

contractului de asigurare, în sensul că nu s-a ținut seama de faptul că

pătrunderea prin efracție s-a datorat lipsei de supraveghere și pază din partea

reclamantei.

În susținerea acestui motiv de

recurs, pârâta a depus o declarație extrajudiciară a paznicului G.C., din care

reiese că acesta a sosit la serviciu numai în jurul orei 19,30 a zilei de 9

ianuarie 2000, iar în felul acesta nu a putut asigura paza magazinului.

În realitate, întârzierea la

serviciu a paznicului nu constituie o cauză de exonerare de răspundere a

societății de asigurare, deoarece, în conformitate cu prevederile art. 8 pct. 1

alin. (2) din Condițiile generale pentru asigurarea bunurilor, asigurătorul

este eliberat de obligația plății despăgubirilor doar dacă exista o împrejurare

esențială în ceea ce privește creșterea riscului, ceea ce nu este cazul pentru

situația creată în ziua producerii furtului.

Aceeași concluzie se desprinde și

din interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. a) din Condițiile speciale pentru

asigurarea bunurilor (invocat de recurentă în motivul al doilea de recurs)

potrivit căruia „pentru asigurarea împotriva furtului prin efracție se

consideră o majorare a riscului, în special, dacă măsurile de siguranță

existente la completarea și semnarea declarației de asigurare sunt înlăturate

sau reduse”.

Într-adevăr, întârzierea la serviciu

a paznicului nu constituie o majorare a riscului, în sensul textului citat,

fiind fapt întâmplător, care nu se încadrează în factorii de risc importanți,

pe care părțile i-au avut în vedere la semnarea contractului de asigurare.

Cel de al treilea motiv de recurs se

referă la modul în care instanțele au interpretat dispozițiile art. 1 pct. 3 lit.

b) din Condițiile speciale de asigurare a bunurilor, potrivit cărora

„asigurarea se încheie numai dacă sunt îndeplinite următoarele măsuri de

protecție: paza permanentă și calificată a bunurilor asigurate, respectiv a

încăperilor și spațiilor în care se află aceste bunuri”.

Astfel, recurenta a susținut că

pătrunderea prin efracție a fost posibilă doar în măsura în care

intimata-reclamantă nu dispunea de pază permanentă, dar nici acest motiv de

recurs nu poate fi primit, deoarece din probele administrate rezultă că exista

pază permanentă la magazin, la dosar fiind depus contractul de prestări

servicii încheiat de patronul firmei reclamante cu paznicul G.C. în septembrie

1998, deci anterior încheierii contractului de asigurare dintre părțile în

litigiu.

Pentru considerentele arătate mai

sus, întârzierea întâmplătoare a paznicului nu constituie o încălcare esențială

a clauzelor contractuale, situație în care va fi respins recursul pârâtei,

conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta, Societatea de Asigurare U. SA Timișoara, împotriva

deciziei nr. 765 din 5 septembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat,

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 26 martie 2003.