ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 136/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data

de 18 aprilie  2003, P.V. a solicitat ca în contradictoriu cu Casa Județeană de

Pensii Satu Mare să se dispună anularea  hotărârii nr.229 din 17 aprilie 2002  prin

care  comisia constituită  pentru aplicarea prevederilor o.g.  nr.105/1999,

aprobată prin Legea nr.189/2000, i-a acordat drepturile pretinse, stabilind că

perioada  de refugiu a fost cuprinsă între 14 septembrie  1941 – 6 martie 1945.

De

asemenea, a cerut obligarea  pârâtei să-i recunoască  calitatea de beneficiar al

acelui act normativ, cu începere de la 15 februarie 1941.

In

motivarea  acțiunii, reclamanta a arătat că în realitate, refugiul său în altă

localitate decât aceea de domiciliu, a început  la data de 15 februarie 1941,

situație dovedită  cu declarațiile autentice ale martorilor, care au suportat

aceleași privațiuni, determinate de  aplicarea Dictatului de la Viena în

Ardealul de Nord.

Curtea

de Apel Oradea, secția comercială și de  contencios administrativ prin sentința

civilă nr.256/CA din 16 iunie 2003 a  admis acțiunea și a anulat hotărârea

atacată.

Pe cale

de  consecință, a fost obligată pârâta să recunoască reclamantei, calitatea de

beneficiar al dispozițiilor O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000,

cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 15 februarie 1941.

Instanța

de fond de reținut că soluția  respectivă se impune în raport de reglementarea

instituită prin Normele de aplicare a ordonanței guvernamentale mai sus-menționate

și de declarațiile autentice ale martorilor, împreună cu care reclamanta a

plecat în refugiu.

Hotărârea

a fost atacată cu recurs  de către  pârâta Casa Județeană de Pensii Satu-Mare.

Recurenta

a susținut  că în mod greșit  prima instanță a admis acțiunea, deoarece din

Condica  pentru servitorul agricol nr.2602/1941 eliberată de Camera de

Agricultură a Județului Arad, rezultă că debutul refugiului reclamantei din

localitatea de domiciliu a fost la 14 septembrie 1941. Că,  în prezenta unui

asemenea  înscris oficial, proba testimonială nu mai era admisibilă pentru

stabilirea duratei reale a refugiului.

Critica

este neântemeiată.

Din

condica pentru servitorul agricol eliberată de  către Camera de Agricultură a

Județului Arad rezultă doar viza aplicată de primarul comunei Covăsânț, județul

Arad în ziua  de 14 septembrie 1941.

S-a

aplicat o simplă viză ce atestă prezența la serviciu a reclamantei la data respectivă,

ceea ce însă, nu înseamnă însă, că  refugiul acesteia în localitate a început

în aceeași zi.

Martorii

au arătat în declarațiile lor autentice, că au plecat în refugiu din satul

Principele Mihai, județul Satu Mare, odată cu reclamanta, adică la 15

februarie1941 și au fost repartizați la o fermă din județul Arad. De asemenea

că, familia P. se  afla în localitatea de refugiu încă  din 2 decembrie 1940 și

a primit pământ în arendă.

Ținând

seama de  aceste declarații, care nu au fost au fost contrazise de înscrisul

invocat de recurentă, precum și de prevederile art.4 alin.3 din Normele de

aplicare a O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, se  apreciază că

soluția de admitere a acțiunii reclamantei se vădește legală și temeinică.

In

consecință, recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Satu-Mare împotriva

sentinței civile nr.256/CA/2003-P  din 16 iunie  2003 a Curții de Apel Oradea,

secția   comercială și de  contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată,

în ședința publică astăzi 20 ianuarie 2004.